În(spre) şi despre Cutia poştală a cerului

Un articol de Teodora Roşca

Maria Postu – Cutia poştală a cerului, Editura Epublishers, colecţia eLiteratura, Bucureşti, 2013

 

Confirmată de criticul Eugen Negrici ca autoare de Poezie încă de la debutul din Insomnii molipsitoare (1994), prezentă în antologii literare, multiplu premiată pentru scrierile sale, Maria Postu şi-a continuat în 2013 aventura creatoare cu cel de-al şaselea volum de versuri. Cum ne-a obişnuit, şi aici poeziile sunt, de fapt, mici poeme despre întâmplări adesea translate în zona oniricului. Vizibil implicată în aflarea sinelui prin şi printre ceilalţi, poeta ne invită să decriptăm mesajul expediat cu sinceritate în cutia poştală a cerului.
Poeme sau scrisori literare, creaţie sau corespondenţă intimă? Aceasta este întrebarea (la vederea titlului cutia poştală a cerului)! Preferabilă disjuncţiei rămâne conjuncţia, reunirea aspectelor sub cupola literarităţii. Prin titlul metaforic se fixează  corespondenţa ca problematică substanţială a volumului şi se accentuează nota ei ireală. Sugestivă pentru tematica abordată şi în acord cu sintagma nominală este coperta acestei prime ediţii cu reproducerea lucrării-obiect Veghe a (re)cunoscutei graficiene Suzana Fântânariu. Ea orientează lectura iconică a poemelor în direcţia ieşirii deliberate din singurătate şi din captivitate prin simbolul pasării albe, cu ochii aţintiţi spre înalt, nerăbdătoare a părăsi colivia de lemn pe uşa larg deschisă. Privită însă din interiorul cărţii, imaginea-cheie evocă lumea misterioasă a nevăzutelor, dese(m)nează formele perfecte şi fenomenele accesibile doar prin imaginaţie: „trăiesc într-un cer de forma unei nuci despre care se spune/ că ar avea gust bun“.
Cu alte cuvinte, perspectiva poetică se completează cu cea epistolară. Chiar dacă este anulată convenţia datării şi a localizării, chiar dacă nu apare nicio formulă de adresare sau de încheiere, marcaje specifice, aproape obligatorii acestui tip de text funcţional, nu se exclude posibilitatea lecturii poemelor Mariei Postu ca scrisori intime, ca mesaje încredinţate unei făpturi cu identitate vagă, denumită generic „tu“, cu scopul de a se destăinui, de a informa despre sine în contexte variate şi pe un ton familiar. Imaginară şi totdeauna unilaterală, relaţia de natură scripturală dintre parteneri conduce la identificarea psihologiei lor. În timp ce expeditorul se remarcă prin firea analitică şi prin vocaţia exploratoare, străbătând neabătut medii morale şi culturale (pictura lui da Vinci, a lui Botticelli, a lui Rafael, literatura lui Oscar Wilde sau a lui Dostoievski), spaţiale (Bucureştiul, halta Şoimul) şi temporale (Renaşterea, perioada contemporană) cât mai largi şi mai variate, destinatarul  stă sub semnul tăcerii şi  trăieşte „în altă galaxie“, după cum însăşi autoarea stabileşte. Cu adevărat, acestuia nu i se pronunţă numele – de o copleşitoare rezonanţă mitologică – decât o dată, deloc întâmplător, în chiar piesa titulară cutia poştală a cerului: „i-am scris afroditei/ ca unei mame care ar fi putut să mă nască/ i-am scris ca unei fiice ce nu mi-ar fi semănat/ ca unui duşman de care nu ştiu să mă apăr/ ca unui prieten/ pe care nu-l recunosc,/  i-am scris afroditei/ şi nu mă aştept să-mi răspundă“.  Ca atare, în poemul mesaje pentru un destinatar necunoscut este evocat reverenţios prin majusculă ca entitate intangibilă, ontologic superioară. Totuşi, fie şi ascuns vederii, acest confesor pare – urmărind aluziile din poeme – un spirit relativ afin, de vreme ce i se relatează în scris, într-un evident proces defulatoriu, experienţe prin care se exprimă nostalgii şi se motivează reacţii precum: autoclaustrare „odată am uitat sertarul în cheie/şi n-am putut să mai ies …“, autoflagelare „uneori simt nevoia să mă aşez pe o piatră imaginară/ în mijlocul intersecţiei,/ să mă las biciuită de sunetele claxoanelor nervoase“, autoanihilare „e atât de cald încât m-aş putea debarasa de piele/ fără să simt/ aş putea renunţa la carne ca la un bagaj“ şi – la recomandarea titlului adevăruri trunchiate –  automistificare „când îmi întorci spatele/ ceilalţi râd, te părăseşte, dar eu ştiu/ că e doar o lecţie despre/ cum poate fi părăsită o femeie în joacă,/ când vii spre casă cu flori ceilalţi spun/ că am plecat şi că mai bine le-ai oferi/ celor ce le preţuiesc/ dar eu ştiu că nu ai vrut decât odată cu florile/ să fii iertat că ai crezut că femeile/ se hrănesc doar cu flori şi poezie“. Pentru a definitiva tipologia epistolierei se cuvine amintită dezrădăcinarea ca efect nostalgic al desprinderii de origini, precum indică titlul-parafrază în căutarea savorii pierdute, corelat cu versul „nu mai plutesc pe nori de mătase când mâna stăpânului mi se aşază pe cap“ şi, paradoxal, ca aspiraţie subtil motivată a ruperii rădăcinilor materne: „mama a ratat momentul alegerii destinului bun/ era prea ocupată să asculte vocile din spatele uşilor/ care hotărau ceva despre mine“. De asemenea, revelator pentru personalitatea Mariei Postu este faptul că poemele-scrisori nu exprimă conform uzanţelor „nevoia epistolierului de a da o anumită ritmicitate vieţii“, cât obsesia de a da existenţei o formă plurală, deschisă prin evadarea din singurătate: „trăiesc în miez de noapte ca într-o nucă/ din care nu pot ieşi singură/ aştept să-mi bată cineva în coajă şi eu să-i spun/ intră sunt acasă“. De la debutul în care singurătatea se reclamă ca „stare generatoare de insomnii, totală şi parcă incurabilă“, atmosfera poetică se mai încălzeşte în acest volum, datorită corespondenţei înţelese ca antidot împotriva solitudinii, chiar şi în condiţiile univocităţii sau ale inegalităţii partenerilor.
Practic, din paginile de corespondenţă imaginară se aud când ecouri ale trecutului îndepărtat, când promisiuni bovarice pentru viitorul apropiat: „în absenţa doctorului meu estetician,/ în absenţa armatei de profesionişti ai frumuseţii/ mă voi transforma rapid într-o pena corcoduşa“. Pe lângă situaţiile de relativă inferioritate a eului, poemele transcriu şi interesante exerciţii de putere orientate spre o revanşare ulterioară. Bunăoară, într-un spectacol minuţios regizat, îşi revendică pe neaşteptate statutul mesianic, disponibilitatea de a plăti „pentru toţi şi pentru tot…“. În vize pentru fericire, se impune din nou, de astă dată persiflant şi demolator într-o aşa-zisă afirmare negativă de tip vindicativ în faţa unui spirit al artei: „vreau să-ţi aminteşti despre mine ca despre cea care/ te-a vizitat în coşmaruri şi ţi-a lăsat cearcăne pe faţă/ ca despre cea care la o petrecere unde ai uitat s-o inviţi,/ ţi-a spart masca şi toată lumea ţi-a văzut ridurile (…)/ să-ţi aminteşti de mine ca de cea care ţi-a mâzgălit/ toate pânzele înaintea marelui vernisaj anunţat/ cu surle şi trâmbiţe,/ să-ţi aminteşti de mine ca de cea care a incendiat tirajul/ ultimei tale cărţi pentru care ţi-ai amanetat douăzeci de ani din viaţă“. Un moment de paroxism, un act de asumată extravertire, desigur… De fapt, prin stilul plin de vervă polemică şi prin miturile personale – aşteptarea ofertantă, căutarea înfrigurată şi închipuirea exaltată –  Maria Postu le apare contemporanilor ca o estetă cu „un sentimentalism desuet… combinat cu reflecţii inteligente, neaşteptat de lucide şi dure.“
Dintre toate, aşteptarea ocupă  un loc privilegiat ca frecvenţă şi ca durată. Compoziţional, importanţa ei în volum este marcată, în special,  prin paralelismul sintactic, cunoscut procedeu al insistenţei. Răsfoind volumul şi citind „dă-mi un motiv pentru a aştepta venirea serii“ sau „aşteptând ca un paparazzi de serviciu/ arderea lumânării şi scrierea poemului“,  se constată că aşteptarea devine – prin finalitatea pe care o poartă – un modus vivendi atractiv. Dar ce se întâmplă când eul nu aşteaptă? Indicaţia „în mijlocul deşertului e o armată/ aşteptându-mă s-o conduc spre victorie“ este clară: atunci  el este aşteptat pentru a-şi îndeplini misiunea de erou civilizator.
O menţiune specială merită acţiunea febrilă de căutare, pe care poemele-scrisori o prezintă ca individuală sau colectivă, prezentă sau viitoare, interioară sau exterioară, mentală sau senzorială. Ea este structural o formă de curiozitate asemănătoare aceleia pe care o au copiii care investighează lumea interogând. Spre deosebire de lirica lui Ilarie Voronca, unde se simte chemarea concretului cotidian, unde „strada te primeşte ca o cutie de poştă“, aici este urmărită cu obstinaţie „cutia poştală a cerului“, zonă misterioasă, insondabilă, cultivând vagul şi invitând la formularea întrebărilor existenţiale. Drept răspuns, neliniştitele observaţii sociologice „frumuseţe revendicată şi apoi lăsată în paragină de/ noii şi orgolioşii stăpâni/ în căutarea altei frumuseţi abandonate pe peronul unei gări…“ şi reflecţii estetizante ale autoarei: „arunc sferele fierbinţi din care artizani rătăciţi/ poleiesc chipurile/ în căutarea formei perfecte…“
Din seria variaţiunilor pe aceeaşi temă face parte închipuirea îndrăzneaţă, fantezismul „impudic“ – cu vorba autoarei – ca rezultat al căutării atente prin ungherele minţii şi al aducerii la suprafaţă a unor amintiri „decolorate“. Iată că retrospectiva este recunoscută ca ferment al demersului imaginativ: „îmi vin în minte jocuri decupate cu foarfeca/ din pânza memoriei/ închipuind un joc de umbre medieval“! Pe orbita aceleiaşi idei a vizionarismului hrănit din capitalul simbolic al trecutului, se încadrează şi rândurile scrise cu emfază – în direcţia promovării sinelui – în finalul penultimului text: „chiar şi mâine aş putea fi cea mai inocentă bonă/ care fuge pe scări cu amintirile copiilor încredinţaţi“. Într-un alt poem, dovedit fantast şi prin indicativul viitor al verbelor ce îl compun, eul triumfalist aspiră la transformarea propriei imagini în icoană de aşezat „pe zidul de la răsărit“, gând ce devoalează poate nevoia de recunoaştere generală a meritelor. Se constată că universul imaginat exprimă reflexul compensatoriu al unor vechi crize, pe care le confirmă şi numeroasele încercări de recompunere sau de redefinire a feminităţii cu ajutorul chirurgiei estetice: „ascunzându-mă în spatele unor cărţi/ ca în spatele unor operaţii estetice eşuate“. Prin actualitatea aspectelor puse în discuţie – studiile de gen, performanţele medicinei moderne – Maria Postu se dovedeşte un spirit al vremii sale.
De generaţia postmodernistă căreia cronologic îi aparţine, poeta se apropie, în egală măsură, prin strategia intertextualităţii şi prin convenţia metatextuală. Şi structural, prin forma circulară pe care o desenează împreună primul şi ultimul poem, adică „la început poemul doare…“ şi respectiv „dezvăţarea de poezie“, volumul de faţă anunţă o poetică de gradul al doilea, deci o poezie despre poezie. Din loc în loc transpare pe parcursul cărţii latura culturală a autoarei care, de dragul publicului elitist, juxtapune metapoezia procedeului livresc de tip intertextual. Păşind pe urmele lui Marin Sorescu, ale lui Lucian Blaga, ale lui Nichita Stănescu sau ale lui Mircea Eliade, poeta  îşi afirmă, o dată în plus, calitatea de bună cititoare anterioară celei de scriitoare. Câtă poză în omogenizarea replicilor literare celebre cu discursul personal, precum în secvenţa: „uneori camera îmi părea nesfârşită şi surprinzătoare/ şi copleşită de fericire/ îmi spuneam/ că am reuşit să spintec burta ultimului peşte/ şi încă sunt vie“!
Încă un aspect tipic pentru orizontul de aşteptare al contemporaneităţii: cu excepţia câtorva poeme, volumul nu urmăreşte deloc punctuaţia firească, fiind evident că poeta – preocupată de coincidenţa revelatoare dintre titlu şi imaginarul artistic, ca şi de orientarea psiho-literară a mesajului formulat – respinge convenţiile formale pentru a  lua act doar de valorile interioare.
Spaţiu simbolic, deschis hermeneuticii, cutia poştală a cerului  este mărturia tulburătoare a intenţiei autoarei de a-şi dezvălui identitatea morală, peste care se suprapune nevoia de a părăsi urgent climatul de solitudine. Aşadar, la capătul celor cincizeci şi trei de proiecţii ale Mariei Postu în oglinzi paralele, în cea de poet şi în cea de epistolier, se definitivează – cu formularea aceluiaşi critic Eugen Negrici – „figura spiritului creator“.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper