Nihilismul gândirii

Un articol de Ramona Ardelean

Este gândirea un proces prin excelenţă nihilist, negator? Este originea gândirii totuna cu originea negaţiei, este a gândi unul şi acelaşi lucru cu a nega? Negaţia pare să fie, într-adevăr, actul de naştere al gândirii, căci numai negând a putut gândirea să afirme (ceva) sau să se afirme pe ea însăşi. S-a negat, bunăoară, chiar ceea ce vedem cu ochii, realitatea vizibilă, sensibilă, materia, pentru a se afirma ceea ce vedem cu mintea, realitatea invizibilă, inteligibilă, spiritul. S-a negat lumea, devenirea ei neîntreruptă, multiplicitatea, imanenţa, aparenţa formelor ei pentru a se afirma imuabilitatea, unitatea, transcendenţa şi esenţa ei. S-a negat timpul pentru a se afirma veşnicia. S-au negat, în sfârşit, înseşi aceste perspective, viziuni, credinţe, transcendenţe, mituri, zei, valori, principii, teorii, ideologii, dogmatisme numai pentru a se afirma altele… azi, de pildă, ateismul, informaţia şi tehnologia.

Câtă vreme gândirea nu s-a sfiit să nege tot ce i-a ieşit în cale, istoria gândirii poate fi văzută ca istorie a negaţiei, ca istorie a nihilismului, acesta fiind expresia devalorizării şi demonetizării, a căderii în desuetitudine a vechilor idei, precepte, valori, principii, idealuri, teorii şi credinţe.

Despre o adevărată culme, despre un adevărat apogeu al nihilismului putem însă vorbi abia în gândirea contemporană unde nu mai este vorba doar de o simplă negare a valorilor şi de  înlocuirea lor cu altele, ci de o adevărată avalanşă a valorilor depăşite şi abandonate, al căror cerc se extinde şi devine tot mai vast, scoţând la iveală vidul şi sărăcia tuturor valorilor. Acest lucru, echivalent unei des-figurări, unei des-centrări, unei pierderi a centrului, a unui punct arhimedic, are ca rezultat un fel de ateism generalizat al tuturor valorilor şi credinţelor, adeverind o mai veche profeţie a lui Nietzsche care spunea că noul „pathos, noul freamăt“ al următoarelor secole va fi criticarea, subminarea, dinamitarea şi abolirea tuturor valorilor, omul cunoscându-le suficient de mult pentru a nu mai crede în niciuna.

Profeţia lui Nietzsche, iată, s-a împlinit, nihilismul devenind expresia unui profund „disconfort“ al gândirii contemporane, similar proceselor de secularizare, raţionalizare şi dezvrăjire a lumii, a lipsei de iluzii, care, treptat, au dus la corodarea credinţelor şi la răspândirea indiferenţei, relativismului şi scepticismului etic, moral şi religios.  Faptul că azi a dispărut orice perspectivă privilegiată, în sesul că nici mitul, nici arta, nici metafizica, nici politica, nici religia, nici morala şi nici mãcar ştiinţa nu mai oferă un punct de sprijin, un punct de contact cu întregul, care s-a fărămiţat şi dezagregat, dându-ne sentimentul că suntem în derivă, fără rădăcini, fără busolă, fără rute, trasee sau măsurători, l-a fãcut pe sociologul Niklas Luhmann să vorbească despre paradigma pierdută, despre „paradigm lost“, prin care are în vedere pierderea oricăror repere şi referinţe tradiţionale – mituri, zei, transcendenţe, principii şi valori – care, erodate în procesul dezvrăjirii sau desacralizării lumii, s-au pulverizat într-un politeism tot mai subţiat şi diluat al valorilor.

Unii gânditori consideră, de altfel, că unul dintre avantajele nihilismului contemporan, dacã se poate vorbi despre aşa ceva, ar consta în ultimă instanţă tocmai în această slăbire, atenuare şi diluare a adevărurilor, valorilor, credinţelor şi principiilor cu majusculă, dând seama, după Gianni Vattimo, de acea „gândire slabă“, laxă, nedogmatică, netiranică şi neconstrângătoare a subiectului.

Toate acestea însă cu un enorm preţ, cu preţul unei lipse de ideal, al unei lipse de viziune, de perspectivă, al unei lipse de cer fără precedent. Chiar dacă azi există, într-adevăr, mult mai puţin dogmatism, mult mai puţine credinţe şi principii ferme, există în schimb şi mult mai puţin ideal, există doar un cer foarte jos, atât de jos încât turtind şi strivind subiectul îl transformă în cele din urmă în unul monodimensional.

Dacă pentru Heidegger nihilismul este un punct de sosire inevitabil al raţionalismului occidental, dupã Husserl, dimpotrivă, el este o trădare a ideii originare de raţiune, o barbarizare şi o sărăcire a acelui logos care, prin Socrate, Platon şi Aristotel, a ştiut să se impună asupra nihilismului unui Gorgias, de pildă, răspunzând indirect marii întrebări leibniziene „De ce există mai curând ceva decât nimic“?

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper