Început de toamnă la Belgrad

Un articol de DOINA CERNICA

Toată vara, proiectând această călătorie în Balcanii de Vest, am fost întâmpinată pe site-urile vremii pentru Belgrad de un invariabil „nebulozitate, precipitaţii“. Şi cum atunci când e vorba de ceea ce nu-ţi doreşti se pare că meteorologii nu greşesc, am trecut Dunărea însoţiţi şi de una, şi de celelalte, dar nu atât de compacte încât să nu desluşim chipul lui Decebal sculptat în stâncă pe ţărmul nostru şi numele lui Tito înscris pe cel sârbesc. În clipa aceea, brusc, o amintire pe care nu bănuiam că o păstrez în memorie şi-a derulat accelerat fotogramele şi am revăzut funeraliile Mareşalului transmise de televiziunea noastră naţională. Cum eram prea mică în perioada lozincilor incriminatoare la adresa liderului comunist iugoslav ca să le reţin, amintirii impresionantelor funeralii i-au urmat altele, cumva în aceeaşi notă de respect pentru Tito, despre hidrocentralele de la Porţile de Fier construite împreună cu noi şi despre adolescenţii şi bărbaţii de la noi care îşi riscau viaţa trecând înot Dunărea spre pământul acestui nume, simbol al Iugoslaviei socialiste altfel, cale spre libertatea Occidentului european. De aceea am şi răspuns afirmativ posibilităţii de a-i vizita mausoleul.
Dar nu cu mausoleul a început întâlnirea cu Belgradul, ci, previzibil pentru vremurile noastre, cu „Svet Sava – Sf. Sava“, uriaşa sa catedrală, aflată încă în etapa decoraţiunilor interioare, în faţa căreia ne aştepta ghidul sârb. „Dl Goran?“ „Gordan“, mă corectează zâmbind. Zâmbesc la rându-mi a scuză. Am întâlnit puţini sârbi. Unul a fost poetul Ioan Flora, coleg de facultate. Alţii, oaspeţii redacţiei noastre de la Suceava, scriitorii Pavel Gătăianţu, Vasile Barbu şi pictorul Traian Todoran. Şi desigur poetul Adam Puslojiæ, povestind astă toamnă la Bacău despre cartea lui Bacovia, neuitatul dar pe care i l-a făcut Nichita Stănescu şi pe care a tradus-o apoi în sârbeşte. Gordan ne savurează uimirea, da, este una dintre cele mai mari catedrale ortodoxe din lume, mulţi o socotesc chiar întâia, apoi, într-un fel temeinic, despre care aveam să descoperim că îl caracterizează, ne invită să intrăm şi să privim, ascultându-le pe scurt lunga lor poveste. Întâi a Sfântului Sava, os domnesc şi primul arhiepiscop al Serbiei. Trecând la cele veşnice în 1236, moaştele sale au fost luate de la Mănăstirea Milesevo de turcii otomani conduşi de Sinan Paşa, care le-au ars, pe 10 mai 1594, pe colina Vraèar din mijlocul Belgradului, devenită din acel moment loc de pelerinaj şi mângâiere pentru toţi sârbii. Acesta este şi motivul pentru care, dorindu-şi o catedrală fără pereche, au ales să o înalţe tocmai în creştetul ei sacralizat de cenuşa moaştelor.
Piatra de temelie a fost pusă neîntâmplător la 10 mai 1939, dar după realizarea fundaţiei, războiul i-a întrerupt construcţia, întrerupere continuată de comunism până în anul 1984. Reluate şi finanţate exclusiv din donaţii, lucrările au fost terminate în 2004 şi sărbătoarea momentului dimpreună cu marcarea împlinirii a două sute de ani de la răscoala sârbilor conduşi de Karadjordje se concentrează pentru Gordan într-un şir de nume importante, rostite ca într-o litanie. Iar Belgradul este străbătut în secundele relatării, ca şi atunci, în seara zilei de 9 mai 2004, de procesiunea celor peste o sută de mii de credincioşi conduşi de Bartolomeu, Patriarhul Constantinopolului şi din nou răsună, ca a doua zi, clopotele la liturghie şi la slujba de pomenire a eroului. Dar ne reîntoarcem în realitatea ascultării. Ceea ce auzim sunt de fapt clopotele celeilalte biserici a Belgradului cu hramul Sf. Sava, spune Gordan, acestea, în număr de 49, ale catedralei, ţinând aproape de plămada basmului: cel mai mare cântăreşte 6.128 kg., iar cel mai uşor, 11 kg. Şi pentru că şi celelalte amănunte sunt pe măsură, reţin doar executarea jos, în interior, a cupolei centrale de 4.000 de tone, cu tot cu crucea de 18 metri şi ridicarea sa în 40 de zile, ca şi existenţa la subsol a unei alte biserici, unde un relicvariu păstrează fragmente din veşmântul Sfântului Sava. Împodobirea interiorului, care va valorifica în mozaic cele mai de preţ picturi din vechile biserici sârbeşti, este prevăzută pentru anul 2022. Cu amestecul de optimism şi melancolie al trecerii verii în toamnă se insinuează gândul şi întrebarea şansei de a o vedea atunci.
Cerul întunecat este al zilei în scădere, dar şi al noii ploi care se apropie, anunţate din când în când de izbucniri de stropi mărunţi. George Giurescu, ghidul nostru, îi spune colaboratorului său sârb că în curând, cu plecarea din Bucureşti la ora 6.00 şi trecerea Dunării pe la Porţile de Fier, vizitarea Belgradului va fi una exclusiv nocturnă. Belgradul e frumos şi atunci, după cum nu-i mai puţin pe ploaie, îi răspunde Gordan, profund îndrăgostit de oraş şi de meseria sa. Pe care o face negrăbit, dorind să privim şi să luăm aminte şi la noua Bibliotecă Naţională, şi la monumentul lui Karadjordje, şi la Banca Naţională, şi la cele două stadioane „Steaua Roşie“. La meciurile de fotbal internaţionale de aici a dorit să ajungă cu orice chip, în urmă cu două săptămâni, un grup de elevi bucureşteni, deşi acesta nu mai adună în tribune, ca odinioară, o sută de mii de spectatori, la Palatul Albanija, cel dintâi zgârie-nori din partea noastră de lume. Ne invită să privim şi la Teatrul Drama, dar şi la clădirile ruinate de bombardamentele NATO, care mi-au readus în memorie una asemenea, conservată lângă Muzeul celui de-Al Doilea Război Mondial din Volgograd, Stalingrad la vremea teribilei conflagraţii.
În anii aceia, preşedinte al Ligii Comuniştilor Iugoslavi, Iosip Broz Tito a organizat lupta armatei şi a partizanilor iugoslavi împotriva ocupaţiei germane. Extraordinarul prestigiu câştigat atunci l-a susţinut în formarea şi conducerea celei de-a doua Iugoslavii, care a cunoscut până la moartea sa, în 1980, pace, stabilitate şi echilibru interetnic şi confesional. În istoria postbelică a lumii, tensionată de blocuri antagonice, personalitatea îi este asociată cu fondarea şi promovarea mişcării de nealiniere. De aceea, urcând încet spre eleganta, neostentativa clădire din luminişul unui parc uriaş, am fost convinsă că aveam în faţa ochilor chiar mausoleul Mareşalului, dar, nu, acesta era Muzeul de Istorie al Iugoslaviei, iar mausoleul, doar micuţul edificiu din stânga sa. Cu transparenţe şi dimensiuni neanunţate de exterior, interiorul oferă posibilitatea cuprinderii dintr-o privire a Casei cu Flori, cum este numit mausoleul, începând cu blocul de marmură luminoasă pe care îi este încrustat numele, Iosip Broz Tito, 1892-1980, continuând cu acela al soţiei, Jovanka, pentru a alege, în stânga, ştafetele pionierilor sau în dreapta biroul, camera sa de lucru. Şi sunt, desigur, şi multele sale decoraţii, şi multe imagini foto, mai ales cu iluştrii săi interlocutori. Interesul se grupează imediat pe vârste. Tinerii stăruiesc asupra ştafetelor, ceilalţi asupra personalităţilor din fotografii. Cineva îl descoperă pe Ceauşescu într-o imagine de la funeralii cu zeci de figuri.
Între mestecenii şi brazii din jur, sculpturi: Mareşalul în vremea războiului, adică tânăr şi nemuritor, două căprioare, o pasăre gata să zboare din palmele deschise ale unei fete, un adolescent cântând la flaut… Spre deosebire de înaintarea agale din parcul mausoleului, cu acelaşi nume ca londonezul Hyde Park, pasul din Kalemegdan, bogata zonă verde din centrul oraşului, a devenit alert. A început să plouă şi cei mai mulţi nu avem umbrela la noi. Înmiirea picăturilor şi căderea înserării preschimbă intrarea de pe aleile Kalemegdanului în Cetatea Belgradului într-o adevărată aventură, cu iarba umedă înstelată de primele frunze galbene alunecându-ne sub tălpi şi cu sentimentul unei periculoase instabilităţi pe culmea de pe care putem să vedem, strălucind argintiu, întâlnirea râului Sava cu Dunărea. Cu respiraţia încă tăiată îl urmăm pe Gordan sub coroana unui copac pentru o lecţie de istorie, care începe cu străvechimea Cetăţii înălţate de celţi după ce i-au cucerit locul de la băştinaşii traci. Distrusă şi iar zidită, a fost stăpânită de romani, de sârbi, de turci, de austrieci (care i-au dat forma actuală). În secolul III î.Hr. se numea Singidunum. Părăsim adăpostul copacului cu frunzişul oricum rărit de ropote şi, pentru că Gordan nu concepe să coborâm înainte de a desluşi cât de cât Muzeul Militar spre care îşi îndreptau gurile tunurile de la intrare, Turnul cu Ceas, Poarta Despotului, Poarta Zidan şi pentru că noi, adunaţi în jurul trunchiului de piatră cu inscripţii în sârbă şi maghiară care o menţionează, nu ne îndurăm să plecăm fără povestea biruinţei lui Iancu de Hunedoara asupra otomanilor, aici, în 1456, rămânem incredibil în Cetate. Suntem ca piatra, singuri în ploaie. În pantaloni albi şi cămaşă deschisă la culoare, de mult ud până la piele, Gordan povesteşte cu amănunte. Îl ascultăm, care într-o ţinută asemănătoare cu a sa, care cu glugile tricourilor şi coifuri din sacoşe de plastic pe cap. Gordan vorbeşte rar, alegându-şi cu grijă cuvintele în limba română, greşeşte o dată, revine, o corectează şi o completează cu noi detalii. Suntem acum lângă soclul lui Victor, celebra sculptură a lui Ivan Mestroviæ, cu propria-i făptură şi cu sabia şi pasărea învelite, acolo, sus, în tării, de faldurile nopţii. Şi pentru că Gordan şi-a încheiat expunerea şi ne încurajează să-i adresăm întrebări, fac şi eu loc în gândul meu gândului lui Nichita Stănescu: „Să-l ia dracu pe acela care se culcă/ pe o inimă de sârb./ N-o să doarmă nici o secundă./ O să strige către pasărea cea mare/ care ţine loc de cer/ în Serbia:/ Mă sufoc, mă sufoc!/ De ce-mi respiri tu, pasăre, aerul meu?/ Iar pasărea va răspunde:/ Acesta nu este un aer pentru respirare./ Este un aer care se cântă“.
Pasul prudent din Cetate şi Kalemegdan se înteţeşte când intrăm tot însoţiţi de ploaie în frumoasa pietonală Knez Mihailova, eu purtând cu mine o mică biruinţă în ferestruica aparatului foto: imaginea inscripţiei cu Iancu de Hunedoara. Strada ne întâmpină cu tineri veseli sub copertinele teraselor şi cu muzici tari peste tot. Într-un anume fel, nici timpul, nici anotimpul nu se lasă uşor duse.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper