Lipsa ruşinii şi corupţia obligatorie

Un articol de PETER DAN

„Naturalia non sunt turpia“, cele naturale nu sunt ruşinoase, spunea Marius Chicoş Rostogan. Să deducem că ceea ce e ruşinos nu e natural? La urma urmei, ce nevoie avem de ruşine sau de vinovăţie, două sentimente cu un pronunţat efect negativ asupra imaginii despre sine?
După cum scrie Ileana Ioanid, ruşinea este un indicator obligatoriu al moralei. Geneza ruşinii şi cea a vinovăţiei sunt plasate de Freud si Erickson în copilăria timpurie şi joacă un rol important în reglarea comportamentului social. Învăţate din dragostea pentru persoanele semnificative din viaţa copilului, regulile îi cer să renunţe la gratificaţia imediată a nevoilor, primind în schimb aprobare şi afecţiune. Prin interiorizare, comportamentele care sunt încurajate formează nucleul unei structuri normative – ceea ce Vasile Morar numeşte morala elementară. Dezvoltarea normelor morale nu este un lux, ci o necesitate dictată de condiţiile evoluţiei noastre în grupuri mici şi coezive, bazate pe colaborarea dintre membri. Cele mai noi şi complexe structuri din cortex sunt dedicate reglementării comportamentului social. Neurologii au fost capabili să le localizeze şi să le identifice funcţiile când un accident industrial i-a distrus lui Phineas Gage o parte din creier, cortexul lateral prefrontal. Gage a devenit impulsiv, impredictibil, incapabil să-şi păstreze un loc de muncă sau să menţină relaţii stabile. Studiile contemporane, folosind mijloace moderne de analiză, arată că atunci când cortexul lateral prefrontal este distrus în frageda copilărie, consecinţele sunt mult mai severe: celor astfel afectaţi le va lipsi empatia, simţul ruşinii şi al vinovăţiei. Antisociali, egoişti şi violenţi, sunt în esenţă psihopaţi. Diferenţa pronunţată dintre copii şi adulţi ilustrează importanţa învăţării prin iubire a normelor elementare: copiii neavând posibilitatea să le înveţe dinainte de accident, suferă consecinţe mult mai grave.
Mai multe evenimente din viaţa publică, de la violul elevei din Vaslui şi suportul acordat făptaşilor, până la spectacolul zilnic al demnitarilor (de la europarlamentari, la membri ai Parlamentului, la primul-ministru) anchetaţi pentru corupţie, sunt caracterizate printr-o absenţă totală a vreunei manifestări publice de ruşine. Dimpotrivă, atitudinea pe care am observat-o este una de confruntare şi agresivitate mitocană, marcată de lipsa de empatie, de inabilitatea de a înţelege punctul de vedere moral al celuilalt. Mai mult, acuzaţii se bucură de suport din partea unui grup destul de numeros. Din perspectivă clinică am putea spune că avem de a face cu psihopaţi sau sociopaţi, dar, întrucât ipoteza că psihopatia este epidemică în România nu e plauzibilă, trebuie să găsim altă explicaţie.
Aristotel definea virtuţile ca punctul de mijloc dintre viciile cauzate de extremele de exces şi deprivare. De exemplu, curajul este o virtute, media dintre extremele laşitate şi nesăbuinţă. Ar fi însă o greşeală să confundăm virtutea cu mediocritatea. Exercitarea unei virtuţi sau a unui viciu e rezultatul unei alegeri conştiente puse în practică, al unei activităţi voluntare. Virtutea este făurită şi călită prin presiunea de a nu decide pentru extreme. Aristotel nu considera comportamentul moral o virtute, ci un „hexis“. Tradus de obicei ca „obişnuinţă“, în contextul eticii aristoteliene „hexis“ corespunde mai degrabă unui fel de a fi, nu unui automatism al comportamentului, ci o stare activă, susţinută de o decizie voluntară şi de o atitudine care aliniază continuu comportamentul cu valorile morale.
Dacă acceptăm premisele lui Aristotel, trebuie să concludem că lipsa de proporţii epidemice a ruşinii în România de astăzi este de asemenea rezultatul unor decizii voluntare. Din moment ce nu avem nici o indicaţie că morala elementară a potlogarilor mici şi mari de astăzi diferă în mod fundamental de cea a majorităţii populaţiei, putem să ne întrebăm care sunt mecanismele psihologice care permit unui segment semnificativ al populaţei să dezamorseze normele morale şi să se comporte imoral fără să sufere consecinţe negative?
În secvenţa temporală tentaţia apare în creier înaintea unei posibile interdicţii morale. Decizia cu privire la acţiunea care va fi implementată depinde de evaluarea situaţiei: dacă situaţia poate fi interpretată drept ameninţătoare, implicând pericol fizic sau psihologic (umilire, blamare, etc.), reacţia considerată acceptabilă devine mai emoţională, mai primitivă, mai egoistă, mai violentă. Cu alte cuvinte, prin distorsionarea evaluării situaţiei reuşim să diminuăm interdicţiile morale, să ne acordăm permisiunea de a acţiona în mod imoral. Moştenirea totalitarianismelor succesive care au devastat România conţine multe strategii psihologice de adaptare: gândirea dublă a lui Orwell (doublethink), ketman-ul lui Czeslaw Milosz, amorţirea psihică şi dublarea psihologică ale lui Lifton (psychic numbing and doubling) sau supunerea faţă de autoritate a lui Milgram. Utilizarea lor permite să afirmi cu îndârjire ceea ce nu crezi, oferă posibilitatea de a concepe în acelaşi timp o idee şi opusul ei şi de a folosi versiunea avantajoasă, permite menţinerea unor registre morale separate pentru munca de informator şi pentru viaţa de toate zilele. Amplificate prin auto-amăgire, strategiile de mai sus uşurează distorsionarea cognitivă, adăpostind individul de consecinţele propriilor acţiuni imorale. Covârşitoarea majoritate a populaţiei credea că dictatura comunistă e veşnică şi şi-a construit strategia de supravieţuire ca atare. De exemplu, era suficient să structurezi o situaţie astfel încât să te poţi auto-convinge că nu ai altă alegere ca să devii turnător fără remuşcări.
În postcomunism, colaboratorii terorii şi cei care au mizat pe eternitatea comunismului au adoptat strategii noi de a tulbura apele şi de a crea ambiguitate morală. Spre deosebire de strategiile de supravieţuire dezvoltate în societatea totalitară, scopul lor este exclusiv evitarea consecinţelor propriilor acţiuni. Una dintre acestea este ketman-ul inversat pe care l-am numit namtek: confruntat cu informaţia că erai un susţinător entuziast al sistemului, explici că foloseai ketman şi pretindeai opusul a ceea ce simţeai de fapt: cu cât băteai toba mare mai tare, cu atât erai oponent mai îndârjit.
Putem identifica trei tendinţe cognitive care, considerate împreună, formează o structură explicativă a cărei funcţie este distorsionarea sistematică a realităţii. Prima este „adevărismul“ – tendinţa de a prefera concepte sau fapte pe care le dorim adevărate celor pe care le ştim a fi adevărate, prevalent atât în societatea totalitară, cât şi cea post-totalitară. Adevărismul presupune o puternică investiţie emoţională. Încercările de a-l pune la îndoială, de a afirma adevărul, sunt întâmpinate cu agresiune deoarece creează disonanţă cognitivă şi frustrare.
A doua este „adevărul poetic“. L-am menţionat cu altă ocazie pe Shelby Steele, comentatorul social american care a propus acest concept. Spre deosebire de adevărism, care reprezintă împlinirea unor dorinţe (wish fulfillment), adevărul poetic îşi are sursa în ideologie şi generează luări de poziţie „corecte politic“ vegheate cu vigilenţă de grupurile interesate care dispun de un arsenal variat de contra-măsuri, de la blamul social la violenţă. Termenul „justiţie poetică“ semnalează expectaţia triumfului logicii şi moralei, pedepsirea viciului şi răsplătirea virtuţii. Adevărul poetic deformează percepţia justiţiei poetice de o manieră consistentă cu ideologia pe care o reprezintă: de exemplu, un bigot poate considera SIDA drept o consecinţă meritată a păcatelor homosexualilor şi drogaţilor.
A treia este înlocuirea memoriei individuale şi istorice cu memoria colectivă. După cum scrie Tzvetan Todorov, „memoria colectivă nu este o memorie, ci un discurs care are loc în spaţiul public. Acest discurs reflectă imaginea despre sine pe care o societate sau un grup din cadrul unei societăţi vrea să o proiecteze“. Memoria colectivă este o convenţie consensuală care permite integrarea amintirilor într-un narativ consistent cu adevărul poetic. Prezentarea unor evenimente care contravin memoriei colective provoacă disonanţă cognitivă şi reacţii agresive, al căror scop este de a intimida şi de a descuraja o dezbatere raţională.
Luate împreună, strategiile enumerate mai sus permit construcţia unei versiuni false, dar coerente, a evenimentelor prezente şi trecute, croită pe măsura exactă a prejudecăţilor. Mai mult, legătura cu ideologia modifică reacţia structurilor cerebrale care controlează comportamentul social. Studii recente de vizualizare a creierului sugerează că ideile religioase şi cele cu conţinut ideologic sunt procesate de reţele neuronale specializate şi comportamentele bazate pe ele sunt reglementate diferit de comportamentul social de toate zilele: normele sociale sunt modificate şi permit acţiuni mai radicale în apărarea valorilor cu componente transcendentale, de exemplu puritatea credinţei, a neamului sau a ideologiei.
Abilitatea de a construi şi de a susţine o falsă realitate este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru a explica lipsa ruşinii. Celălalt factor esenţial este existenţa unui grup de referinţă şi suport, grupul a cărui ideologie generează şi susţine adevărul poetic. Diferenţa dintre ruşine şi vinovăţie constă în faptul că vinovăţia este o reacţie personală la nerespectarea normelor morale interiorizate, pe când ruşinea este o reacţie mult mai publică datorată faptului că încălcarea normelor grupului a devenit un fapt cunoscut şi împărtăşit. Dar nici grupul de referinţă al violatorilor din Vaslui – consătenii care îi scuză pe făptaşi şi acuză victima, nici aliaţii politici care încearcă să-i scape pe demnitarii prinşi în flagrant delict nu consideră că normele de grup au fost încălcate. Dimpotrivă, idea că victima „şi-a căutat-o cu lumânarea“ şi „şi-a primit răsplata cuvenită“ reprezintă un exemplu excelent de justiţie poetică distorsionată. În cazul demnitarilor corupţi, memele „dacă în ţara asta nu te descurci, ai încurcat-o“ şi „hoţul neprins e om cinstit“ sunt folosite ca justificări. Ca să revenim la citatul cu care am început, furtul e considerat natural, în consecinţă nu e văzut ca ruşinos. Să nu jefuieşti când ai ocazia este considerat un act de slăbiciune care te categorizează drept fraier, vulnerabil, o pradă potenţială. În loc să prevină corupţia, normele grupului o fac obligatorie.
Ultimul aspect care ar trebui discutat se referă la factorii psihodinamici implicaţi în geneza şi menţinerea condiţiilor descrise mai sus. Reacţia la un şir de evenimente recente: legislaţia „antilegionară“ (Legea nr. 217/2015), moartea lui Corneliu Vadim Tudor şi criza pan-europeană a refugiaţilor ne-au permis să întrezărim un hău colcăind de frustrare, resentimente, xenofobie, antisemitism, revizionism, sentimente de inferioritate, dar şi de îndreptăţire nejustificată, paranoia şi idei pe jumătete clocite despre comploturi himerice, dacopatie, mitocănie, aroganţă şi ostentaţie, un amestec toxic pe care se grefează cu uşurinţă patologiile sociale.
Ion Vianu descrie ura „cotropitoare şi zgomotoasă“ ca având originea în pulsiuni parţiale, urmarea unui proces terapeutic incomplet care duce la „măcinarea fiinţei şi la dezorganizarea interioară“. Dacă generalizăm la nivelul întregii societăţi, inabilitatea de a integra trecutul şi de a face pace cu el (Vergangenheitsbewältigung) este simptomatică pentru eşecul terapiei. Nemulţumirea amorfă, vinovăţia difuză (nu numai a celor vinovaţi, dar şi a celor nevinovaţi) duc la o imensă furie neputincioasă care tânjeşte după o ţintă, la o alienare şi la un gol spiritual pe care nici gigantismul steril al monumentelor BOR, nici închinatul la moaşte nu le pot satisface. Este o stare de lucruri periculoasă, vulnerabilă la manipulare. Sângele este în apă şi nu ducem lipsă de lipitori, piranha şi rechini.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper