Misterele juriului. Veneţia 2015

Un articol de MAGDA MIHÃILESCU

Despre Mostra del cinema se spune că are instinctul, priceperea sau norocul filmelor bune, dar nu şi flerul unui juriu care să aleagă exact ceea ce ar fi „muc şi sfârc“, floarea florilor etc. Mi-ar fi greu să jur că lucrurile stau chiar aşa, nu ştiu cum ar arăta un juriu ideal, aici sau în altă parte. E drept că, uneori, onoarea de a fi jurat într-o competiţie de o asemenea anvergură, cum sunt cele de la Veneţia sau Cannes, nu este străină şi de anumite jocuri, de o anumită cântărire geografică, de semnificaţia unei prezenţe sau a alteia, ca să nu mai vorbim de stringenţa câtorva locuri rezervate starurilor, pentru „glamour“. Altfel spus, pentru a da strălucire, chiar dacă nu întotdeauna dublată de consistenţă. Am amintit, la vremea respectivă, de pretenţiile unor preşedinţi de juriu, (precum David Cronenberg, la Cannes), care acceptă invitaţia doar cu condiţia ca actorii lor preferaţi să le fie alături. Anul acesta, soarta premiilor a fost decisă, la Veneţia, de o echipă care avea, din start, datele unei alcătuiri echilibrate şi onorabile. Nu văd ce s-ar putea cârti împotriva preşedintelui, regizorul mexican Alfonso Cuaron, autorul marelui succes lansat chiar aici, acum doi, ani, în deschiderea celei de a 70-a ediţii, Gravity, care avea să cucerească Oscaruri, Globuri de aur, premii Bafta etc. Ce motive am avea să-i privim pieziş pe Nuri Bilge Ceylan, steaua cinematografiei turce (Palme d ‘Or anul trecut pentru Winterr Sleep), pe rafinatul Hou Hsiao-hsien, (HHH, cum îl răsfaţă criticii francezi), pe Pawel Pawlikowski, polonezul stabilit în Anglia, care a luat Oscarul celui mai bun film străin cu Ida, film realizat în ţara sa natală. Şi, tot aşa, ce anume am avea împotriva regizoarei scoţiene Lynne Ramsay, deţinătoarea a tot felul de premii la Cannes, San Sebastian, Londra, sau a lui Emmanuel Carrère, în sfârşit, un personaj venit din ignorata lumea a criticii de film (a lucrat la revista Positif), chiar dacă a părăsit-o pentru a se dedica romanului şi scenariilor. Apoi, intercalate printre atâţia autori – blondele strălucitoare Diane Kruger şi Elisabeth Banks. Cum să dai cu piatra? Nu dai cu piatra, dar întrebările nu au cum să nu răsară. Când toată lumea, înţelegând aici şi criticii şi publicul mare (spre deosebire de Cannes, acesta se bucură de privilegiul unor spectacole speciale, i se cere şi părerea zilnic, la bursa spectatorilor), aşadar, când toată suflarea ridică în slăvi Francofonia lui Sokurov sau un actor ca Eddie Redmayne pentru The Danish Girl şi, finalmente, niciunul nu este „strigat“, în timp ce Leul de Aur se îndreaptă către un film bun, dar care nu a făcut valuri, Desde Alla, debutul venezuelanului Lorenzo Vigas, sunt fireşti unele nedumeriri. Ba chiar bănuiala că juriul a vrut să-i facă pe plac directorului Alberto Barbera, care elogiase, încă înaintea deschiderii festivalului, cinematograful latino-american, în uimitoare ascensiune. De altfel, după ceremonia finală, acelaşi Barbera a revenit asupra opţiunilor sale de selecţioner, cu vădita bucurie a celui confirmat în propriile alegeri de Măria Sa juriul: „Faptul că a învins o Opera prima“ – declara el – „o operă care nu face nicio concesie spectatorului, un film exigent, surprinzător, cu un limbaj neostentativ, care lasă deschis chiar şi finalul, nu poate decât să-mi facă plăcere. Cred că juriul a fost şocat de maturitatea unui începător, dar care avea în spatele lui un scenarist şi un producător încercat, precum Arriaga şi un lung travaliu de zece ani de pregătire. Cred că şi siguranţa cu care Lorenzo Vigas a condus actorii a contat. (…) Să nu uităm că generaţia care a scris istoria cinematografului dispare, viitorul aparţine noilor talente. Munca unui festival trebuie să fie una de căutare şi valorizare a noului. În această privinţă, atitudinea noastră a fost una radicală. Sunt festivaluri care funcţionează ca o vitrină a ceea ce există şi altele care caută. (…) Avem, nu neg, şi câteva regrete. Au rămas pe dinafară două sau trei titluri mai merituoase decât cele premiate, dar fiecare are palmaresul său“. Până la urmă, ne întoarcem de unde am plecat: juriul îşi face munca lui, cum crede el, cum izbuteşte să se pună de acord sau nu, iar dacă „două sau trei titluri merituoase rămân pe dinafară“, asta este. Spuneţi-i cum vreţi, fatalitate sau dreptul la subiectivitate. Mai dificil i-a fost lui Alberto Barbera să susţină opţiunile juraţilor în materie de film italian. Ca un făcut, şi în acest an ţării gazdă i-a revenit Cupa Volpi pentru interpretare feminină, atribuită Valeriei Golino (protagonista din Per amor vostro de Giuseppe Gaudino), după ce în 2013 şi în 2014 acelaşi premiu fusese adjudecat de conaţionalele sale Alba Rohrwacher şi Elena Cotta. „Am avut patru autori interesanţi şi tot atâtea căi diferite care prefigurează viitorul cinematografului italian. Îl includ aici şi pe Marco Bellocchio care, la 75 de ani, a reuşit să facă un film surprinzător. De ce aceste filme nu au luat premii, în afara Cupei Volpi, nu ştiu. Ceea ce ştiu, este că juriul le-a inclus în discuţii pe toate patru, dar nu vreau să fac acum o problemă naţională. Important este că filmele italiene sunt în festival, că se fac remarcate şi sunt vândute în lumea întreagă.“ Dacă lucrurile stau aşa, chiar nu văd de ce ne-am agita atât. Suntem liberi să dăm frâu la ceea ce ne duce mintea, bănuiala, mirosul, calculele personale etc. Admitem că cei doi Lei, de aur şi de argint, au nimerit unde trebuia: unul in Venezuela, odată cu filmul lui Lorenzo Vegas, şi al doilea în Argentina, în stăpânirea lui Pablo Trapero, cineast care aştepta de multă vreme o confirmare de anvergură. Atât Desde Alla cât şi El Clan, despre care am amintit, sunt filme cu o construcţie bine articulată, primul în registrul mai delicat al tentaţiei, al misterului uman (un bărbat racolează tineri de pe stradă doar pentru a-i privi „de departe“/ Desde alla), celălalt inspirat de realităţi abominabile ale societăţii argentiniene contemporane. Cu cât coborâm în ierarhia palmaresului, încep să ne dea târcoale întrebările. Cinematografia turcă este, ce-i drept, în plină efervescenţă (dar şi în plină modă), de aceea un premiu nu este privit, la început, cu mirare. După ce mai dăm roată filmelor, ne gândim de ce violentul Abluka (Frenzy/ Nebunia) de Almin Alper (din nou câini omorâţi, voluptatea cinematografului turc din ultimii ani) a fost socotit demn pentru Premiul special al juriului şi nu, să zicem, L’Attesa, debutul lui Piero Messina, cu o tulburătoare Juliette Binoche în rolul unei mame care vrea să înşele moartea, să alunge urmele şi amintirea durerii de a-şi fi pierdut fiul, refuzând să admită drama în ochii altora, să vorbească, să pronunţe năprasnicul cuvânt. Iubita băiatului intră şi ea în joc şi tot filmul înaintează în echilibru fragil pe puntea tremurătoare dintre tensiunea aşteptării şi pariul autorului. La conferinţa de presă, actriţa mărturisea că de 22 de ani, de la filmul Albastru, al lui Kieslowski, refuză rolurile de mamă lovită de o asemenea tragedie, dar scenariul semnat de regizor, împreună cu alţi trei colaboratori, a determinat-o să accepte de data aceasta. Juliette Binoche ar fi fost şi o îndreptăţită aspirantă la Cupa Volpi, dar se pare că, în ultimii ani, trofeul a ajuns un fel de jolly joker, luat în seamă în diferite combinaţii strategice. Altfel zis, bun să astupe gura. Nu a intrat ţara gazdă în grila preferinţelor majore? Cupa Volpi e la îndemână. Numai că, în acest an, comentatorii au scris negru pe alb: Italia a plecat cu mâna goală. Deşi preţioasa Cupă destinată excelenţei în materie de interpretare masculină l-a avut drept câştigător pe unul dintre cei mai mari actori – în primul rând de teatru – francezi, Fabrice Luchini, oricât de iubit ar fi el în ţara sa, şi nu numai, premiul pentru rolul din filmul lui Christian Vincent L’Hermine i-a surprins chiar şi pe conaţionalii săi. Mereu necruţător, Le Monde nici nu a stat să analizeze prea mult: „Luchini este mereu acelaşi Luchini“. Cred că, în viitor, s-ar cuveni ca cineaştii francezi care vor fi juraţi la Cannes să fie mai atenţi cu concurenţii din Italia, nu cum s-a întâmplat în acest an pe Croazetă. Patru filme din peninsulă, printre care două semnate de Moretti şi Sorrentino şi… nimic. Pentru a nu-i deruta pe cei care, eventual, cunosc poziţia lui Luchini în topul preferinţelor mele, iar acum ar putea fi nedumeriţi de entuziasmul meu temperat, voi spune că actorul rămâne neclintit de pe soclu. Şi astăzi aş putea să-l ascult la nesfârşit recitând sau citind, cu rostirea sa unică, de o preţiozitate meticuloasă, perfidă, care aparţine naturii sale livreşti, cum s-a întâmplat cu ani în urmă la Paris, când ţinea o sală întreagă cu sufletul la gură, citind, singur pe scenă, Călătorie la capătul nopţii de Céline. Poate şi surprinzătoarea premiere a scenariului aceluiaşi film de Christian Vincent să fi dat naştere unui sentiment de inexplicabil abuz, numai bun să conducă la ideea de aranjament. Fineţea psihologică a cineastului, exersată pe mica istorie a unui stângaci şi nefericit preşedinte al Curţii cu juri este evidentă, dar de aici până la un premiu pentru partitura scrisă… Actorul laureat nu a fost prezent la gală, fiind în filmări în Normandia, dar a trimis un mesaj video prin care mulţumeşte Italiei, ţară mult iubită şi apropiată, ceea ce este uşor de înţeles. Numele său, Luchini, indică descendenţa paternă italiană. Întorcându-ne la premiul pentru scenariu, rămâne de-a dreptul stupefiantă ignorarea unui autor precum Marco Bellocchio care, la 75 de ani, în Sangue del mio sangue, jonglează cu timpii naraţiunii, ne trimite în trecut şi apoi ne aruncă fără schimbare de viteză în prezent, folosindu-se de un pretext vampiric. Una peste alta, nu ne rămâne decât să transformăm fiecare analiză a unui palmares într-o nouă filă, adăugată unui dosar ce s-ar putea numi Misterele juriilor.

film

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper