Kundera faţă cu angoasa lui Heidegger

Un articol de Arthur Suciu

În eseurile sale despre arta romanului, Milan Kundera se arată de acord cu afirmaţiile referitoare la criza umanităţii europene, pe care Edmund Husserl le face în celebrele sale conferinţe. „El (Husserl – n.m.) credea că originile ei (ale crizei europene – n.m.) se aflau la începutul epocii moderne,
la Galilei şi la Descartes, în caracterul unilateral al ştiinţelor europene, care reduseseră lumea la un simplu obiect de explorare tehnică şi matematică şi excluseseră din orizontul lor lumea concretă a vieţii, die Lebenswelt, cum o numea el“.

Kundera respinge însă soluţia propusă de Husserl, care constă în întoarcerea la filosofia lui Descartes. El propune, la schimb, o altă întoarcere, şi anume la „moştenirea uitată a lui Cervantes“: „Într-adevăr, pentru mine, fondatorul epocii moderne nu e numai Descartes, ci şi Cervantes. Poate că el este acela pe care cei doi fenomenologi (Husserl şi Heidegger – n.m.) au neglijat să-l ia în considerare în verdictul pe care l-au dat asupra epocii moderne. Vreau să spun prin aceasta că, dacă e-adevărat că filosofia şi ştiinţele au uitat fiinţa omului, atunci este cu atât mai clar că odată cu Cervantes a luat naştere o mare artă europeană, care nu înseamnă nimic altceva decât explorarea acestei fiinţe uitate“. Kundera le reproşează lui Husserl şi Heidegger că, în timp ce filosofia modernă „a uitat fiinţa omului“, asumându-şi poziţionări ideologice, ei „au uitat“, la rândul lor, istoria literaturii moderne ca loc în care se regăseşte memoria acestei fiinţe. În opinia sa, literatura modernă a apărut, ca şi filosofia lui Descartes, ca urmare a schimbării de paradigmă a temporalităţii prin trecerea de la orientarea către transcendent la orientarea către imanent. Încrederii în raţiune a lui Descartes el îi opune însă „ambiguitatea ameninţătoare“ cu care vede Don Quijote lumea: „În timp ce Dumnezeu părăsea încet locul de unde condusese universul şi ierarhia lui de valori, de unde separase binele de rău şi dăduse un sens fiecărui lucru, Don Quijote, ieşind din casă, n-a mai fost în măsură să recunoască lumea. Aceasta, în absenţa Judecătorului suprem, i-a apărut brusc într-o ambiguitate ameninţătoare“.
A spune că romanul aşază lumea sub specia „ambiguităţii ameninţătoare“ înseamnă a atesta existenţa unei forme discursive care ia în considerare nu posibilităţile temporalităţii, ci temporalitatea însăşi, în labilitatea ei constitutivă. Prin aceasta, el respinge orice formă de fundamentare sau de poziţionare, fie ea transcendentă sau imanentă, inclusiv propria poziţionare discursivă. În sine, aprecierile lui Kundera ridică mai multe semne de întrebare privind sursa discursului, a discursului romanesc, dar şi a discursului în general; de asemenea, privind raportarea, prin distanţare, a romanului la orice limbaj unic şi unitar, la discursul heteronom, în primul rând; în fine, privind caracterul autoironic al romanului. „Ambiguitatea ameninţătoare“, pe care Kundera i-o atribuie lui Don Quijote şi, prin extensie, lui Cervantes, sugerează o angoasă din care nu se poate ieşi, o stare de imposibilitate a alegerii. Cel care este cuprins de această stare resimte labilitatea temporalităţii fără a se putea echilibra prin alegerea unei posibilităţi discursive. Cu termenii lui Heidegger, pe care Kundera îl menţionează, el nu poate atesta „putinţa de a fi autentică şi starea de hotărâre“. El  nu se poate atesta pe sine ca autentic, nu poate găsi în sine însuşi temeiul alegerilor sale. Heidegger afirmă că, în angoasă, Dasein-ul îşi găseşte posibilităţile sale autentice de a fi. Or, în cazul lui Kundera această angoasă nu este creditată, ci doar resimţită, autenticitatea constând, la limită, în menţinerea conştientă în „ambiguitatea ameninţătoare“. Existenţialitatea discursului este astfel respinsă, iar în locul ei este propusă, strategic, exprimarea prin discurs a acestei stări limită. Nefiind legat existenţial de posibilităţi autentice de a fi, autorul de romane poate expune în discurs oricare opţiune discursivă şi o face de fiecare dată ironic, prin intermediul acelor „euri imaginare numite personaje“. De aici, din această abordare ironică decurge şi respingerea discursului teoretic al lui Descartes. Explicaţia este simplă. Discursul teoretic este, prin definiţie, un discurs fundamentat. Respingerea fundamentelor, a oricărui fundament posibil, conduce la respingerea formei discursive în ansamblu. Din perspectivă ironică, argumentele nu sunt mijloace de fundamentare, ci de legitimare, căci orice discurs teoretic se bazează pe supoziţii ideologice.  Opţiunea strategică de a evidenţia labilitatea temporală introduce o nouă clasificare a discursurilor. Există, aşadar, pe de o parte, discursuri care se constituie, în cadrul modernităţii, ca posibilităţi de poziţionare fundamentate pe orizontala temporală şi pe verticala axiologică, iar pe de altă parte discursuri care subminează orice formă de fundamentare, scoţând în evidenţă caracterul contingent al temporalităţii şi labilitatea constitutivă o omului.
Heidegger dezvăluie o structură a temporalităţii care pleacă de la cotidianitatea Dasein-ului, punând în lumină existenţialitatea raportării acestuia la lume. Dasein-ul se confruntă cu fenomenul angoasei, ca stare afectivă privilegiată. Aceasta îi revelează lumea în ansamblul său. În angoasă, Dasein-ul descoperă posibilităţile sale autentice de a fi, iar descoperirarea ca atare face ca existenţialitatea Dasein-ului să poată fi transpusă într-un discurs autonom de tip existenţial. Este însă aceasta o posibilitate reală? Reuşeşte Dasein-ul să depăşească proiectivitatea discursului prin asumare existenţială? Răspunsul pe care l-am dat, pe care l-a oferit, de fapt, Milan Kundera, este: nu. Angoasa revelează într-adevăr lumea în ansamblul său. În angoasă, lumea, exprimată prin discursul heteronom, lumea în care Dasein-ul se află alienat este dislocată. Nu este însă decât o afirmaţie mistică aceea că angoasa revelează, mai departe, posibilităţile de a fi ale Dasein-ului. În realitate, ceea ce i se revelează Dasein-ului, în angoasă, este doar lipsa de sens a lumii şi caracterul proiectiv al discursului care o defineşte. În acest punct, critica pe care Milan Kundera o aduce, indirect, lui Heidegger, este justificată. Angoasa nu poate fi creditată mai mult decât trebuie. Efectul angoasei este dislocarea universului heteronom. Singura schimbare pe care o poate efectua în existenţa Dasein-ului este distanţarea de lume şi, în cele din urmă, adoptarea unei abordări ironice.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper