Liberare condiţionată

Un articol de Cosmin Borza

Petru Cimpoeşu, Celălalt Simion, Editura Polirom, Iaşi, 2015, 226 p.

 

Cine va scrie istoria romanului postcomunist românesc se va raporta la prozele lui Petru Cimpoeşu ca la un seismograf epic revelator. Neimpunând mutaţii, direcţii sau stiluri narative influente, cărţile sale înregistrează, în schimb, cu o fineţe accesibilă adeseori doar specialiştilor, fluctuaţiile de adâncime ale romanului autohton contemporan. Datorită lui Cimpoeşu, potenţialităţile, dar şi vulnerabilităţile, inovaţiile, însă şi manierismele principalelor formule epice de după 1989 devin vizibile, deci posibil de evaluat. Calitatea de optzecist atipic, „ilicit“ – capabil deopotrivă să compromită satiric şi să revitalizeze parodic experimentele narative ale congenerilor – i-a fost recunoscută încă din deceniul nouă al secolului trecut şi apreciată odată cu „reeditările“ recente: Nouă proze vechi. Ficţiuni ilicite (2008), Firesc (2010). Tot de astfel de contextualizări, de analize sau de elogii consistente, binemeritate, a beneficiat şi capacitatea sa creatoare de a îmbina, în cadrul unor metanaraţiuni postmoderne (Povestea Marelui Brigand – 2000, respectiv copia ei palidă, Christina Domestica şi Vânătorii de suflete – 2006), intrigi poliţiste, mistico-religioase, SF, politice, conspiraţioniste, toate oglindind (post)umanitatea atât de tipică hiperrealităţii româneşti din anii ’90 (aderentă mai degrabă la diverse genuri romaneşti de consum decât la literatura canonică). Până şi metoda/moda egoprozei este anticipată, ba de-a dreptul deconstruită, prin Erou fără voie (microroman din 1994, revizuit, pentru o ediţie electronică, în 2002). Fireşte, deloc în ultimul rând, prin Simion liftnicul. Roman cu îngeri şi moldoveni (2001), ajuns deja la a treia ediţie, prozatorul reinventează „fresca socială“ a tranziţiei autohtone, plasând în minorat o pleiadă de scriitori „nouăzecişti“ şi „douămiişti“ care s-au întrecut în a înfăptui ceea ce Sanda Cordoş numea „detabuizarea României“ postcomuniste. Nu e de mirare că, în doar aparent frivolele topuri din 2010 (Adevărul literar şi artistic), respectiv 2011 (Corpul T ), Cimpoeşu câştigă o cotă depăşită doar de Cărtărescu şi concurată de Horia Ursu, Gheorghe Crăciun sau Radu Aldulescu.
Simion întemniţatul
De aceea, publicarea – după aproape un deceniu – a unui nou roman semnat de scriitorul băcăuan deţine toate atributele pentru a prilejui un eveniment cultural notabil. Mai ales că şi titlul, Celălalt Simion, promite reîntâlnirea cu cel mai citit şi, poate, mai autentic, dintre posibilii Cimpoeşu. Strict tematic, făgăduiala pare ţinută. Proza din 2015 reiterează România „la bloc“, pe cât de burlescă în iluziile ei de preamărire, pe atât de tarată şi de frustrată din cauza unui trecut, mai mult sau mai puţin recent, plasat sub semnul compromisului, laşităţii şi improvizaţiilor de tot felul. O Românie incurabil provincială, captivă într-o tranziţie eternă spre democraţie, civilizaţie şi prosperitate occidentale, care, deocamdată, se întrezăresc doar în explozia numerică a băncilor şi a farmaciilor. Hipnotizaţi de vacarmul claxoanelor ori al clopotelor ortodoxe, cetăţenii ei îşi găsesc alinarea în consumul celui mai revoluţionar produs american – Xanaxul.
Previzibil, personajele titulare din Celălalt Simion sunt marginalii reprezentativi ai acestei lumi descentrate şi abulice. Cu toţii mustesc de însuşiri închipuite, hăituind oportunităţile care să le schimbe viaţa şi universul pe de-a-ntregul. Aşa-zisul protagonist, alintat Puiu, fost merceolog, pensionat fraudulos pe caz de boală, este preocupat – când ipohondra şi, ulterior, bigota lui soţie îi permite – exclusiv de o îmbogăţire rapidă şi facilă. Cel mai bun amic al său, Bazil, fost ziarist, convieţuieşte cu o textilistă chinezoaică, imigrantă tocmai în Bacău, şi cu o mulţime de teorii conspiraţioniste, are un proiect intelectual măreţ (scrierea unui Tratat pe urmele psihologiei consonantiste a lui Odobleja), dar obsesia înavuţirii imediate îi amână definitivarea. Pentru împlinirea celui de-al doilea deziderat, el cumpără – cu banii împrumutaţi de Puiu – un câine trufar. Tovarăşul lor de pahar (la restaurantul „de parastase“ supranumit „Regrete Eterne“) este Gogu, fost securist, client fidel al mai multor facultăţi private, recalificat provizoriu ca „postac“, mercenar-internaut al intereselor primarului. Atunci când o afacere se iveşte (înfiinţarea Fundaţiei Umanitare şi Culturale Filantropia/Rafael), grupul va fi completat atât de Hans, fost mecanic auto, dotat cu un molar plombat, capabil să recepteze unde radio şi să detecteze securişti, cât şi de Gioni, fost taximetrist, proprietar al unui singur rinichi (pe celălalt vânzându-l unui actor celebru pentru a repara diformităţile nazale ale fostei soţii), ucigaş de maidanezi. Coordonaţi de Gogu, ei escrochează cetăţenii cu spirit justiţiar, determinându-i să apeleze un număr suprataxat, imprimat pe furgonetele „fundaţiei“, care au ca unic scop generarea cât mai multor incidente rutiere. Cum bine ştiu oamenii tranziţiei autohtone, haosul produce bani pentru cine îl controlează. Cu timpul, telefonul la care răspunde Simion-Puiu ajunge un releu burlesc al revoltei naţionale: „Erau unii nemulţumiţi din cauza ritmului lent al reformelor. Alţii reclamau mizeria din spitale şi corupţia medicilor. Sau faptul că apa de la robinet venea cu mâl şi avea gust de fecale“. În final, tripotajul conduce la încarcerarea participanţilor.
Cum se vede, scenariul narativ din Celălalt Simion este fără mari pretenţii imaginative, un gag oricând corespunzător literaturii de consum sau serialelor TV populare. Bineînţeles, statutul de scriitor consacrat al lui Cimpoeşu nu-i permite asumarea unei formule atât de facile. Prozatorul se simte dator să confere story-ului „transcendenţă“ literară. Astfel, întregul istoric al personajelor şi al farsei lor este relatat de puşcăriaşul Simion-Puiu, textul epic – o rememorare confesiune-delaţiune – servindu-i (alt clişeu al lumii de azi!) pentru grăbirea liberării condiţionate. Dacă „liftnicul“ Simion din 2001 adună în jurul său o polifonie stilistică şi existenţială fascinantă, omologul din 2015 tutelează monologic realitatea. Condamnat nu e doar protagonistul, ci şi romanul pe care-l scrie. Acesta îi seamănă leit şi la chip (fad), şi la vorbă (repetitiv şi cu umor forţat), şi la port (dezlânat şi mimetic).
Niciun Cimpoeşu
Respectând, în general, convenţia redării autentice a perspectivei şi a vocii anti-eroului mediocru intelectual, Celălalt Simion seamănă cu un album de (sub)cultură televizuală şi internautică românească, tipică începutului noului mileniu. Aproape niciun clişeu nu-i scapă autorului-narator-personaj, majoritatea şabloanele mentalitare autohtone fiind devorate naiv şi expuse schematic. Mărturisindu-şi nelegiuirile, Simion-Puiu redactează şi depoziţii despre metehnele întregii naţiuni: decăderea tineretului, pepinieră a infracţionalităţii ori a prostituării mediatice, corupţia politicienilor şi făţărnicia clericilor, obsesia sinucigaşă a înavuţirii, generalizarea xenofobiei şi, mai ales, a rusofobiei, degradarea iremediabilă a discursului public, perversitatea mass-media, sminteala socialismului, respectiv perfidia capitalismului, mirajul structurilor militarizate şi poliţieneşti etc. Iar atunci când autenticitatea este transgresată, efectul se dovedeşte şi mai dezechilibrant pentru proza lui Cimpoeşu. În relief se întrevăd fie poante livreşti (Levantul ar fi contribuit la tragedia lui Ionuţ, copilul ucis de o haită de câini într-un parc bucureştean, fiindcă bunica lui, în loc să-l supravegheze, ar fi adormit citind poemul cărtărescian), fie artificii meta-/ intertextuale: incipitul ca pseudo-prefaţă, utilizarea „apropoului“ ca tehnică de conexare a secvenţelor narative, respectiv fragmentele de poetică explicită, în care Simion-Puiu justifică repetiţiile şi cenzurarea cuvintelor „urâte“.
Delegând personajului drepturile de autor, Petru Cimpoeşu nu se eliberează parodic de identităţile sale deja clasice, ci, eventual, devine propriul său pastişor, de nu epigon. În prima cronică literară dedicată Celuilalt Simion (România literară, nr. 43/2015), Marius Miheţ speculează – condescendent – că acest roman (pe care îl califică „bun“ şi „light“) anunţă apariţia imediată a unei proze mai substanţiale, după modelul nepretenţiosului, dar excelentului, Simion liftnicul, publicat la un deceniu după arborescenta construcţie epică Povestea Marelui Brigand. M-aş bucura să fie aşa, fiindcă ar fi o mare dezamăgire ca un vârf al romanului contemporan românesc să construiască, într-un deceniu, doar o proză de consum, inutil sofisticată.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper