Impresii basarabene: Nimic nu este altceva!

Un articol de VLAD POHILÃ

În amintirea lui Nichita Stănescu, pentru prima oară în Basarabia!

Vor mai fi existând încă destule persoane la Chişinău care ţin minte acea neobişnuită lună de octombrie 1976. Evenimente culturale de calitate, ferite de grosiere mesaje propagandistice, pe atunci erau puţine: o premieră la Teatrul „Luceafărul“, un spectacol al ansamblului „Joc“, un concert cu participarea artiştilor din formaţia folclorică „Mugurel“, o expoziţie de tablouri, mai vechi sau mai noi,
ale maeştrilor noştri… Mai veneau, uneori, artişti din Rusia.

În drum spre Bulgaria, unde îi plăcea să-şi petreacă vacanţa pe ţărmul Mării Negre, Vladimir Vîsoţki prezenta spectacole de muzică şi poezie. Alţi artişti, cu precădere de mâna a doua, veneau, cu duiumul, din Rusia şi Ucraina, având pretutindeni asigurată cea mai caldă primire. Dintre „străini-străini“ poposea adeseori, în drum spre Moscova, o interpretă de muzică uşoară din Bulgaria, Lili Ivanova. Mai concerta un cântăreţ polonez, cu înfăţişare de Crist şi cu voce specială – Czeslaw Niemien; s-au produs atunci, la Chişinău şi în alte localităţi, grupuri muzicale anonime din Cehoslovacia, Ungaria, Germania „democrată“… Aşadar, veneau mai ales artişti din „lagărul socialist“, inclusiv din oraşele fostei Iugoslavii. Însă, nimic românesc – spectacol teatral sau muzical, expoziţie de artă plastică, festival de cinema, vânzare de carte sau de discuri –, nici măcar aceste modeste posibilităţi nu erau fructificate la noi, fiind pur şi simplu interzise.
* * *
Tocmai pe acest fundal, al unei totale îngrădiri de valorile românismului, a sosit la Chişinău Nichita Stănescu. Desigur, şi pentru noi era un poet apreciat, iubit, la fel ca Marin Sorescu, ambii cunoscuţi – datorită Radioului. Cândva ar trebui să dedice un imn posturilor Radio „Bucureşti“ şi Radio „Iaşi“ din anii ’60–’80, căci ele au ţinut nestinsă făclia limbii şi culturii româneşti, în condiţiile unei adevărate prigoane în domeniu. Aş mai aminti pe Marin Preda: Delirul său i-a pus pe jar pe ocupanţii sovietici, generând un elan extraordinar în sufletele basarabenilor cu simţire românească, ce era să fie întărit curând şi de Cel mai iubit dintre pământeni. Revistele România literară, Viaţa Românească, Luceafărul din Bucureşti ori Steaua din Cluj, dar şi Manuscriptum ori Secolul 20 constituiau, pentru noi, trepte spre cultura română.
Scriu aceste rânduri şi parcă îi văd pe unii stând la coadă, la etajul doi al Bibliotecii Republicane „Krupskaia“ (astăzi Biblioteca Naţională din Chişinău). Voiau să împrumute ultimul număr sau colecţia integrală a revistei Secolul 20. O excelentă publicaţie de spiritualitate străină, pe potriva gradului de cultură al diriguitorilor ei, Dan Hăulică, Ştefan Augustin Doinaş, Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Aici se tipăreau, fie şi fragmentar, cele mai noi traduceri: poezie, proză, eseuri. Pentru noi tălmăcirile erau, bineînţeles, o punte spre spiritualitatea străină, dar şi o şansă, în plus, de a savura splendorile limbii române. Spunând „spiritualitate străină“ mă refer, în primul rând, la cea occidentală, fără a o exclude pe cea orientală, şi nici pe cea rusă. Cu adevărat mulţi dintre noi, trăitori într-un stat unde ruşii erau peste tot primii (dacă nu totul…), graţie revistei Secolul 20 am putut vedea, bunăoară, un altfel de Dostoievski decât cel din viziunea criticii literare sovietice. Dacă nu mă înşel tot în Secolul 20 a fost publicat în premieră românească Mihail Bulgakov – Maestrul şi Margareta, apoi Roman teatral, mai târziu Ouăle fatale etc. În original M. Bulgakov era, de fapt, inaccesibil: revista Moskva din 1966, care tipărise, în premieră absolută, Maestrul şi Margareta, era ferfeniţă şi la „Krupskaia“ din Chişinău, dar şi la „Lenin“ din Moscova, Biblioteca Centrală de Stat a Rusiei, şi la fel era în toate bibliotecile similare.
* * *
O tempora, o mores! Ce timpuri, Doamne, ce pasiuni, ce gusturi literare mai erau pe atunci!… Cel mai curios e că amestecul de opere, autori, curente, – de felul celor prezentate, extrem de sumar, mai sus – convieţuiau în bună pace!
Îndrăznesc să afirm că în acele vremuri – mijlocul anilor ’70 ai secolului trecut – Nichita Stănescu era şi la noi, între Prut şi Nistru, un poet popular, iubit… Aceasta s-a văzut atunci când a venit poetul la Chişinău, ca participant la „Zilele literaturii sovietice“. Evenimentul adunase poeţi din mai toate republicile sovietice (erau 15), precum şi din vreo 10 ţări comuniste, „frăţeşti“. Manifestarea de vârf a constituit-o seara de poezie, susţinută de scriitorii invitaţi la Filarmonica din Chişinău. Un regulament ad-hoc prevedea ca fiecare poet să spună o poezie în limba sa, iar alta să fie citită în traducere rusă. Nu am nici o îndoială că Nichita Stănescu era, în acea seară, declamatorul cel mai aşteptat. A apărut pe scenă şi a început: „Nimic nu este altceva…“. Chiar după primele cuvinte rostite de poet, sala a izbucnit în aplauze – aplaudau tinerii, aplaudau vârstnicii; ţin minte, erau în sală şi unii profesori de la Universitate, unii care nu-şi manifestaseră niciodată ataşamentul pentru limba română, pentru literatura română. Cei mai mulţi spectatori au perceput, neîndoios, cuvintele lui Nichita, rostite ca un adevăr repetat pentru noi, basarabenii, dacă „nimic nu este altceva…“, aşadar nici Basarabia nu poate fi alta decât românească!
Sub imperiul unor emoţii imediate, am decis atunci, cu o colegă de promoţie, Aurica Sârbu, să-l vedem, cu orice preţ, pe Nichita; numai noi doi şi el! În acest scop, am recurs la o stratagemă: i-am solicitat unei poete de la Riga, Daina Avotina, un interviu pentru revista Literatura şi arta. Astfel puteam intra, fără dificultăţi, în hotelul „Codru“ (proprietate a Consiliului de Miniştri al R.S.S. Moldoveneşti!), unde era cazat şi Nichita Stănescu. Mare i-a fost mirarea poetei letone când ne-a văzut în faţa hotelului cu două buchete de flori. A trebuit să-i spunem adevărul adevărat, lăsând interviul pentru altă ocazie: voiam să-l vedem pe poetul român. „Cum adică – să-l vedeţi?“, ne-a întrebat nedumerită Daina Avotina. „Pur şi simplu, să-l vedem… să-i dăm florile, să-i spunem că ne este foarte drag, să-i mulţumim pentru poezie…“, i-am răspuns. „E şi la noi în Letonia o fascinaţie a poeziei, va fi existând chiar şi un cult pentru unii scriitori, dar aud, prima dată, ca cineva să dorească, pur şi simplu, să vadă un poet“, ne-a mărturisit doamna de la Riga. Poate tocmai de aceea ne-a înlesnit accesul în hotel, ne-a condus până la camera în care era cazat Nichita Stănescu împreună cu criticul literar Mircea Tomuş. De fapt, acesta din urmă ne-a şi deschis. Nichita ni s-a înfăţişat tot atunci, întorcându-se spre noi de la fereastră, ca într-o secvenţă cinematografică. A luat braţul de crizanteme, le-a mângâiat cu un surâs de copil şi cu acelaşi surâs a ascultat „declaraţia de dragoste“, stângace, pe care i-am făcut-o lui, şi propriei poezii. Apoi a dus o mână la buzele sale luminate de zâmbet, iar alta a ridicat-o spre tavan, făcând un rotocol. Am înţeles ce vrea să ne spună: totul se intercepta şi ar fi fost mai bine să nu vorbim prea mult. Am mai stat un minut preţios în tăcere: doi basarabeni şi doi „regăţeni“, atât de mult uniţi, prin limbă şi simţire, şi tot atât de mult despărţiţi de vizibile şi invizibile bariere.
Atunci, la Chişinău, l-am revăzut pe Nichita Stănescu – într-o seară, târziu, la Gara Mare, mergea cu trenul la Moscova, unde se lansa unul dintre volumele sale de poezii tălmăcite în limba rusă. Îl conducea foarte multă lume, dintre scriitori erau Pavel Boţu, Liviu Damian, Petru Zadnipru, Aureliu Busuioc, Gheorghe Vodă, Mihai Cimpoi etc. Atunci am cunoscut-o mai îndeaproape pe Leonida Lari, era extrem de răvăşită.
Mulţi dintre cei care l-au văzut pe Nichita Stănescu vorbesc, de obicei, despre o lumină a chipului său. Mie (dar şi colegei mele, cu un ochi mult mai ager) mi-a rămas în memorie sfârşeala de pe faţa poetului. Poate şi pentru că Nichita era, vădit, după o lungă noapte de nesomn, posibil şi de singurătate, posibil în compania fumului de ţigară. Şi doar mai erau încă şapte ani până la 13 decembrie 1983!
Pe Daina Avotina am mai întâlnit-o, chiar în câteva rânduri, la Riga, repetându-i marea mea recunoştinţă pentru dezinteresata-i complicitate. Am stat într-una din faimoasele cafenele de la Riga, cu ea şi cu poetul Leons Briedis, un excelent traducător din poezia românească şi din alte literaturi ale naţiunilor vorbitoare de limbi romanice. La un moment dat, Daina Avotina a început să-i povestească lui Leons ceva despre Chişinău, despre acel festival poetic, despre Nichita Stănescu, precizând că o face pentru a-i înlesni traducerea unor poezii în limba letonă. „Este foarte important să citeşti un poet în original, aşa, ca Dvs., sau ca Leons al nostru. Dar pentru a-i înţelege opera, contează mult să cunoşti un poet aievea, pe viu, să-l vezi măcar o dată…“. I-am povestit, la o ceaşcă de cafea, lui Leons Briedis cum „l-am cunoscut“ pe Nichita Stănescu la Chişinău. Leons avea pregătit pentru tipar un manuscris cu tălmăciri din Nichita, mi-a mărturisit că nu i-a fost uşor să-i transpună poezia, şi că se căzneşte, căci îi plac toate titlurile, dar Necuvintele, – sintagma cea mai tentantă – în letonă sună straniu, chiar absurd. Când a auzit despre spectacolul poetic de la Filarmonică, despre ce a recitat Nichita pe scena din Chişinău, Leons a declarat brusc: „Asta e – Nimic nu este altceva! Nici Letonia nu este altceva, nu este o colonie rusească, aşa cum cred unii…“. În 1977 la Riga a apărut cartea de poezii a lui Nichita Stănescu, în traducerea lui Leons Briedis: Nekas nav cits, adică Nimic nu este altceva!

P.S. În contextul unei relaţii amicale mai vechi, i-am trimis lui Leons Briedis, la Riga, textul acestui eseu. Nu speram să primesc un răspuns… ştiu cât de ocupat e acest om de cultură, şi cu merite deosebite faţă de noi: la 57 de ani (mulţi ani înainte, dragă Leons!) a editat peste 30 de cărţi de autor şi încă vreo 50 de volume de traduceri, din acestea din urmă circa 30 reprezentând creaţia unor scriitori de ai noştri, fie de la Chişinău, fie de la Bucureşti sau din alte mari centre culturale româneşti. Dar Leons Briedis e leton… şi mi-a răspuns, foarte curând şi, aş zice, „extrem de baltic“. Chiar dacă nu am permisiunea sa, ţin să reproduc mai jos un fragment din corespondenţa noastră – mai ales cu gândul la cititorii interesaţi de raporturile literare româno-letone. Leons e un suflet prea bun ca să se indispună că „l-am divulgat“… sigur că nu se va supăra, pentru că cine iubeşte Limba Română nu se va supăra niciodată pe ea!
„Vladule,
Nici nu îţi poţi închipui cum mi-e dor de tine şi de Moldova, unde n-am fost de la anul 1992! Dar ce să facem, aşa-i viaţa…
Mă bucur nespus de mult de ceea ce ai făcut şi de ceea ce faci. Eşti bravo, ca totdeauna de când te ştiu.
Şi eu cu Maria şM. Briede-Macovei, poetă, traducătoare, soţia lui Leons – Vl. P.ţ ne străduim să facem câte ceva pentru cultura noastră… şAcest „câte ceva“ este incomensurabil… ca şi modestia, onestitatea şi talentul lui Leons!ţ Sincer vorbind, nici la noi, în Letonia, lucrurile nu merg peste tot bine – desigur, e altfel decât la voi, dar totuna perioada de tranziţie spre luminoasa democraţie continuă!… Totul este o luptă şi, uneori, noi ne simţim atât de obosiţi să luptăm, să luptăm, să luptăm…
O să-ţi scriu mai încolo mai mult, acum însă vreau tare să-ţi spun mulţumesc pentru articolul tău despre Nichita. Îi datorez un volum masiv şi solid, şi pe parcursul anilor am mai tradus vreo 50-70 de poezii noi, aşa că o carte nouă cu poezii de Nichita Stănescu, la Riga, deja este gata. Probabil, îţi aminteşti că regretatul Liviu Damian cîndva a scris un poem numit Nichita în Riga?
Încă o dată, mulţumesc frumos că tu eşti cum eşti, Vladule!
Te îmbrăţişez cu tot sufletul meu, Leons.
Riga, 26 Iunie 2007“.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper