Măsura lucrurilor

Un articol de GEORGE NEAGOE

Liviu Ioan Stoiciu, Nous, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2015, 94 p.

 

Şi în Nous poezia lui Liviu Ioan Stoiciu predispune critica la improvizaţii. Este, probabil, efectul dublei măsuri pe care autorul o aplică. Aşa stau lucrurile de la volumul Pe prag (Editura Cartea Românească, 2010) şi continuând cu Substanţe interzise (Editura Tracus Arte, 2012). Textele nu sunt doar suprasaturate de semnificaţii – de jocuri la două capete –, ci tind să devină, pentru unii ochi, nişte cacealmale.
Polemici
Literatura de calitate se înrudeşte cu pokerul. Le uneşte riscul în numele gratuităţii. Există, la recentul Liviu Ioan Stoiciu, plăcerea de a bulversa. Discontinuitatea raportării la realitate ia forma şotronului. Salturile n-au nevoie de noimă, ci de un privitor. Cărările sunt străbătute într-un picior. Alegerea nu e impusă nici de vreun indicator păgubos, nici de vreun beteşug. Răspunsul se numeşte inadecvare la lume. Liviu Ioan Stoiciu nu poartă straiele înţeleptului „înnebunit“ de semeni. Pur şi simplu firea lui poetică e înclinată să nu acorde valoarea justă. Între „superior“ şi „inferior“ s-a creat o frăţie siameză. Mijlocul distanţei nu se întrezăreşte nici măcar cât linia orizontului. Astfel, importanţa cărţii este greu de analizat şi uşor de contemplat. Din punctul meu de vedere în Nous găsim variaţiuni pe tema „ce a vrut să spună autorul?“. Procedeul se află între titlul şi ultimul semn de punctuaţie al fiecărui poem. Oricât de „revelator“, de „duhovnicesc“ ori de „ştiinţific“ ar suna acest Nous de pe copertă, nicăieri în carte nu se poate detecta un program de reaşezare a gândurilor.
Izolată, vocea poetică îşi aude ecoul în vorbe străine. Polifonia devine indiciu al prezenţei unor demoni, care fac deja turul de onoare, înainte de a se fi poziţionat la linia de start. Tonul nereţinut la care apelează Liviu Ioan Stoiciu de vreo cinci ani încoace este un pat al lui Procust. Când aşa-zisa confesiune pare nestăvilită, însoţită fiind de imprecaţii ori de rugi, scriitorul dă senzaţia epuizării afective. S-ar părea că experienţele-limită ar constitui reperele recâştigării demnităţii şi, odată cu aceasta, ale refuzului de a mai controla ce petrece în jur. Or, cantitatea nu înseamnă îmbogăţire, ci dezorientare şi irosire. Mândria şi mania persecuţiei îşi împrumută simptomele: „La/ un moment dat s-a pierdut de el însuşi, dar s-a ajuns/ din urmă. A ratat inclusiv sinuciderea. Ce/ n-a ratat? Acum degeaba se uită în jur, nu mai vede/ nimic deosebit de reţinut, nici în/ perspectivă: de ce mai întârzie pe aici? Cercetarea s-a/ terminat, toate simţurile i s-au tocit./ Nimic din ce a trecut nu-l mai invită la masă, nu-i dă/ un telefon şi nu-i scrie, numai câte/ o boală se reactivează şi-i reaminteşte că are organe/ interioare în funcţiune, rău exemplu“ (sâmbătă, 14 februarie, p. 57).
Poezia lui Liviu Ioan Stoiciu nu se încrede în memorie, indiferent de durata procesului. În schimb, acceptă glas coercitiv al comunităţii, de fapt o formă de umanizare a răului. Unica realitate se numeşte cercul vicios al autosabotării şi al abandonării în gheare vrăjmaşe: „Goluri, căderi în spirală, matriţe de lut/ ale spiritului lor, sparte,/ sparte de atunci de când unii au fost numiţi «Cei/ ce nu se vând» – deşi alţii// au susţinut nu era nevoie oricum de asemenea/ dobitoci. Dobitoci zdrobiţi pe/ dinlăuntru, căzuţi în adânc, fără nimic sfânt?/ Diavolul în persoană cerându-ne/ să fim umili, să stăm/ liniştiţi în colţul nostru şi «să nu ne ocupăm de nimic/ deosebit, că se ocupă el» – dintr-o// silă de toate, rămaşi fără suflet, matriţe, numai piele/ şi os, matriţe umplute de vrăjitoare cu/ apa de la morţi…“ (Matriţe, p. 19). Versurile alcătuiesc polemici, din care moderaţia iese vătămată. Incoruptibilii sunt maladivi, ca şi vicioşii, deoarece îşi exprimă virtutea în mod ostentativ. În economia volumului este necesar să remarcăm nevoia de a lăsa deoparte grijile şi chiar de a le oferi unei entităţi supranaturale. Situaţia precedentă are un contrapunct. Numai că, aşa cum voi semnala, osteneala şi indecizia se influenţează reciproc. Glasul care gâfâie în spatele gratiilor nu încearcă să descuie zăvorul, să taie zăbrelele sau să strige după ajutor. Autoclaustrarea este soluţia falsă pentru a se proteja de exterior.
Suntem lămuriţi în această ultimă constatare de artificiile poetice întrebuinţate de Liviu Ioan Stoiciu. Versurile şi strofele lui sunt concepute din respingerea constrângerilor de sintaxă. Poeziile respectă necesităţile de structură ale grupului verbal sau ale celui nominal. De aici se obţine efectul dicţiei şchiopătate. Rândul se întrerupe, într-o anomalie a enunţării, la gerunzii, la pronume reflexive aglutinate cu auxiliare, la pronume relative, nehotărâte şi demonstrative, la numerale, la prepoziţii. Textul este blocat, cu dexterităţi filologice bine antrenate, la conectori semantici şi logici. Fragmentarismul viziunii lui Liviu Ioan Stoicii asupra realului (pe care l-aş încadra în sfera golurilor de memorie) este echilibrat de tranşe lingvistice imposibil de dislocat, adică de citat independent. Fondul problemei – dificultatea de a privi lumea altfel decât ca pe o linie întreruptă – primeşte un suport formal, şi anume logoreea ponderată de sistemul limbii. Ca atare, aş fi tentat să susţin că poemele adunate în Nous capătă consistenţă, înainte de orice, graţie virtuozităţii stilistice. Unghiul în care se plasează conştiinţa este derutant, dar cu atât mai atractiv estetic, pentru că de acolo se observă că umbra lucrurilor stă deasupra realităţii sau că tiparul domină actualizarea lui.
Invocaţie nimănui
În poezia lui Liviu Ioan Stoicu făcătura, adică statornicirea senzaţiei, devine coordonată principală, prezentată ca o revelaţie neînţeleasă. Ceva inhibă împlinirea marii întâlniri. Călătorul din Nous se aseamănă cu magul Taor din romanul lui Michel Tournier – Gaspar, Melhior şi Baltazar – ajuns totdeauna după consumarea evenimentelor, fără să bănuiască numai că timpul chemării sale nu a venit. Iar când primeşte invitaţia, presupusul neofit stă deoparte. Versurile lui Liviu Ioan Stoiciu ating punctele culminante ale tensiunii când căutătorului i se retează pornirea de a interoga în pustii şi este el însuşi întrebat cu binişorul dacă nu doreşte să dialogheze de la egal la egal cu cerul înstelat al seninului Kant: „deasupra noastră, se află binele,/ mulţămim dumisale. Aici, unde stăm căţăraţi pe cele/ năruite, straturi-straturi, înaintaşi/ peste înaintaşi, zodiac peste zodiac, abis/ peste abis… Nu veniţi oleacă să staţi şi cu mine de vorbă?/ Cu tine? Îi deosebeşti trăsăturile: îşi soarbe/ vinul răzimat în suliţă. Numai/ să nu se tulbure cu firea. Nu putem face nimic pentru/ marele lui chip, abia primit?/ Cu toată osteneala. «Cum nu putem face nimic, să ne depărtăm în tăcere»“ (Speranţa în ceea ce-am mai putea fi, p. 39). Minunat, dar panicat, lipsit de reacţie, însă voind să se apere, drumeţul fuge. Nu ştie ce simte: durere, încrâncenare, spaimă sau revoltă? Nu face lucrurile aşa cum au fost rânduite. Nici n-a avut de la cine să înveţe. Povara de a se situa mereu pe de lături întreţine pofta de a se pedepsi, în sens veterotestamentar sau stoic. Acesta este contrapunctul poeziei Matriţa.
Ştim că sacrul ar trebui, în genere, să inducă o stare pozitivă. Totuşi, în acest context liric, scriitorul se străduieşte să modeleze epifania, nu să-i accepte mesajul. În consecinţă, nu aşteaptă să primească darul, ci vine în întâmpinarea lui. De aceea i se refuză înţelesul profund al călătoriei, pentru că drumul pe care umblă se situează în afara căii: „Pierdut printre sfinţii pictaţi, sărutând în stânga şi/ în dreapta: pot/ ei să te ajute? Ce le ceri? Îi somezi, îţi ceri scuze/ pentru deranj, dar nu simţi nimic –/ tot la morţii tăi trebuie să-ţi întorci rugăciunea,/ aprinzi lumânări, începi cu/ Mihai Eminescu, talentul lui trebuie să fi rămas pe/ lumea asta: sau măcar/ nebunia vremii lui. Ieşi în curtea bisericii, tragi cu/ ochiul la măicuţele/ încălţate cu pantofi bărbăteşti, la straiele verzi ale/ preotului, la vrăbiile de la microfon:/ că trebuie să înduri, fiind ce eşti, un nimeni./ Venit// la hram. Te opreşti în faţa unui steag/ bălţat. Te laşi opreşti în faţa unui steag/ bălţat./ Te laşi în voia/ zilei de azi: eşti, oricum ai lua-o, o pradă. <…>“ (La hram, p. 35).
În căutarea bunei măsuri, Liviu Ioan Stoiciu este aproape de a scrie poezie religioasă de excepţie aşa cum, bănuiesc, a încercat odată cu volumul Pe prag. Nous seamănă mult cu un grăunte de muştar.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper