Mistreţul orb

Un articol de C. Stănescu

În Bucureştiul literar şi artistic, Nicolae Dan Fruntelată ţine o rubrică pe care condamnaţii la moarte nu vor mai apuca s-o citească: rubrica lui se intitulează „Scaunul electric“. Nu-i recomandabilă nici acelora care se condamnă să-i citească pe alţii doar pentru a le găsi noduri în papură, defecte şi scăderi mortale: cu cât scăderile vor fi mai „mortale“, cu atât aceşti cititori de sâmbăta morţilor se vor simţi mai vii şi mai înalţi. Se înalţă pe un morman de cadavre. Destui scriitori citesc aşa, purtând în spate povara invidiei şi a unui complex al incomparabilului. Nu va fi în stare un astfel de scriitor să-i spună „rivalului“ său ceea ce i-a scris invidiosul G. B. Shaw lui Axel Munthe, autorul Cărţii de la San Michele care s-a bucurat de un uriaş succes de public în anii treizeci ai secolului trecut: „Ţi-am citit cartea. N-am găsit în ea nici urmă de literatură, dar mor de invidie că n-am scris-o eu.“ Generoasă invidie! „Scaunul electric“ al lui Nicolae Dan Fruntelată răspândeşte o asemenea frumoasă invidie: ocupantul „scaunului“ nu suferă, paranoic, de „megalografie“. Îi citeşte pe alţii şi preia cu sine, cu bucurie şi nespusă plăcere, „şocurile“ pe care lectura altora i le provoacă. Sunt cărţi în care el se regăseşte, în frânturi de oglindă, pe sine însuşi, descoperind în ele afinităţi complementare, trăsături, gusturi, calităţi ce-i seamănă. Insul singuratic se lasă astfel „compus“ şi îmbogăţit de alţii, cei pe care-i citeşte generos, dar şi „lacom“ să primească şi să-şi asume, ca pe un bun al său, ceea ce i se dăruieşte. Atipic, acest soi nobil de lectură generoasă, nesuspicioasă şi „ne-critică“ e pe cale de dispariţie: „Scaunul electric“ încearcă s-o scape şi s-o reabiliteze retezând capetele „balaurului“, ale invidiei meschine şi ranchiunoase. Admirând-o şi urându-i succes, rămân sceptic cu şansele ei de contagiune şi de reuşită…
Poetul Nicolae Dan Fruntelată este însă şi un prozator atipic şi „inactual“, autor de poveşti auzite cu urechile pâlnie, de la unii care de mult de tot, după războiul cel mare, şi le spuneau noaptea, „pe şanţ“, într-un sat oltenesc dintr-o Oltenie cât România de mare. Le-a adunat acum într-o carte cu titlul Lambretta (Ed. SemnE, 2015), numele italienesc al unei transilvănence cu identităţi etnice multiple, devenită rând pe rând vrânceancă, turcoaică, italiancă şi trăind cu toate „numele“ ei la Căruja din Oltenia. „Inactuală“, cartea cu poveştile „de şanţ“ ale lui Nicolae Dan Fruntelată este o curată „halima“ plină cu minuni, aidoma acelora născocite şi povestite de-a lungul celor o mie şi una de nopţi de sultana Şeherazada, în timp ce stătea şi ea pe un „scaun electric“, cu moartea în faţă. În precuvântarea cărţii, Dumitru Radu Popescu, ideal cititor al unor asemenea poveşti „inactuale“, pretinde cu just temei că
N. D. F. „a scris un roman. Despre o dragoste tulbure şi uneori nebună pentru Oltenia sa, pentru un spaţiu numit Balcani, prin care Dunărea, urmându-şi neclintită propria lumină, propriul drum, spre Marea Neagră – propria Soartă! – n-a fost niciodată o graniţă… Prin satul părinţilor săi – Bălăciţa din Mehedinţi – care, uneori, pare că se află în buricul lumii şi în buricul istoriei, Nicolae Dan Fruntelată a văzut trecând, spre toate punctele cardinale – şi venind din toate punctele cardinale! – cu toate miturile, basmele şi poveştile lor în spinare, grecii antici şi (desigur!) de demult, sciţii, hunii, din burta Asiei, otomanii, de la o depărtare de un băţ, fermecătorii fanarioţi, austriecii, ruşii, americanii, pe avioane (azi se împlinesc nişte ani de când a fost bombardată Gara de Nord), nemţii…“ Două chestiuni rezultă din acest comentariu: întâi, că toate „poveştile“ vin pe o Dunăre a Istoriei ce n-are graniţe şi de aceea pe ea trec atâtea neamuri, creştine sau necreştine (ori, cum incorect politic le citeam în copilăria cărţii noastre de istorie: „păgâne“!), printr-o Oltenie cât o palmă de pământ şi încăpătoare ca o Românie largă, primitoare cu istoria în care se iscă poveştile şi generoasă cu toate neamurile care „contribuie“ la ele. (Din punct de vedere statistic, doar la Sadoveanu vom mai găsi o asemenea circulaţie vijelioasă de neamuri felurite încrucişându-se întruna pe şleaurile şi drumurile neasfaltate ale unei Moldove cât o palmă de pământ ca şi România, inclusiv cea întregită: miraculos cum îşi lărgesc graniţele în poveşti şi în literatură provinciile româneşti!). În al doilea rând, rezultă că satul însuşi, Bălăciţa, din care provin şi de unde pleacă, se umple şi se „umflă“ dând peste margini ca o Lume întreagă şi gravidă de aceste poveşti cu protagonişti ce trec la nesfârşit, ca păsările migratoare, dintr-o poveste într-alta: o adevărată halima.
Despre halimaua lui Nicolae Dan Fruntelată scrie la revistă profesorul şi eruditul etnolog Nicolae Constantinescu, notând în fugă faptul că volumul se deschide „cu o mostră de literatură şi de viaţă absolut excepţională, „Mistreţul orb“, de fix o pagină A4, care ar trebui să figureze în orice antologie de proză scurtă, de poeme în proză, de meditaţii filozofice. Povestea, relatată de un fotoreporter de la revista Vânătorul şi pescarul, poate fi citită ca un fapt divers, ca o poveste vânătorească: la o partidă de vânătoare organizată de mărimile fostului Partid, în bătaia puştilor apar doi mistreţi alergând unul după altul. Primul cade doborât de gloanţe, al doilea rămâne lângă el, nemişcat. Captura se dovedeşte a fi un mistreţ orb, ghidat de mirosul celui ucis.“ Faptul divers sau „micro-fabula“, cum îi spune dl profesor, este o capodoperă: cea mai scurtă capodoperă din literatura noastră. Este ea, însă, literatură? Este mult mai mult, dar şi mai puţin decât „literatură“. Cea dintâi şi, poate, principala şi marea calitate a acestei „bijuterii“ sclipind din toate părţile constă în aceea că scriitorul căruia i-a „căzut“ în mână are puterea să n-o… strice!, îmbrăcând-o, fastidios şi inutil, în „straie literare“ şi speculaţii de tot felul, lăsând criticilor şi erudiţilor pofta de a o întoarce pe toate feţele cu subtilitatea şi puterea lor analitică. Într-un asemenea caz, scriitorul l-a delegat pe ziarist să înfăţişeze – noteze! – „cazul“ mistreţului orb, faptul divers în toată simplitatea şi nuditatea lui, mai elocvente decât orice haină „literară“ şi înveliş de erudiţie hermeneutică. Amintindu-şi că e ziarist, scriitorul se abţine cu mare tact artistic, lăsând faptul să vorbească, un fapt conţinând el însuşi şi mustind de sugestii simbolice şi parabolice pe care niciun scriitor n-ar fi de ajuns ca să le epuizeze! Cu o mână sigură, scriitorul taie pofta fanteziei să zboare nesăbuit şi să o ia razna: viaţa are raţiunile ei pe care „literatura“ nu le cunoaşte. Cu mare tact scriitoricesc, N. D. F. suspendă timpul şi prinde hazardul închizându-l într-un „fapt divers“ în care niciun cuvânt nu poate fi smuls de la locul lui. Cu cei doi care vieţuiesc şi supravieţuiesc într-unul, într-o simbioză perfectă, ca doi fraţi siamezi condamnaţi să nu se despartă, mirosul unuia devenind ochiul celuilalt – Mistreţul orb este o „nuvelă exemplară“ de oricând şi de oriunde. „Literatura“ amuţeşte în faţa hazardului care ne scoate în faţă asemenea „clipe“ de viaţă unice, privilegiate şi, în fond, nemeritate. Printr-un hazard inexplicabil, scriitorului (ziaristului) i-a fost dat să se afle în locul potrivit la timpul potrivit: într-un tren de navetişti, de la Bucureşti la Craiova, „la vagonul-restaurant, la o cafea şi o bere“, când află din gura martorului – fotoreporter – ce s-a întâmplat la o vânătoare de mistreţi când „vânătorii au tras, primul mistreţ a căzut şi celălalt s-a oprit brusc şi şi-a lipit botul de blana celui căzut. Vânătorii au vrut să tragă, Maurer a strigat să nu încerce nimeni să-l împuşte, s-a apropiat, mistreţul viu nu s-a mişcat din loc, tremura doar, pădurarii au aruncat o plasă peste ei şi s-au apropiat. Mistreţul viu era orb. Pe el îl condusese până acum mirosul celuilalt.“ (subl.ns.) Scriitorul înţelege să nu facă niciun comentariu „literar“, faptul divers trebuie lăsat singur, ca şi mistreţul orb rămas viu, în toată, mortala, lui elocvenţă. „Am păstrat în minte pentru totdeauna – notează laconic privilegiatul prozator – povestea mistreţului orb şi captiv în ochii celuilalt, cel care-l ducea prin viaţă şi prin lume“. Imperfectul verbului sugerează moartea continuă şi nesfârşită a mistreţului orb rămas să moară singur, ţintă sigură a unui glonţ rătăcit. „Fapt divers“ despre mersul „prin viaţă şi prin lume“, conduşi ori târâţi unul de altul, parabola „reabilitează“ porcul sub specie etern-umană.
Despre porci, şi încă mistreţi!, au mai scris, literar vorbind, Ştefan Bănulescu, o memorabilă nuvelă, Mistreţii erau blânzi şi, o fabulă cu iz satiric, Grigore Alexandrescu, Porcul liberat, cel ce refuză eliberarea fiindcă nu i se dă cu ea şi dreptul de a „scurma“ în deplină libertate. Rămâne în robie, în coteţ, din milă – spune el – şi din compasiune faţă de boul rămas sub jug. „Fapte diverse“, fabule şi parabole despre oameni ascunşi de ochii lumii sub pielea bietelor animale.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper