Întâmplãri din Casa Limbii Române

Un articol de C. STĂNESCU

Nu încape îndoialã cã la Cancelaria de la Cotroceni câţiva consilieri responsabili şi foarte conştienţi de misiunea lor îi pun sub ochi celui mai înalt funcţionar al statului articole importante din presa scrisã şi audiovizualã a zilei. Nici nu e prea greu, dimpotrivã, e relativ uşor sã laşi la o parte maldãrul de „produse“ necomestibile pe care destui derbedei ai condeiului le aruncã pe piaţã, spre a reţine, în schimb, rarele opinii şi idei ce pot şi trebuie sã-l intereseze pe ocupantul scaunului de la Cotroceni. Rareori aceşti consilieri responsabili au avut privilegiul sã vâre sub ochii unui preşedinte articole şi opinii demne de înalta lui atenţie şi rãspundere. Au avut un asemenea rarisim privilegiu în ziua de 2 octombrie 2015, când România literarã, revista Uniunii Scriitorilor, a avut meritul de a fi publicat o prelegere academicã extraordinarã, importantã cât un document de stat, cu privire la educaţia naţionalã. Inutil sã mai spunem cã de sãnãtatea şi buna funcţionare a şcolii, a învãţãmântului atârnã decisiv sãnãtatea spiritualã a generaţiilor ce vor constitui populaţia şi poporul român însuşi în anii, deceniile şi secolele (!) ce vin. Din fericire, documentul despre care vrem sã vorbim aflã în primul cititor al ţãrii o personalitate pregãtitã şi capabilã sã-l primeascã aşa cum trebuie şi aşa cum se cuvine: preşedintele e, „la bazã“, profesor, este un pedagog cunoscut pe plan local şi naţional, cu bogatã experienţã în predarea lecţiilor de fizicã şi a meditaţiilor oferite celor ce i-au trecut prin mânã în şcolile din Sibiu unde şi-a exercitat profesiunea vocaţiei sale. Întemeiaţi pe asemenea promiţãtoare şi fericite premise, suntem îndrituiţi sã sperãm cã prelegerea extraordinarã a academicianului Solomon Marcus, publicatã în revista Uniunii Scriitorilor, o conferinţã plinã de idei şi învãţãminte menite sã contribuie la însãnãtoşirea educaţiei naţionale atât de rãu încolţitã încã de pe vremea lui Titu Maiorescu de boala secularã a formelor fãrã fond, şi-a gãsit în preşedintele Klaus Iohannis cititorul ideal, competent şi plin de luare aminte. I-au pus-o sub ochi consilierii prezidenţiali? Cu siguranţã cã i-au pus-o, dacã n-o fi observat-o preşedintele însuşi, sesizat probabil în acest sens şi de ministrul Învãţãmântului. Prelegerea despre care vorbim ne invitã în „Casa Limbii Române“: academicianul român a prezentat-o la Chişinãu, în ajunul Zilei Limbii Române şi – cum cu îndreptãţitã mândrie spune el însuşi – a ţinut-o „nu într-un loc oarecare, ci la Casa Limbii Române. Numele Casei, „Nichita Stãnescu“, îmi este şi el drag. Acest poet a îmbogãţit limba românã în mod substanţial“. Cum foloseşte azi şcoala limba naţionalã îmbogãţitã de marii ei poeţi şi scriitori, ca Eminescu, Nichita Stãnescu, Grigore Vieru? Îngrijorat de agresiunea multiplã şi tot mai rapidã de care e pânditã „limba ce-o vorbim“ – agresiune întreţinutã şi de efectele secundare, negative, ale unui fenomen inevitabil şi, în genere, pozitiv, cum este „globalizarea“! –, acad. Solomon Marcus alege sã vorbeascã, deocamdatã, nu despre „forţele adverse“ din exterior, ci sã atace direct şi exclusiv „adversarul intern“. Insolitã în mediul autohton obişnuit de secole ca pentru orice rãu sã dea vina pe alţii, pe „paiul“ din ochii strãinului, ai Europei, în loc sã-şi scoatã „bârna“ din propriii sãi ochi – aceastã strategie a atacãrii fãrã lacrimi patriotice a adversarului intern, mult mai vizibil şi mai la îndemânã, promite beneficii mari şi şanse sporite de victorie. Tactic, darea de seamã asupra stãrii învãţãmântului şcolar de azi începe cu menţionarea unui „amãnunt“, unul dintre acele detalii ce trec neobservate, dar care, strânse la un loc ori mãrite cu microscopul, au nãscut înţelepciunea popularã ce spune cã „dracul“ se ascunde în amãnunte. Ajuns la Chişinãu unde îşi expune prelegerea, conferenţiarul nu lasã neobservat „un element care sare în ochi. Venit aici, am constatat cã «î» din «i» şi «â» din «a» au un alt statut în mediul academic de la Chişinãu decât la Academia Românã de la Bucureşti. Dar nu despre asta vreau sã vorbesc…“. Nu vrea, dar „vorbeşte“, mãcar amintindu-l în treacãt şi, aparent, inofensiv. E, tactic vorbind, o retoricã înşelãtoare şi specificã marilor discursuri: sã înceapã inducând sentimentul unui pericol aparent benign şi care poate fi chiar privit cu umor, dar, în realitate, e un pericol cât casa, o casã aflatã în impas pe ambele maluri ale Prutului, „Casa Limbii Române“! Cu „â“ şi cu „î“ ne aflãm, în realitate, într-un „rãzboi de o sutã de ani“, nesfârşit, între gramaticã şi… geografie; un rãzboi purtat nu doar în interiorul alfabetului, cu literele lui din „limba ce-o vorbim“, în cartea de citire, în scrisul cotidian din gazete şi din reviste. Început sub semnul calmului şi seninãtãţii ce vestesc furtuna, discursul precizeazã: „Mã voi referi la viaţa internã din aceastã Casã a Limbii Române şi o voi face având în vedere în mod special şcoala: manualele şcolare, programele, revistele şcolare, viaţa şcolarã. Este greu sã lupţi pe douã fronturi, dar acţiunea asupra adversarului extern e considerabil redusã ca eficacitate dacã trebuie sã faci faţã concomitent unui adversar intern. Sã pornim în cãutarea acestuia din urmã. Vom constata cã de prea multe ori şcoala nu e un prieten al limbii române“. Alegere grea, decizie aproape eroicã: dupã acest anunţ cu valoare concluzivã ca o calmã, dar cu atât mai hotãrâtã „declaraţie de rãzboi“, urmeazã un lung şir de rafale impecabil ţintite. Analizele şi probele, multe penibile, ale anomaliilor dezvãluite una câte una, clatinã din ţâţâni, „din interior“, Casa Limbii Române. Este o Casã supusã unei agresiuni fãrã precedent chiar de cãtre instrumentele ce trebuie, formal, s-o ţinã în picioare şi s-o consolideze: „agresiunea care se comite la adresa adevãratei învãţãturi, la adresa limbii române şi la adresa sãnãtãţii psiho-somatice a elevilor“. Primul „adversar intern“ al limbii române este chiar instrumentul primordial care trebuie s-o respecte şi s-o promoveze: manualul. „Obezitatea unor manuale“ – spune Solomon Marcus – „e o boalã veche, la manuale se adaugã tot felul de culegeri, antologii etc., proliferarea concursurilor de tot felul, în care competiţia e tot mai frecventã în dauna educaţiei, sufocã viaţa şcolarã. Prea mulţi profesori par a crede cã disciplina lor e unica datorie a elevilor“. O pricinã a îngrãşãrii manualelor este şi îngroşarea vocii copiilor care vorbesc în paginile lui cu vocea limbii de lemn a pãrinţilor şi a mediului înconjurãtor, a unor pedagogi şi cadre didactice. În fine, obezitatea manualelor şcolare semnalatã de Solomon Marcus provine din înghesuirea – îngrãmãdirea informaţiilor şi detaliilor în dauna explicaţiei şi a ordonãrii lor raţionale şi logice. Cu asemenea manuale obeze, la figurat, dar şi la propriu, sunt burduşite şi ghiozdanele şcolarilor din primele clase. Aceste ghiozdane, ca o raniţã cu pietre de moarã, lasã în mintea, dar şi pe spatele lor, amintiri de neşters: n-aţi vãzut copii gârboviţi sub ghiozdan? Dintr-un astfel de manual „obez“, care pericliteazã grav sãnãtatea psiho-somaticã, mentalã, dar şi fizicã a elevului citeazã academicianul Solomon Marcus o singurã paginã – pagina 23, un eşantion reprezentativ pentru galimatias-ul informaţional şi „ştiinţific“ pe care numeroase altele îl transmit tânãrului setos de cunoştinţe, dar şi sãturat repede şi pentru multã vreme sã mai citeascã o carte: dacã dã acolo peste „pagina 23“ dintr-un manual de biologie pentru clasa a IX-a?! Iatã acea paginã memorabilã destinatã sã stimuleze plãcerea de a citi şi bucuria de a descoperi: „Filumul Porifera, calcarea, desmospongia, hexactinellida, spicuiri de carbonat de calciu, ectomezenchim, mãri tropicale, adâncimi de douã mii de metri, sycon ciliatum, spongieri, siliciu, sinciţii, rhisopotterion crierosum, un spongier de numai 19 cm înãlţime filtreazã peste 20 de litri de apã pe zi, bureţi de baie, artropode cu tegument moale, celenterate, simetrie radialã, didermice, dulcicol, octoderm, mezoclee, celule mioepiteliate, cnidoblaste, celule flagelate, hydra viridis, hidra, cilii celulelor, planulã, polip, meduza hydrozoa, scyphozoa, anthozoa“. Cele mai multe pagini oferã acelaşi spectacol. Lucrurile sunt prezentate pur descriptiv, uniform, nu se distinge nici un principiu de ordonare, nu se manifestã nici o milã faţã de „capacitatea de memorie a elevului“ – noteazã savantul cititor al „paginii 23“ dintr-un manual de biologie scris în celebra şi inexistenta „limbã spargã“ a Ninei Cassian! Pe scurt, „un manual ca cel de mai sus este de naturã sã-l intimideze, sã-l descurajeze şi sã-l îmbolnãveascã pe elev, mai cu seamã atunci când este vorba de vârste abia ieşite din copilãrie“ – noteazã stupefiat şi dezolat savantul, convins pe drept cuvânt cã „pagina 23“ îi rãpeşte elevului „plãcerea de a citi, bucuria de a simţi…“ Umilitã şi pusã la pãmânt în asemenea pagini de manual fãcute sã-l zãpãceascã definitiv pe elevul Trãznea dintr-a IX-a, limba românã în care ele doar par a fi scrise devine un „idiom“ cu totul strãin, rãtãcit şi desfigurat de agresiunea violentã şi fãrã noimã a unui aşa-zis „limbaj de specialitate“ incalificabil, descumpãnitor şi respingãtor atât în ochii emitentului calificat, cât şi ai receptorului buimãcit şi, vorba Profesorului, „îmbolnãvit“ fizic şi psihic. Însã nu numai într-un manual de biologie „Casa Limbii Române“ este invadatã şi despodobitã de avuţiile ei: academicianul Solomon Marcus semnaleazã şi incrimineazã deopotrivã „marginalizarea limbii române în ştiinţele exacte“ şi „ceea ce am gãsit în manualul menţionat (cel cu „pagina 23“ – n.n.) se manifestã, în diferite grade, în multe alte manuale: de matematicã, fizicã, chimie, istorie, geografie, românã, informaticã etc.“ – cu alte cuvinte, în toate!
La marginalizarea şi stricarea limbii române concurã, paradoxal, o seamã de instrumente dedicate anume instruirii culturale şi protejãrii limbii de atentatele de „schilodire“ sãvârşite asupra ei. Las la o parte contribuţia la acest fenomen negativ chiar şi a unor publicaţii de format academic şi „filozofic“, pentru a sugera, cum spune acad. Solomon Marcus, luarea „la bani mãrunţi“ a manualului botezat, dintr-un snobism stupid, Comunicare în limba românã: vom constata cã aceste manuale de limba românã tind sã devinã şi o nefastã „rampã de lansare“ pentru o seamã de veleitari care scriu „poezii“, „povestiri pentru copii“ şi „prelucrãri“ dupã piese celebre din literatura românã şi universalã, „adaptate“ pentru minori, pentru înţelegerea lor de vârstele mici! Aceste „umpluturi“ umflã paginile manualelor şi-i pot face pe autorii lor sã-şi prezinte candidatura la Uniunea Scriitorilor. „Autorlâcul“ acesta trebuie eliminat cu desãvârşire din practica elaborãrii şi avizãrii manualelor şcolare. Cu siguranţã cã vorbind despre degradarea limbii române în manuale, academicianul Solomon Marcus i-a avut în vedere şi pe aceştia. Iatã, telegrafic, constatãrile sale, ca nişte subtitluri ce „strigã“ voind sã atragã atenţia asupra dezastrului ce iese la ivealã doar sub privirea lucidã şi cunoscãtoare a unui mare om de ştiinţã şi înţelept pedagog: „O agresiune de amploare, de care nu ne pasã“, „Au suflet manualele şcolare?“, „Confuzie şi derutã“, „Educaţia gândirii logice: un eşec“, „Pãşind greşit în clasa I“ (este vorba despre punerea în gura copiilor din povestirile cuprinse în manual a unor vorbe pe care ei nu pot şi n-au cum sã le înţeleagã: „Obiceiul de a pune în gura unor copii cuvinte pe care ei nu le înţeleg a cãpãtat amploare şi face parte dintr-o practicã şcolarã permanentã. Prin gura lor, mereu o voce strãinã vorbeşte şi cu aceastã voce care nu-i a lor se trece şi bacalaureatul“. Este notat aici, telegrafic, în câteva rânduri, un veritabil proces de alienare instrumentat de şi prin manualul şcolar), „Inadecvare, preţiozitate şi snobism la clasa a II-a“, „Diferenţa dintre ştiinţã şi literaturã, explicatã copiilor“ (desigur, explicatã catastrofal în manual, printr-o comparaţie stupidã între un enunţ „ştiinţific“ precum „Luna este singurul satelit natural al Pãmântului“ şi poezia Pe Lunã de Marin Sorescu: „Primul text conţine informaţii ştiinţifice, al doilea prezintã întâmplãri. Textul Pe Lunã de Marin Sorescu prezintã întâmplãri imaginare şi de aceea este un text literar“!), „Jongleria definiţiilor la filosofie, clasa a XII-a“, „Limba românã nu e doar problema profesorului de românã“, „O întrebare dramaticã: doar instrument util sau mai mult?“ („Practic, şcoala funcţioneazã sub presupoziţia conform cãreia limba românã la disciplinele neliterare are un rol exclusiv instrumental, nu şi cultural, creator. Vom reuşi sã schimbãm aceastã atitudine?“), „Sunt manualele şcolare conectate la lumea de azi?“, „Alt mod de a înţelege metafora“, „Douã interacţiuni esenţiale: cu internetul şi cu engleza“ („este vital sã controlãm metamorfozele limbii române pe internet“), „Atenţie la ascensiunea lingvisticii computaţionale“, „De la strãina gurã la strãina voce“ („acum, gura e a elevilor, dar vocea, gândirea nu sunt ale lor. Acesta este scenariul dominant în şcoala româneascã“: iatã una din cele mai lucide şi tulburãtoare prin gravitatea ei observaţii asupra influenţei alienante a şcolii şi a manualelor şcolare), „Ce limbã românã învaţã copiii acasã?“ („interjecţii, expresii scurte, cuvinte izolate, sferturi de frazã: e o complicitate nefastã între familie şi şcoalã în a schilodi limbajul“), „De la rigoarea şcolii la semirigoarea taberelor şi revistelor şcolare“ („Şi acestea – revistele şcolare – sunt marcate de limba de lemn, dar mãcar din când în când lasã sã se audã vocea autenticã a copiilor…“), „Cuvintele de umpluturã, o boalã care ne pândeşte pe toţi“, „De la beţia de cuvinte din 1873 la umflarea, azi, prin cuvinte de umpluturã“, „O patologie frecventã în şcoalã: a bate câmpii“ şi, în fine, un ultim subtitlu: „Mult este de fãcut în continuare“. Concluzia? Formulatã la capãtul excursiei extraordinare a academicianului Solomon Marcus prin manualele şcolare şi nu numai, concluzia este aceasta: „A lua la bani mãrunţi manualele şcolare, iatã o acţiune necesarã, din care cele de mai sus nu-s decât o micã parte. Trebuie acordat un interes special manualelor de şcoalã primarã, un câmp vast de cercetare ne aşteaptã pe toţi cei care acţionãm în direcţia scoaterii învãţãmântului din impas“. Rostitã la Chişinãu, prelegerea cât un document de stat despre impasul prin care trece „Casa Limbii Române“ e şi va rãmâne de aceeaşi mare actualitate şi la Bucureşti. E, carevasãzicã, un impas care ne „uneşte“…

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper