Iluzia pacificării Siriei

Un articol de GEORGE APOSTOIU

 

Revenim în politică într-un septembrie tulburător, promiţător şi dramatic în acelaşi timp. Aniversarea a şapte decenii de la crearea ONU a fost un bun prilej pentru liderii mondiali să se întâlnească. De la tribuna ONU, Papa Francisc le-a amintit că omul este parte a „sacralităţii naturii“ de care trebuie să ţină seama în ordinea lumii. Cu o zi înainte, în Congresul Statelor Unite,
Sanctitatea-Sa invocase necesitatea abolirii pedepsei cu moartea; la ONU a vorbit despre suferinţă şi despre război: „Războaiele din Siria, Irak, Libia, Ucraina, Sudan îi obligă pe cei care au responsabilitatea conducerii relaţiilor internaţionale la un examen de conştiinţă“. Apoi a denunţat „interesele partizane“ ascunse în conceptul Realpolitik: „atunci când cineva se osteneşte cu invocarea problemelor, cu necesitatea strategiilor şi se pierde în discuţii interminabile care nu conduc la nici un rezultat, umanitatea este în suferinţă… Acordaţi tuturor popoarelor o participare şi o implicare reală în decizii“.
Puterea economică a Chinei şi implicarea Rusiei în războiul din Siria sunt indicii că guvernarea lumii dintr-un singur centru, după un singur model şi potrivit unui standard de valori este o utopie. Dacă „sfârşitul istoriei“ prevăzut de Francis Fukuyama este o formulare imprecisă, sfârşitul hiperputerii este nu o idee, ci o realitate. Fukuyama considera că odată cu sfârşitul Războiul Rece omenirea pune capăt evoluţiilor ideologice şi intră în „universalitatea democraţiei libere occidentale ca formă definitivă de guvernare umană“. Se înşală, după cum se vede, chiar şi marii analişti.
Împotmolite în lupta împotriva terorismului şi a fanatismului Statului islamic, Statele Unite şi Occidentul se văd constrânse la un compromis cu Rusia pentru distrugerea structurilor teroriste care s-au concentrat în Siria, ultima ţară intrată în haosul total de după „primăvara arabă“. Nu este cazul să intrăm în desfăşurarea evenimentelor şi în schimbările surprinzătoare care se pot produce. Dar merită remarcat faptul că, de ani buni, cei care s-au implicat direct militar în Siria nu au reuşit să pună capăt nici crizei, nici războiului din această ţară. De la imperativul luptei împotriva reţelelor de terorism s-a ajuns la nevoia distrugerii celei mai periculoase dintre acestea, Statul islamic, pentru care preşedintele Putin consideră că poate avea un cuvânt hotărâtor. Cu puţin timp înainte de iniţierea bombardamentelor, militarii ruşi au modernizat aeroportul de la Lattaquia şi au întărit baza militară rusă de la Tartous. Tot atunci armata franceză primea dezlegarea să-şi extindă misiunea din Irak în nordul Siriei şi să bombardeze aici redutele Statului islamic. Operaţiunea a fost prezentată de ministrul de externe francez Laurent Fabius ca una de protecţie a intereselor naţionale franceze. În sprijinul acestei idei este adus art. 51 al Cartei ONU care se referă la legitima apărare. „Din moment ce s-a demonstrat că forţele Daech acţionează din teritoriul sirian necontrolat de guvernul de la Damasc, putem considera că acestea ameninţă interesele franceze atât în exterior, cât şi în Franţa; avem, deci, legitimitate perfectă să ne apărăm.“ Acelaşi articol fusese invocat şi de britanici pentru a motiva bombardamentele atât din Irak, cât şi din Siria: „Avem probe irefutabile, a afirmat premierul David Cameron, că doi indivizi (aceştia mitraliaseră, la 21 august, dronele folosite de Marea Britanie, n.n.) pregăteau atacuri armate împotriva Regatului Unit“. Când invoci „interesele proprii“ şi nu principiile dreptului internaţional, trebuie să ai în vedere că şi altcineva o poate face în aceiaşi termeni. Prezenţa Rusiei pe teatrul de operaţiuni şi reuşitele distrugerii unor poziţii ale grupărilor teroriste – rebele, în terminologia Kremlinului – aflate la porţile Damascului a determinat Parisul să fie mai conciliant, acceptând că nu numai Statul islamic trebuie să fie ţintă, ci şi grupările teroriste legate de Al-Qaeda. Întrebat dacă dictatorul de la Damasc este cu adevărat o piedică în realizarea păcii, filozoful Edgar Morin a dat următorul răspuns: „Pentru că trebuie oprit masacrul, ceea ce ar oferi refugiaţilor speranţe pentru întoarcerea la căminele lor este nevoie mai întâi de încetarea focului. Soarta lui Assad este subordonată acestei prime etape. Problema este că Rusia, care are interese strategice în Siria, vrea să menţină unitatea acestei ţări şi consideră că aceasta depinde de menţinerea lui Assad la putere. Eu cred că chestiunea poate fi ocolită prin crearea unei mari confederaţii a păcii în care să intre toate religiile şi toate culturile din Orientul Mijlociu, garantată de ONU. Soarta lui Assad depinde de această soluţie. Înainte de toate trebuie salvate milioanele de vieţi“.
Moscova percepe pericolul islamic ca factor
de destabilizare internă
Reapariţia militară a Rusiei în Orientul Mijlociu indică faptul că marile dispute între Moscova şi Occident abia încep. Prin implicarea în bătălia împotriva fundamentalismului islamic, Rusia încearcă să-şi pună la adăpost interesele sale militare în Siria. Soarta lui Assad ţine de acest interes, nu de o presupusă compatibilitate politică. Moscova nu porneşte de la teza Occidentului că ar putea coopera cu adepţii islamismului moderat sau cu alte forţe interesate în democratizarea Siriei, ci de la necesitatea opririi la timp a pericolului de extindere a influenţei djihadului în fostele republici sovietice de la sudul Federaţiei Ruse: Kirkizstan, Uzbekistan, Tadjikistan. Confruntarea dintre şiiţi şi sunniţi în Orientul Mijlociu poate avea un efect de domino antrenând statele din Asia centrală. Pentru Putin, a-l părăsi acum pe Bachar al-Assad deschide calea islamismului radical, iar minorităţile religioase ar putea să creeze focare de destabilizare în Rusia. Serviciile ruseşti de informaţii susţin că 2.500 de ruşi musulmani şi 7.500 de islamici din fostele republici sovietice ar fi integraţi în armatele Statului islamic. Preşedintele Putin ştie că dictatorul de la Damasc nu mai are viaţă lungă, dar, atâta timp cât acesta mai poate rezista, îi este de folos.
Revenirea la vechile arme
de luptă
Nu sunt puţini cei care susţin că ideologizarea raporturilor de forţă – revenim la ideile lui Fukuyama – între marile puteri nu a încetat după Războiul Rece. Lupta pentru supremaţie s-a dus pe două terenuri complementare, cel oferit de Declaraţia universală a drepturilor omului, folosit de democraţiile occidentale, pe de o parte, şi invocarea principiilor de drept internaţional la care recurg China şi Rusia, pe de alta, pentru a bara orice tentativă de schimbare, prin forţă, a unui regim politic. Şi într-un caz, şi în altul încălcările principiilor nu au încetat: în Statele Unite rasismul face ravagii şi încă există pedeapsa cu moartea. Mă opresc la aceste două aspecte recunoscute oficial de autorităţile americane. De cealaltă parte a barierei, Rusia a încălcat principiile de drept internaţional – pe care le clamează în Consiliul de Securitate – prin recursul la intervenţii armate în Georgia sau Ucraina şi pentru că întreţine conflicte îngheţate în Transnistria, Abhazia, Nagorno Karabah. De asemenea, Beijingul a scos navele sale militare în Marea Chinei pentru integrarea unor insule din Marea Chinei aflate în dispută cu Japonia.
Ca în vremurile marilor confruntări, Rusia şi Statele Unite sunt din nou puse în situaţia de a se înţelege. După primele bombardamente ale ruşilor în Siria, miniştrii de Externe Kerry şi Lavrov s-au întâlnit de urgenţă pentru a găsi soluţii reale de evitare a unor incidente militare în teatrele de operaţiuni. Preocuparea este majoră dacă avem în vedere că Rusia nu şi-a mai scos trupe în afara graniţelor din 1979, când a declanşat războiul în Afganistan. Nu este exclus ca Franţa, atât de intransigentă la început, să fie deja scoasă din joc. Incidentele nu sunt excluse: unele, poate neintenţionate, au avut loc la graniţa Siriei cu Turcia. Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a denunţat la 5 octombrie „violarea inacceptabilă a spaţiului aerian turc de către avioanele de luptă ruseşti“. Cele 28 de state membre ale Alianţei s-au reunit imediat la Bruxelles şi au condamnat atacurile aeriene ale Rusiei în Siria. „Aliaţii fac apel la Federaţia Rusă să înceteze imediat atacurile împotriva opoziţiei siriene şi a civililor.“
În mai puţin de o săptămână, preşedintele Putin a reuşit să „spargă cordonul sanitar“ pe care pretinde că l-ar fi instituit Occidentul în ultimul an în jurul Rusiei, susţine un comentator de la
Le Monde. Primul act a fost la 28 septembrie prin reîntoarcerea lui, după opt ani, la tribuna Adunării generale a ONU; al doilea l-a produs prin bombardamentele în Siria, iar al treilea prin participarea, ca oaspete al preşedintelui Hollande, la conferinţa deschisă la Paris în problema dosarului ucrainean, alături de cancelarul Angela Merkel şi de preşedintele Petro Poroşenko.
În timp ce situaţia din Siria a luat această neaşteptată turnură, ca din întâmplare se iscă o nouă confruntare violentă între armata israeliană şi palestinieni; cu numai două zile înainte, premierul Netanyahu declarase la ONU că este dispus să reînceapă negocierile de pace.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper