Imagini care stăruie în mintea noastră

Un articol de Ştefan Afloroaei

 

Ştim deja, chestiunea sensului e realmente tenebroasă. Deşi spunem mereu că unele lucruri au sens iar altele nu, spusele noastre nu-şi află destulă limpezime. Ajungem uşor să ratăm sensul mai ales atunci când vorbim despre sens şi nonsens.

O sursă a acestei ciudăţenii o ascunde însuşi termenul „sens“, căci nu e greu să vezi cât de variate – şi mai ales eterogene – sunt accepţiunile sale. Dacă ar ţine de o limbă complet străină şi ai căuta să-ţi clarifici termenul cu ajutorul unui dicţionar, nu ai înţelege nimic. Ce ar putea să aibă în comun, de pildă, „rost“, „cauză“ şi „simţ“? Dar „direcţie“, „mesaj“ şi „finalitate“? Lista de sinonime pare uneori fără sfârşit. Unele deţin o impresionantă carieră speculativă: „raţiune“ şi „logică“, „temei“, „spirit“, „fiinţă“. Sau duc în spate greutatea unor mari doctrine moderne: „cauză“, „valoare“, „scop“, „noţiune“, „concept“. Altele, aparent facile, generează în continuare destule conflicte teoretice: „perspectivă“, „referinţă“, „semnificaţie“, „înţeles“, „comprehensiune“. Există şi accepţiuni cu totul ciudate (în limba română, „meşteşug“, „merchez“, „şir“, „socoteală“, „cont“, „preţ“, „chip“, „fel“)(1). Rar întâlneşti o asemenea situaţie, aproape dezarmantă.
De obicei ocolim chestiunea sensului în sine. Invocăm acest termen mai ales sub forma unei sintagme: sens al unei spuse ori al unui text, sens al unei conduite, sens al vieţii sau al istoriei, sens al existenţei. Căutăm să vedem din ce joc al vorbirii face parte şi cum lucrează acolo, relaţia cu unele credinţe şi intenţii. Însă fiecare poate trezi în mintea noastră destule imagini, reprezentări, scenarii. Nu cumva tocmai acestea susţin un posibil înţeles şi, în acelaşi timp, unele analogii care le apropie?
Inspirat de unele fragmente nietzscheene, Jean Grondin caută să vadă ce ar putea să spună astăzi expresia „sens al vieţii“. În chip oarecum neaşteptat se opreşte la patru accepţiuni ale primului termen: direcţie, semnificaţie, simţ şi capacitate de evaluare (2). Însă altceva mi-a reţinut atenţia, faptul că de fiecare dată îşi fac loc anumite imagini ale vieţii, care, tocmai ele, induc ideea unui posibil sens. Cu alte cuvinte, imaginea pe care o ai cu privire la propria viaţă este mai tare decât ceea ce efectiv se petrece. Exact o asemenea imagine – cu credinţa pe care o presupune – ajunge acum decisivă. În fond, aşa cum a spus poetul, „credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici“. Ea deţine mai multă putere şi realitate decât întâmplările ce au loc. Să vedem aşadar unele imagini ce susţin aproape fără să ne dăm seama câteva accepţiuni ale sensului.
În primă instanţă, termenul ar semnifica direcţia unei mişcări. Nu atât calea ca atare, cât locul către care duce. În acest caz, expresia „sens al vieţii“ ar privi cursul acesteia către cel din urmă act. Însă cel mai adesea accentul cade pe termenul final al unui asemenea parcurs. Nu o secvenţă sau alta contează, nici orientarea în sine, altitudinea ei, ci mai ales clipa din urmă. Ceea ce înseamnă că viaţa apare, obişnuit gândind, ca o cursă către moarte. Însă a spune că moartea constituie sensul vieţii, „în accepţiunea direcţională cea mai derizorie a termenului“, conduce la o formulă absolut paradoxală. E adevărat că noi, până la urmă, „tocmai acest paradox avem a-l trăi“. Întrebarea cu privire la sensul vieţii s-ar naşte tocmai pentru că actul ei ultim e însăşi moartea. Ea presupune exact acel termen, care, în definitiv, suspendă întrebarea ca atare. Autorul nu spune de ce în mod obişnuit e vizat mai curând termenul final decât calea însăşi. Desigur, ne-am putea gândi că moartea însoţeşte şi „susţine“ din ascuns întreaga mişcare a vieţii. Sau că imaginea unui curs acvatic al vieţii aduce inevitabil în faţă puterea „sfârşitului“. Când cauţi sensul aşa cum cauţi direcţia unui curs de ape sau locul unde acesta se pierde, e imposibil ca privirea să nu fie atrasă de iminenţa sfârşitului. Şi, deopotrivă, de nonsensul acestuia. Probabil că cel mai adesea tocmai de aici pleacă întrebările noastre, de la acest nonsens.
Am putea spune că nu în acest fel trebuie înţelese cursul vieţii şi faptul morţii. Neajunsurile unor reprezentări comune, vulgare, au fost date deja la iveală (amintesc doar pe Paul-Ludwig Landsberg, cu Eseu despre experienţa morţii, şi Françoise Dastur, cu Moartea. Eseu despre finitudine). Mai timpuriu încă, în Fiinţă şi timp, § 48, sunt în atenţie diferitele accepţiuni ale sfârşitului. Cu toate acestea, imaginile comune se află în continuare la lucru. Sunt active mai tot timpul şi cu fiecare dintre noi în parte. În definitiv, nu ai cum să-ţi alungi din minte imaginea cursei – uneori inconştiente, nebuneşti – către moarte.
Însă există şi o altă accepţiune a termenului în discuţie, cea de semnificaţie. Iar atunci când te întrebi cu privire la semnificaţia unei vieţi, această viaţă îţi apare deodată străină. Asemeni unui cuvânt străin, sau asemeni unei fraze de neînţeles. Întrebarea presupune de obicei un sentiment de stranietate. „Această viaţă care eu sunt şi care nu va înceta decât cu moartea mea are pentru mine, în ciuda constantei sale intimităţi, ceva străin, misterios, derutant, ca şi cum, fără să ştim, am fi legaţi pe spatele unui tigru, cum spune Nietzsche într-un text scânteietor…“. În fond, e cu neputinţă să o priveşti dinafară câtă vreme eşti cufundat în ea. Nimeni nu alege venirea sa pe lume, iar clipa morţii, chiar şi întrevăzută uneori, e indeterminată ca atare. Cu toate acestea, o semnificaţie e posibilă, o putem recunoaşte sau o putem da „modestei durate în timp“. Nonsensul termenului final nu atrage neapărat lipsa de semnificaţie a vieţii. Aşa cum finalul obscur sau neîncheiat al unei naraţiuni nu-i suspendă acesteia puterea de evocare.
Dar ce am putea oare înţelege prin semnificaţie a vieţii? Aceasta, cred, nu ar trebui căutată neapărat în felul a ceva clar şi indubitabil. Nici în felul a ceva măreţ, glorios, cu atât mai puţin ca un termen ultim. Adesea e vagă, indefinită, un simplu semn în faţa unei dorinţe difuze. Sau abstractă, ireală într-o privinţă. Semnificaţia vieţii, dacă se iveşte, poate fi ternă, pur şi simplu contingentă. Dorinţele şi aşteptările noastre caută uneori semne, la fel şi temerile pe care le trăim. Caută urme care să spună ceva, să sugereze ceva şi să răspundă astfel unor stări de spirit. O deplină muţenie a vieţii e greu de imaginat sau de trăit. La limită, însăşi lipsa ei de semnificaţie ar putea fi un semn pentru cel care aşteaptă aşa ceva. În consecinţă, analogiile pot fi surprinzător de simple, uneori cu o anume gratuitate. John Widson, de pildă, se întreabă dacă această viaţă e o comedie sau o dramă, eventual un amestec al lor. Ar putea fi văzută în multe feluri, ca o naraţiune sau un text, un rol într-o piesă de teatru, un vis nu se ştie de cine visat, o călătorie sau un labirint, un carnaval sau un joc grav. Lucrurile se complică şi mai mult când e vorba de propria viaţă. Ca să întrevezi o semnificaţie a ei ar trebui să aşezi împreună şi să legi cât de cât ceea ce nu se lasă uşor legat. Un personaj al lui Julio Cortázar resimte tocmai acest lucru: „viaţa fiecăruia dintre noi apare, uneori, nu asemenea unui film văzut confortabil din fotoliul de la cinema, ci asemenea unei colecţii de fotografii“. Termenii reprezentării sunt acum alţii, aducând în faţă o anume discontinuitate a vieţii, contingenţa ei. Diferite fragmente vin aproape la întâmplare unele lângă altele, asemeni unor urme sau resturi. Pot fi străine, ca şi cum ar ţine de vieţi diferite. În definitiv, trăieşti uneori cu sentimentul că propria viaţă se compune din mai multe vieţi, din ceea ce aduni aşa cum se poate, cum se întâmplă. Desigur, aducându-le aproape poţi crede că ele îţi compun întreaga viaţă, puţin câte puţin. Însă aceasta rămâne în continuare cu destule goluri, inadvertenţe. Deşi una şi aceeaşi, nu are cum să ascundă acele clivaje ce leagă în chip neştiut fragmente vechi şi noi.

 

(1) Unele sinonime întâlnite în limba românã îşi aflã cu greu o bunã explicitare. Aşa se întâmplã, de pildã, când se vorbeşte despre rostul sau menirea vieţii, o noimã a ei, sau când se are în vedere un loc al vieţii şi o anumitã rânduialã a acesteia. Existã situaţii când sinonimia termenilor „sens“ şi „rost“, eventual „sens“ şi „rânduialã“, nu mai funcţioneazã. În conferinţa Cunoaştere şi ascezã, susţinutã în 1943 la Cernãuţi, Noica simte nevoia sã distingã între sensul – sau ordinea, schema – unui act, aşa cum este cel de cunoaştere, şi  rostul unei experienţe trãite de cineva anume.
(2) Dupã ce o discutã aceastã chestiune într-un articol din 2001 (Le sens de la vie: une question assez récente, mais pleine de saveur), o reia, cu noi clarificãri, în Du sens de la vie. Essai philosophique, 2003 şi Du sens des choses. L’idée de la métaphysique, 2013. Mã voi opri deocamdatã la câteva menţiuni ale autorului din primul text, publicat în revista Théologiques, 9, pp. 7-15.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper