Marele roman anticomunist

Un articol de MIHAI IOVĂNEL

După 1989 din proza românească dispar o serie de subiecte şi de teme – nu neapărat pentru că structurile sociale din spatele lor ar fi dispărut odată cu schimbarea de regim, ci pentru că ele falsificau, pentru un uz pur ficţional, realitatea. Dispariţia romanului poliţist românesc (bine consolidat în comunism) după momentul 1989 se datorează într-o măsură considerabilă demonetizării bruşte a protagonistului autohton al genului – miliţianul sau securistul.
Sorin Antohi a făcut observaţia ascuţită şi la prima vedere contraintuitivă că romanul realist-socialist al anilor ’50 dădea seama de structura socială a realităţii mai bine decât romanul politic al anilor ’70, acesta din urmă prizonier al imperativului de a înfăţişa (fie şi critic) o lume în care activistul de partid joacă un rol narativ determinant. Or, după 1989 o serie întreagă de personaje sunt evacuate: activişti, directori de fabrică, birocraţi de pe diverse niveluri. Proletarul este înlocuit prin lumpenproletar, prin figuri de marginali şi rataţi (v. romanele unor Radu Aldulescu, Emil Mladin, Cornel George Popa), activistul face loc afaceristului. Ascensiunea marginalilor în proza anilor ’90 semnalează în fond o derută taxonomică în faţa unei mobilităţi sociale pe care scriitorii nu au instrumente conceptuale pentru a o clasifica. Pe de altă parte, pe un front complementar, personajul afaceristului oferă un exemplu de reciclare sumară prin inversarea polarităţii morale: dacă vechiul activist era în linii mari pozitiv, înlocuitorul său este în linii mari negativ. Operaţiunea dă seamă de un front mai larg. Personajul unilateral al comunistului face loc personajului unilateral al anticomunismului; nu-i vorba că o critică a comunismului nu ar fi legitimă şi necesară, ci de faptul că relaţiile de producţie din interiorul lui sunt falsificate într-un mod similar falsificării la care se pretase romanul politic. Completând observaţia lui Antohi, în ficţiunea anilor  ’90 continuă falsificarea sistematică a structurii sociale din anii ’70, cu diferenţa că vechile personaje ale activiştilor sunt înlocuite prin rezistenţi, disidenţi, luptători împotriva comunismului. Tipic este bunăoară romanul lui Pavel Chihaia Hotarul de nisip (2007), centrat pe tema evadării dintr-un univers sufocant – în speţă, comunismul represiv al anilor ’50 (epoca în care a fost începută cartea, finalizată după 1989). Hotarul de nisip reprezintă un caz de realism socialist scris pe dos din punct de vedere al valorilor ideologice, adică din perspectiva unui „duşman al poporului“. Deşi polaritatea axiologică este inversată, limitările formulei – simbolistică încărcată şi maniheistă, exces de personaje tipice în situaţii tipice, finalul luminos – anulează în bună măsură eficienţa romanului, care poate fi citit în schimb ca document al rezistenţei anticomuniste fantasmate, nu reale. De altfel, acelaşi lucru se petrecea şi în literatura exilului, cineva povestea cum la cenaclul lui Leonid Mămăligă se producea o literatură perfect simetrică celei realist-socialiste din ţară, doar că bunii deveneau răi şi viceversa.
Principala dificultate a prozei româneşti post-89 poate fi sintetizată prin neputinţa de a da „un roman al comunismului românesc“, aşa cum critica cere în numeroase rânduri (de pildă prin vocea lui Nicolae Manolescu), deşi există mai multe tentative, dintre care pot fi amintite Pupa russa de Gheorghe Crăciun (2004) sau Sunt o babă comunistă! de Dan Lungu (2007). Ce se aşteaptă, de fapt, cel puţin în anii ’90 şi în cea mai mare parte a anilor 2000, este un roman al unui anticomunism esenţialist, prea puţin dispus să înţeleagă acea modernizare produsă în mod real în România de comunism, deşi „cu costuri umane incalculabile şi inacceptabile din punct de vedere moral“ (Adrian-Paul Iliescu). Sunt o babă comunistă! oferă o mostră de realism socialist pe dos, în care aproape fiecare informaţie, pe lângă rolul în construcţia narativă, este înscrisă într-un dispozitiv al tipicităţii: nu există „zgomot“ (în sens informaţional), ci totul concură la demascarea comunismului şi a nostalgicilor săi, la un nivel primitiv atât analitic, cât şi retoric. Un alt „roman al comunismului“ este Matei Brunul de Lucian Dan Teodorovici (2011). Delegarea perspectivei unui „idiot“ în sens dostoievskian care nimereşte, victimă colaterală a procesului Pătrăşcanu, în malaxorul universului concentraţionar românesc, din care iese cu memoria ultimilor douăzeci de ani anulată (incluzând aici rutinele singurei pasiuni şi meserii pe care o deţine – manevrarea marionetelor), anulează din capul locului posibilitatea unei analize de substanţă, asumând în schimb poezia memorialisticii de închisoare, oricum inferioară la Teodorovici adevăratei memorialistici. Binomul Lungu – Teodorovici stabileşte dicotomic posibilităţile de existenţă ale romanului comunismului românesc: tezismul demascator anticomunist vs. duioşia anticomunistă năucă.
Până când nu se va găsi un prozator dispus şi capabil să includă într-o structură realistă (nu poetică, nu parabolică, nu compătimitoare, nu lacrimogenă) procesul de modernizare produs în comunism, nu vom avea un roman al comunismului românesc.

Un comentariu pentru “Marele roman anticomunist”

epaper instructiuni_epaper