În ce ogradă aruncăm pisica?

Un articol de TEODOR BRATEŞ

 

Este de salutat (nu „salutar“ – vorbă care înseamnă altceva; aviz unor politicieni cu notorietate!) că tot mai mulţi intelectuali publici se apleacă asupra unor teme din sfera economiei, cu prelungirea ei firească în social, chit că nu cu mult timp în urmă unii contestau până şi valabilitatea prevederii constituţionale potrivit căreia România este nu numai „stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil (…), de drept, democratic“, ci şi „social“. Să fie, oare… mintea de pe urmă?
Teorie şi practică
Tot Constituţia proclamă valorile supreme ale statului numit România, cu forma de guvernământ „republică“, iar rememorarea acestora nu este niciodată de prisos, fie şi numai pentru a măsura cotidian, în cele mai felurite împrejurări, distanţa dintre teorie şi practică (în acest articol, în limitele „materiei“ evocate).
Sunt menţionate: „demnitatea omului“ (priviţi, între altele, cozile de la ghişeele instituţiilor publice şi luaţi aminte la „amabilitatea“ multora dintre cei plătiţi din bani publici, inclusiv şefi obligaţi să acorde audienţe); „drepturile şi libertăţile cetăţenilor“ (Constituţia enumeră nu mai puţin de 32 asemenea „drepturi şi libertăţi“ de la art. 22 la art. 53, între care „munca şi protecţia socială a muncii“, despre care îmi voi permite să spun câte ceva în rândurile care urmează); „libera dezvoltare a personalităţii umane“ (bunăoară, ar fi interesant de evaluat cum se asigură „egalitatea de şanse“); „dreptatea“ (când, deseori, inegalitatea merge mână în mână cu injustiţia) şi, în sfârşit „pluralismul politic“ (este bine de reamintit că s-a (re)instaurat de facto, nu numai de jure, chiar de la finalul anului – pe care nu ezit să-l numesc astral – 1989).
Cum s-a văzut, am reţinut între paranteze mai ales ceea ce nu este în regulă, însă practica ne obligă nu la repetarea celebrei formule a lui Creangă („n-ar fi rău să fie bine“), ci la diminuarea, pe cât este posibil, a efectelor de ordin emoţional prin recursul fie şi numai la un plus de luciditate, de raţionalitate (pentru că are pe deplin drept la existenţă conceptul de „raţionalitate economică“).
Vorba şi fapta
Date fiind implicaţiile pe termen mediu şi lung, merită, cred, să medităm asupra unui scandal (nu atât de spectaculos precum congrese de partid, acte de corupţie la nivel înalt sau divorţuri în lumea show-biz-ului) cel referitor la adoptarea tacită în Senatul României a unei iniţiative cetăţeneşti de modificare a Codului Muncii. Procedura respectivă nu s-a bucurat, la vremea ei (a fost lansată în 2012), de o minimă mediatizare. Pe scurt: Blocul Naţional Sindical (BNS), care are, oficial, 300.000 de membri, a recurs la o procedură cu adevărat democratică, integral constituţională (fapt confirmat de Decizia Curţii Constituţionale şi de Avizul Consiliului Legislativ) de strângere a minimum 100.000 de semnături (s-au validat peste 130.000) pentru operarea anumitor modificări în actualul Cod al Muncii.
Supărare mare. Coaliţia pentru Dezvoltarea României – care include importante structuri asociative române şi străine ale patronilor – a lansat un apel dramatic Camerei Deputaţilor (cameră decizională) pentru respingerea iniţiativei legislative a BNS, calificând-o, nici mai mult, nici mai puţin, drept „o ameninţare a locurilor de muncă şi investiţiilor“, „o revenire la vechiul Cod, care a distrus milioane de locuri de muncă“, iar pe senatori i-a catalogat ca exponenţi ai „lipsei de responsabilitate legislativă“. În contrapartidă, s-a apreciat că modificările operate în 2011 de Guvernul Băsescu-Boc au permis să se creeze, de atunci până în prezent, 300.000 de locuri de muncă (nu mai comentez această afirmaţie, întrucât conţine o „inexactitate“ care impune o analiză aparte). Pentru a ne da seama până unde se poate ajunge în materie de declaraţii publice, notăm că o asociaţie patronală, care şi-a înscris pe frontispiciu cuvântul „democraţie“, contestă caracterul legitim al iniţiativelor legislative cetăţeneşti.
Ar fi, desigur, o gravă eroare să se nesocotească poziţiile patronatelor, dar nici ignorarea demersului sindical nu ar fi o idee bună. Aşa, în treacăt, notez că partidele aflate la putere evită deocamdată să se pronunţe (că doar cele mai importante se declară „de stânga“), iar Opoziţia a formulat opinii prin care îşi exprimă sprijinul necondiţionat faţă de patroni, dar propune „o dezbatere naţională pe tema Codului Muncii“ (care i-ar mai fi rostul, dacă se situează „necondiţionat“ de partea patronilor?).
S-ar cuveni ca orice dezbatere serioasă, în condiţiile în care mai ales emisiunile amatoristice (să le spunem, cu indulgenţă, doar aşa) ale multor televiziuni nu respectă nici măcar elementele care pot fi lesne verificate, atestate documentar şi documentat, să se pornească de la ceea ce s-a întâmplat, cum mai aminteam, când Guvernul Băsescu-Boc a operat modificarea a 83 de articole, abrogarea a 29 de articole şi introducerea a 14 articole în Codul Muncii, ceea ce a „desfigurat“ nu numai această reglementare fundamentală, ci şi realităţile pe care le-a determinat, inclusiv în prezent. Pentru că, pe fond, schimbările amintite au fost, în majoritatea lor, doar de partea angajatorilor, ceea ce s-a întâmplat şi cu reducerea CAS numai pe aceeaşi „parte“. Nu este dificil să sesizăm că ambiguităţile şi – de ce să n-o spunem? – laşităţile sunt strâns legate de interesele electorale, pentru că datele statistice, deşi contradictorii, indică existenţa a sute de mii de angajatori şi a milioane de angajaţi. Adică voturi, multe voturi. Pentru a le obţine, se deschide cale liberă populismului, iar identitatea „doctrinară“ este dată uitării, în numele strategiilor şi tacticilor de marketing politic.
Stabilitate şi flexibilitate
Între noţiunile care se vehiculează în raport cu cele două poziţii prezentate până acum, un loc privilegiat îl ocupă „flexibilitatea“. Ca şi în cazul altor clişee, avem de-a face cu dezinformări şi manipulări în scopuri mai mult sau mai puţin evidente pentru marele public. În realitate, pe aceasta se mizează, cum se spunea pe vremuri în circurile ambulante, „pe iuţeala de mână şi nebăgarea de seamă“. Există mai multe definiţii ale conceptului de „flexibilizare a pieţei muncii“, însă cele mai multe privesc avantajarea angajatorilor în sensul „căii libere“ de a afecta multe drepturi ale angajaţilor privind statutul lor, inclusiv în ceea ce priveşte ponderea contractelor de muncă cu durată determinată. Este exact „sediul materiei“ în iniţiativa legislativă cetăţenească de care mă ocup în însemnările de faţă.
Întrucât citarea oricărui punct de vedere autohton ar putea să genereze suspiciuni de partizanat, îmi îngădui să citez definiţia dată flexibilizării şi flexibilităţii de un fost ministru american al Muncii, pe numele lui Roy Marchall: „Trebuie concepute în limitele eficienţei, competitivităţii fără a se sacrifica salariaţii, interesele lor legitime“. Chiar acesta este miezul întregii chestiuni: echilibrul, armonizarea intereselor, întrucât capitalul şi munca sunt feţele aceleiaşi monede, chiar dacă interesele sunt diferite, uneori opuse, dar, până la urmă, fără identificarea şi fructificarea unor zone obiectiv şi subiectiv consensuale, nu este posibilă (măcar) menţinerea reală pe piaţă.
Poate că nici un alt aspect al relaţiilor angajator-angajat nu este mai concludent decât costul forţei de muncă. O simplă comparaţie cu evoluţia din ultimii ani şi cu poziţia României între ţările membre ale UE-28 este de natură a clarifica ce se află „în spatele” divergenţelor dintre angajator şi angajaţi. În 2012, în ţara noastră, costul mediu orar al forţei de muncă a fost de 4,2 euro, iar în 2014 de 4,6 euro. În acelaşi interval, la nivelul întregii Uniuni Europene, media costului orar a înregistrat o creştere de la 19,8 euro la 24,6 euro. În clasament România ocupă locul 27, ca, de altfel, în numeroase alte domenii. Aşa, ca o „pată de culoare“, mai este de reţinut că nivelul actual din România este echivalentul a ceea ce se înregistra, în urmă cu un deceniu, în Polonia. Analiza unor asemenea date reprezintă un obiectiv care depăşeşte limitele acestui articol, iar pentru încheiere, fără comentarii, încă două informaţii: cele mai mari cozi la final de săptămână, în Piaţa Obor, s-au înregistrat la tarabele unde se vindeau „oase proaspete de pui“ (cu vagi urme de carne) la preţul de 90 bani/kg. Şi la „roşioară“ (peşte de mici dimensiuni din care pentru gătit rămâne foarte puţin) la 4 lei/kg.; prognozele pe plan mondial indică, simultan, dublarea, până la sfârşitul următorului deceniu, a populaţiei aflate sub limita sărăciei şi a milionarilor în euro şi dolari. Simetrie perfectă!

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper