Interviuri şi portrete

Un articol de ION BRAD

Florentin Popescu, Seniorii literaturii noastre, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2014

Viorel Ştirbu, Scriitori de viaţă lungă, Editura Bibliostar, Bucureşti, 2015

 

Cu acest titlu, cunoscutul – acum şi el septuagenar – critic şi istoric literar, poet, eseist, conducător de reviste, prietenul nostru Florentin Popescu se apleacă asupra vieţii şi operei a 21 de contemporani, dintre care doar patru s-au grăbit să treacă Styxul. Îi iscodeşte pe toţi cu întrebări insolite şi ei îi răspund cu francheţe, mai pe larg ori mai pe scurt, dar în mod esenţial. Portretele şi numele lor sunt următoarele, în ordinea Cuprinsului: Alecu Ivan Ghilia, Toma George Maiorescu, Dinu Săraru, George Şovu, Ion Acsan, Constantin Mateescu, Ion Dodu Bălan, Coman Şova, Corneliu Leu, Valeriu Râpeanu, Tudor Opriş, Ion Brad, Ion Gheorghe, George Astaloş, Petru Demetru Popescu, Horia Zilieru, Nicolae Cârlan, C. D. Zeletin, George Zarafu, Mihail Diaconescu şi Iordan Datcu.
Concepţia care a stat la originea acestui maraton literar ne-o mărturiseşte chiar autorul cărţii: „«Omul – îmi mărturisea unul dintre interlocutorii din acest volum – se măsoară după faptele sale. Valoarea lui e determinată doar de calităţile sale umane, morale şi profesionale».
Perfect adevărat. Pornind de la acest enunţ elementar, dar şi de la altele, cei care au binevoit să se aşeze la această masă imaginară şi să se confeseze au venit/vin cu experienţa vieţii lor, însă aduc cu ei şi ceva din angrenajul social-politic-cultural-uman în care le-a fost dată să trăiască 75, 80 ori mai mulţi ani. De aceea, ca reporter, autorul a lucrat fără prejudecăţi «de dosar», ori legate «de trecutul» fiecăruia, de «apartenenţă sau nonapartenenţă» la grupuri sau orientări politice, sau de altă natură.
Cunoscându-ne seniorii literaturii, avem cu toţii câte ceva de învăţat, şi de câştigat în informaţie, putem să ne facem o idee despre anume destine şi anumiţi oameni“.
Sunt binevenite, chiar impresionante, extrasele din textele fiecăruia, mărturisiri emblematice, definitorii.
Să poposim la câteva dintre ele.
Astfel: „Recunosc smerit: puteam scrie mai puţin şi mai bine“, zice Alecu Ivan Ghilia, care este, în acelaşi timp, un pictor înzestrat; „Am ambiţia de scrie o Trilogie a ciocoilor“, ideal împlinit prin apariţia recentă a celui de al treilea volum al eminentului prozator şi om de teatru Dinu Săraru. Regretatul Ion Acsan: „De filologia clasică mă simţeam atras la fel ca şi de Şcoala de Literatură“. Apoi, de la Ion Dodu Bălan citire: „… Recunoştinţa e o valoare foarte grea şi n-o poate duce orice iezuit şi orice fripturist“. Coman Şova: „Să fii cuvânt desprins din tine“. Valeriu Râpeanu: „Sunt un adept al explicării faptelor noastre“. Ion Gheorghe: „Eu nu m-am dezis niciodată de convingerile mele“. Şi George Astaloş de la Paris: „Mi-am alcătuit un program etno-poetic foarte serios“. C. D. Zeletin: „Intelectualul poate influenţa viaţa publică prin exemplaritatea sa“. Iordan Datcu: „Profesia de folclorist este o opţiune foarte angajată, cere specializare riguroasă“.
Iar din partea mea, o afirmaţie la care ţin în continuare, fiindcă viaţa literară nu mi-a dezminţit-o: „Am impresia că prin poezia română actuală bântuie un proletcultism întors pe dos“.
Întreb şi cititorii cei mulţi şi exigenţi ai revistei Cultura dacă am sau nu dreptate.
Oricum, din nou felicitări înzestratului şi neobositului nostru coleg cel mai Florentin (de la Florenţa Italiei?) Popescu.
O carte soră cu cea a lui Florentin Popescu este una recent apărută pe care mi-a trimis-o talentatul prozator şi generosul, cândva, editor, Viorel Ştirbu. În dedicaţie scrie: „Maestrului Ion Brad, cu mulţumiri peste ani, călduros omagiu“. Vorbe care mă fac să mă întorc cu gândul la relaţiile noastre străvechi, de colaborare şi prietenie.
Dar mai bine să parcurgem împreună paginile mai atractive ale elegantului volum care are pe coperta întâi portretele lui Marin Preda, Nichita Stănescu, Mircea Zaciu, Nicolae Velea, Augustin Buzura, Marin Sorescu,
D.R. Popescu şi al subsemnatului.
În fiecare dintre capitole se simte mâna îndelung exersată a prozatorului care a publicat, începând cu anul 1967, 15 volume de proză în care este reflectat un vast câmp de investigaţii sociale, morale, culturale şi filosofico-religioase.
În primul capitol, după ce evocă toate întâmplările şi riscurile din lumea teatrului şi observaţiile sale asupra relaţiilor ciudate dintre dramaturgi („cazurile“ Eugen Barbu, Marin Sorescu etc.), prozatorul reia pe larg tema: Marin Preda şi „Chestiunea ţărănească“, pe care ne-o înfăţişează în felul următor:
„Îmi pare că şedinţa asta s-a petrecut prin 1974, însă din cele câteva «probleme aflate pe ordinea de zi» doar de una îmi amintesc: anume de intrarea în PCR – Partidul Comunist Român – a directorului editurii «Cartea Românească», Marin Preda. El era considerat un clasic în viaţă încă de la publicarea romanului său Moromeţii, în 1954, astfel că întâmplarea nu era una oarecare, era chiar un eveniment, mai ales că, nu ştiu de unde şi de când, se născuse legenda că Marin Preda refuzase să devină membru de partid pe motiv că el avea o altă idee despre rezolvarea problemei ţărăneşti în România. Cum în epocă era de actualitate cooperativizarea agriculturii, încheiată pe hârtie în 1962, îţi puteai imagina că scriitorul respingea soluţia propusă şi susţinută de comunişti şi se pronunţa în favoarea micii proprietăţi asupra pământului. (…)
Când, în 1974, s-a discutat primirea lui Marin Preda în partid, nu mă aflam la prima întâlnire cu el.
– De ce intraţi, maestre, în PCR? l-am întrebat. Şi i-am povestit despre ce se vorbea pe vremea studenţiei mele. Anume că el nu va intra în partid până nu se va rezolva problema ţărănească.
– Nu am auzit de chestia asta niciodată, mi-a spus Marin Preda. E un fals. Dar dumneata de ce eşti împotrivă? Să ştii că nu era în regulă nici cum trăiau ţăranii în perioada interbelică, vorbesc de masa mare a ţărănimii, aceea care, în proporţie de peste 80%, deţinea până în trei hectare de teren arabil. Se făcea o agricultură de subzistenţă, de trai amărât. Dumneata ai o idee mai bună decât cooperativizarea?
Sigur că nu aveam, nici nu mă preocupase vreodată soarta micului producător individual…
– Nu este adevărat că am zis ce ai auzit dumneata, reveni Preda dar, ce-i drept, nici nu mă înghesuiam să intru în partid. Adevărul este că Baconski şi Gafiţa mă presează să fac pasul fiindcă ăia mai mari vor să mă schimbe din postul de director al editurii dacă rămân pe dinafară“.
Şi, cum interesul pentru viaţa lui Marin Preda nu s-a diminuat, ci, dimpotrivă, a crescut în timp, socotesc că e potrivit să vedem cum i-a conturat portretul colegul şi colaboratorul său, atât de tânăr pe atunci:
„Am coborât în holul editurii. Marin Preda tocmai dădea să intre la Liuba, secretara lui. L-am salutat, mi-a răspuns, după care se opri:
– Ce faci, monşer? îmi zise el amical.
– Maestre, am trecut şi eu pe-aici să mai văd cum stau cu lucrarea, i-am răspuns. Am lipsit vreo două săptămâni şi vroiam să aflu noutăţi.
– Pe unde-ai umblat? se interesă Preda, de bunăseamă din politeţe.
– Pe la Petroşani, domnu’ Preda, l-am informat eu cu glas tare, să se audă.
– Ce-i pe-acolo? se interesă el.
– Nu prea-mi este foarte clar ce se întâmplă, am recunoscut eu.
– Cum aşa?
– Păi nu am avut cum să intru la Comitetul de grevă, aşa că nu prea cunosc lucrurile decât din auzite, i-am explicat.
– Aha, sunt secrete, presupuse «monşerul».
– Nu aş zice că sunt secrete, doar că eu nu am avut acces la discuţii.
Marin Preda îmi făcu semn să intru în biroul lui. Liuba apăru şi dânsa cu un bol plin de căpşuni. «Monşer» avea întotdeauna căpşuni în frigiderul de la editură, vară, iarnă.
– Ia loc, mă pofti maestrul, făcându-i secretarei semn că nu voia să mănânce, după care continuă: Ţi-a spus Gafiţa să treci pe la mine?
Nu, nu-mi spusese încă, poate uitase, doar ce fusesem pe la el.
– Uite, reveni Preda, m-am uitat şi eu peste lucrarea dumitale. Pare o carte serioasă. Aşa că o să-ţi stabilim un tiraj bun, ca să câştigi şi dumneata un ban.
Era o veste minunată, chiar dacă ştiam că aveam datorii la Fondul Literar, datorii pe care contabilii le executau de îndată ce soseau dispoziţiile de plată. Din câte mi-am dat seama repede, urma să primesc vreo 400.000 de lei, vreo cinci automobile Dacia sau două apartamente de câte 4 camere. Asta şi fiindcă aveam un ordin, Meritul Cultural, datorită căruia mi se reducea substanţial impozitul pe drepturile de autor.
– Maestre, sunt copleşit, mi-am exprimat eu gratitudinea, pentru că aveam mare nevoie de bani“.
Păcat că nu mai am spaţiu pentru alte evocări cum ar fi întâmplarea de la Mogoşoaia „Casa de creaţie“, în care am poposit, temporar cei mai mulţi dintre noi. Sau pentru evocările colaborării lui Viorel Ştirbu cu doamna Veturia Goga, de la care am primit şi am publicat şi eu atâtea scrisori deosebite.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper