Muzee pe linia frontului. În Europa

Am simţit nevoia să precizez, din capul locului, că nu este vorba despre Siria sau Irak. Mă refer la Georgia, Ucraina şi Moldova – state independente, cu graniţe recunoscute de comunitatea internaţională (mă rog, de aproape întreaga comunitate internaţională) şi membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite. Ceva leagă aceste trei ţări, dincolo de faptul că toate au făcut parte din imperiul sovietic, numit, cu atâta delicateţe, URSS. Ceea ce le leagă, astăzi, este tocmai faptul că, în diferite momente ale existenţei lor, în anul 1991 (Georgia, la 9 aprilie, Ucraina, la 24 august, şi Moldova, la 27 august), cele trei republici şi-au proclamat independenţa faţă de imperiu. Or, tocmai acest lucru nu a fost pe placul moştenitorilor biroului de la Kremlin al Lenin şi Stalin. Chiar dacă Rusia a recunoscut independenţa celor trei „noi“ ţări, a avut grijă să nu îşi retragă militarii din unele teritorii ale respectivelor state şi, mai mult decât atât, să creeze state-marionetă; lăsând la o parte Crimeea, care a fost anexată pe faţă, Transnistria, regiunile Luhansk şi Doneţk, Abhazia şi Osetia de Sud sunt nişte aşa-zise state, recunoscute doar „în familie“. Abhazia şi Osetia de Sud, de către Rusia, Nicaragua, Venezuela şi Nauru (ultima, după ce a primit un generos ajutor financiar de la Moscova, pentru a ieşi din falimentul economic iminent), în vreme ce toate celelalte se recunosc doar între ele. Dar, desigur, toate aceste lucruri vă sunt cunoscute. Există însă ceva ce nu se poate cunoaşte din informaţii de presă: starea de nelinişte pe care o simţi în apropierea frontului şi pe care nu o poţi descrie decât după ce ai fost acolo. În pofida aparentei veselii a trecătorilor, şi la Tbilisi, dar şi la Chişinău, se simte o tot mai apăsătoare umbră a marelui vecin; iar cele mai recente evenimente, care scot în evidenţă o Rusie tot mai agresivă pe plan internaţional, nu fac altceva decât să crească neliniştea.
Despre toate aceste lucruri, dar, mai ales, despre multe altele, legate de viaţa muzeelor din zonele de „conflicte îngheţate“, am avut ocazia să vorbesc cu colegi din Georgia, Ucraina şi Moldova, la o conferinţă (Muzeele pe linia de tragere: de la victimă la pacificator) sponsorizată de Consiliul Internaţional al Muzeelor (ICOM) şi desfăşurată în prezenţa directorului general al organizaţiei, franţuzoaica Anne-Catherine Robert-Hauglustaine (fostă muzeografã la Muzeul de Arte şi Meserii din Paris şi fostă directoare adjunctã a Grădinii Ştiinţelor din Strasbourg, dar şi fostã preşedintã a Comitetului Internaţional pentru Expoziţii şi Schimburi, din cadrul ICOM) desfăşurată în capitala basarabeană, ca proiect comun al Comitetelor Naţionale ICOM din Moldova şi Ucraina. Conferinţa a prilejuit mai mult decât un simplu schimb de idei între participanţi; a fost vorba despre o adevărată experienţă de viaţă…
Specialiştii ucraineni, veniţi în număr mare la Chişinău, au constituit un grup pestriţ, format din muzeografi trăitori în ambele părţi ale liniei de armistiţiu, trasate de linia pe care s-a decis încetarea focului, în septembrie 2014. Nu toţi lucrau în instituţii publice. Unii dintre ei erau ceea ce ne-am obişnuit a numi drept „oengişti“ – altfel spus, entuziaşti activişti din societatea civilă, interesaţi de păstrarea memoriei luptelor pentru schimbare politică din 2013 şi 2014, în Ucraina. Toţi aceştia au lucrat împreună, la Chişinău, discutând despre experienţele prin care au trecut în lunile de lupte şi de agresiune externă din ţara vecină. Sesiunile de lucru în comun au fost atât de dificile, încât a fost necesară prezenţa un psiholog care să îi ajute pe specialişti să treacă peste momentele răscolitoare ale comunicării între ei. Comunicările prezentate public au fost, de asemenea, foarte interesante, pentru că au avut în vedere aspecte extrem de diverse ale activităţii muzeografilor din ultimii doi ani.
Evident, experienţele celor care au ales să protejeze patrimoniul cultural sunt foarte diferite. În cazul Transnistriei, de exemplu, nu se poate vorbi despre muzee mutilate, ci doar despre alcătuiri propagandistice care se pretind muzee şi care nu au încetat, nici o clipă, să existe în sovietica provincie aflată sub ocupaţie rusă. În schimb, se ştie, cu siguranţă, că vechea cetate a Tighinei este batjocorită, în fiecare zi, servind drept bază militară pentru ostaşii Armatei Roşii.
Georgia a suferit grav de pe urma ocupării teritoriilor sale de către armata rusă. Numeroase monumente istorice (biserici şi cetăţi, dar şi vechi construcţii civile) au fost afectate. Aşa după cum era de aşteptat, reprezentanţii guvernului legitim de la Tbilisi nu au primit dreptul de a evalua dimensiunile pagubelor. Autorităţile responsabile nu au renunţat. Beneficiind de sprijinul unui satelit internaţional, georgienii au proiectat un sistem de monitorizare a stării monumentelor din zonele ocupate de ruşi: UNOSIT. Cu ajutorul acestuia, specialiştii din capitala georgiană au descoperit că numeroase monumente istorice au fost distruse – cu deosebire cele care erau legate de identitatea etnică a georgienilor au fost grav avariate. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu câteva depozite muzeale. După analiza amănunţită a imaginilor, muzeografii au ajuns la concluzia că distrugerile au fost intenţionate, încercarea trupelor de ocupaţie fiind aceea de a şterge din memoria colectivă orice legătură între cultura minorităţilor locale şi cea georgiană. De altfel, atitudinea trupelor ruse a fost similară şi în cazul zonelor ocupate doar temporar de armată rusă, înainte de retragerea în Abhazia şi în Osetia de Sud, fiind ţintite depozite muzeale şi monumente istorice. Pentru a evalua pagubele, nu mai puţin de 400 de observatori internaţionali au sprijinit iniţiativa georgiană, sub coordonarea unei echipe specializate din cadrul ICOM conduse de germanul Thomas Schuler. Este de menţionat, desigur, şi ajutorul dezinteresat pe care guvernul Poloniei l-a oferit Georgiei, pentru restaurarea unor monumente istorice.
Dar cele mai teribile relatări le-am aflat de la colegii ucraineni. Descrierea zonelor aflate sub administrarea aşa-ziselor republici populare, coordonate de la Moscova, este cea a unor teritorii în care muzeele şi, în general, patrimoniul cultural se află în colaps, ca urmare a jafurilor, vandalismului şi „exproprierilor” abuzive dictate de bandele instalate la conducerea administraţiilor din Luhansk şi Doneţk. Au fost relatate destule cazuri locale, dar, probabil, cel mai dramatic a fost cel înregistrat la Sloviansk. În momentul în care oraşul a fost ocupat de rebelii ruşi, directoarea muzeului municipal (Sloviansk este un oraş cam de dimensiunea Băii Mari) a decis, împreună cu muzeografii, să strângă, în grabă, cele mai preţioase obiecte din expoziţia permanentă şi să le transporte într-o cameră de la subsolul clădirii muzeului. Obiectele au fost înghesuite acolo, iar uşa a fost zidită. A fost o măsură inspirată. Rebelii au intrat în muzeu şi s-au plimbat prin săli, căutând, pare-se, ceva. După două luni, a ieşit la iveală o înregistrare video de la sediul în care se afla dispozitivul de comandă al militarilor sprijiniţi de Moscova, în care se poate vedea o discuţie, în care mai mulţi dintre cei prezenţi propun jefuirea muzeului – pe motiv că acesta este un simbol al puterii de la Kiev.
Interesant este faptul că, în interiorul multora dintre muzeele aflate în zonele ocupate din Luhansk şi Doneţk, muzeografii aveau opinii diferite despre război. Majoritatea era formată din sprijinitori ai preşedintelui depus, Ianukovici şi, implicit, a rebelilor. Cei care rămăseseră fideli puterii ucrainene se aflau într-o evidentă minoritate. În pofida conflictelor acute dintre ei, specialiştii au reuşit să lase la o parte ceea ce îi despărţea, concentrându-se pe ceea ce îi unea: dorinţa de a proteja patrimoniul muzeal.
Şi în Kiev s-au înregistrat multe momente dramatice, pe perioada desfăşurării demonstraţiei-maraton din „Euro-Maidan”. Două dintre muzeele kievene (cel Naţional de Artă şi cel Municipal de Istorie) s-au aflat, tot timpul, literalmente, pe linia frontului dintre demonstranţi şi forţele speciale ale regimului. Şi în cele două muzee opiniile salariaţilor erau împărţite: o parte dintre ei se afla de partea revoltaţilor, o altă parte sprijinea puterea politică a momentului. Eforturile tuturor s-au concentrat, însă, în direcţia protejării muzeelor. În timpul luptelor, muzeografii i-au invitat, atât pe militari, cât şi pe demonstranţi, să intre în muzee, pentru a se convinge că acestea conservă valori culturale care trebuie cruţate. Mulţi dintre militari şi poliţişti au intrat, pentru prima oară în vieţile lor, în respectivele muzee. Totul s-a desfăşurat sub lozinca ironică „Nimeni nu-i poate opri pe ucraineni să viziteze muzeele!”. Cu toate astea, nimic nu i-a oprit pe membrii celebrei poliţii militare ucrainene berkut ca, doar la o lună după înfiinţarea tururilor ghidate pentru cei aflaţi sub arme, să prade Muzeul Municipal şi să producă distrugeri nejustificate, în vreun fel, de atitudinea muzeografilor.
Nu am să încerc aici nici măcar să enumăr istorisirile aflate de la colegii ucraineni. Dar, foarte posibil, ele vor ajunge repede în arhive de muzeu. Deja în Maidan a fost deschis un muzeu al demonstraţiei care a dus la demolarea regimului Ianukovici. Este un muzeu care a adunat obiecte şi mărturii orale (audio şi video) de la participanţii – de ambele părţi – în lupte. Iniţiatorii nu au vrut să aştepte ca specialiştii să tragă concluzii istorice savante despre evenimente. Ei au nevoie de o rapidă standardizare a trecutului imediat, cât memoria nu le joacă încă feste. Filmele realizate de specialişti şi de amatori sunt vitale în creşterea gradului de interes în evenimente. Sunt curios în ce categorie de instituţii va fi încadrat muzeul primăverii din piaţă.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper