„Ia, eu fac ce fac de mult“: Pledez pentru TINE(ri)

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

După patru ani de mohorâtă absenţă, dictată de reconstrucţia sediului, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ revine în circuitul cultural al ţării, acolo unde, deceniu de deceniu, şi-a câştigat un binemeritat şi stabil loc. Şi nu revine oricum, ci cu tot fastul şi complexitatea unei ediţii, a XVII-a, din Festivalul de Teatru Pledez pentru TINE(ri). Într-o sală arătoasă, ca scoasă din cutie, de un elegant purpuriu, cu acustică bună, timp de… atenţie!, douăsprezece zile, zeci de spectacole meritorii, cu orientări, forme şi structuri diverse au dat seama de starea teatrului tânăr.
Directorul teatrului, reputatul actor Liviu Timuş, sintetizează astfel rostul pledoariei pentru tinerii creatori: „Bătrâneţe fără tinereţe? Niciodată! Ne lăsăm amăgiţi de contrariul basmului din copilărie şi tare ne e bine când visăm la nemurire. Starea de graţie nu o putem atinge decât atunci când generozitatea maturităţii se lasă pradă celor pe care îi învaţă să îmbătrânească frumos, umilindu-se în faţa unei meserii pe care divinitatea o controlează perfect, împărţind harul în sufletul tânăr al artistului de teatru“.  Vorbe de pus în manual, nu alta!
Prin ediţia a XVII-a, Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ şi-a probat din nou priceperea în a face un festival de calitate, ca şi consecvenţa cu ceea ce s-ar cuveni să fie unul dintre scopurile fundamentale ale oricărei instituţii: acela de a crea sol fertil pentru ca noile valori, recte viitorul, să se manifeste. Cu întrebările, tulburările, nevoile şi neliniştile lor, dar şi cu bucuria de a (se) juca, tinerii au evoluat într-o adevărată panoplie a noilor direcţii, selectată cu ochi atent şi riguros de criticul Oltiţa Cîntec: „Grea misiune să alegi din optzeci şi trei de trupe înscrise în concurs mai puţin de un sfert, câte poate duce ediţia din acest an a Festivalului, foarte grea! Am făcut liste peste liste, liste la liste şi de fiecare dată regretam că trebuia să mai renunţ la câteva. Numărul mare de înscrişi arată oferta bogată şi dorinţa realizatorilor de a fi văzuţi şi evaluaţi“, mărturiseşte criticul. Şi, deşi Oltiţa Cîntec recunoaşte că Pledez pentru TINE(ri) „demonstrează preocuparea pentru cum va arăta teatrul românesc în deceniile viitoare“, nici valorile consacrate nu au fost excluse. Actori-vedete (Oana Pellea, Ion Caramitru, Horaţiu Mălăele, Marius Manole, Florin Piersic Jr.), ca şi regizorul Alexandru Dabija, în faţa căruia îşi scot bucuros pălăria şi tinerii, şi bătrânii, au fost prezenţi cu spectacole care au încântat, au pus pe gânduri sau au provocat publicul din Piatra Neamţ.
Şi totuşi, partea leului a aparţinut tinerilor. Ei s-au zbenguit în montări încântătoare, în care mişcarea devine principalul vehicul al limbajului teatral, cum sunt cele ale Andreei Gavriliu, Zic Zac (UNATC şi Godot Café Teatru), cu coregrafa „rezemată“ de Ştefan Lupu, şi Hotel PM de la Teatrul German de Stat din Timişoara. O altă trupă, care probabil că se plasează mult sub media de vârstă de treizeci şi cinci de ani impusă de regulamentul festivalului, cea de la Teatrul „Anton Pann“ din Râmnicu Vâlcea, a prezentat un spectacol meritoriu, Eşti un animal, Viskovitz!. Unul dintre locurile deja consacrate ale valorilor din teatrul tânăr, UnTeatru, a prezentat două producţii, N(aum), în regia Marianei Cămărăşanu şi Cel mai frumos roman din lume, în regia Alexandrei Penciuc. Reactorul din Cluj a demonstrat aceeaşi priză la realitate într-un spectacol în regia Letei Popescu, 9 din 10, cu actori care se pricep să gestioneze limbajul contemporan al teatrului. Teatrul ACT a fost prezent cu sensibila montare Cockoşi, regizată de Horia Suru, cu performanţe actoriceşti redutabile. Regizorul Bobi Pricop, una dintre investiţiile de viitor ale teatrului românesc, a adus pe scenă un text viu, în care protagonişti sunt doar tinerii, Pisica verde, de Elise Wilk, de la Teatrul „Luceafărul“ din Iaşi. Sunt numai câteva dintre exemplele posibile la care publicul a putut să prizeze mostre din gusturile şi tendinţele teatrului tânăr de azi.
The History Boys
Poveşti cu parfum de liceu
Pe cei care se plâng că teatrul nu mai vorbeşte despre teme importante, că selectează felii mult prea subţiri de viaţă, adesea lipsite de relevanţă, pe motiv că existenţa noastră se consumă într-o sumă de nimicuri, considerând că străvechiul set al virtuţilor s-a perimat în teatrul, inevitabil, oglindă a lumii, îi invit să meargă la The History Boys. Poveşti cu parfum de liceu de Alan Bennett, în regia lui Vlad Cristache, de la Teatrul Excelsior. Una dintre marile bucurii ale festivalului! Atât de rare sunt spectacolele care tratează problemele lumii noastre prin prisma valorilor fundamentale, încât cel de la Excelsior nu trebuie cu nici un chip ratat.
Vorbind despre tendinţele dominante ale societăţii noastre, manipularea şi împachetarea informaţiei în forme cât mai digerabile şi implicit vandabile, în contrapartidă cu adevărul, autorul britanic le etalează bãtându-se cap în cap. Una rãmâne relevantă pentru şcoala veche, în care educaţia vehiculează adevăruri indubitabile şi valori culturale prin definiţie non-pragmatice. Practica zilelor noastre le cosmetizează, le îmbracă în forme pernicioase care dirijează deliberat percepţia, conducând-o în direcţia dorită de cel ce asamblează informaţia. Futilităţile, micile delicii de consum, povestioarele cu haz surpă încet-încet locul de drept al adevărului obiectiv. Cu alte cuvinte, manipulează. În societatea vorbelor goale, dar meşteşugite, unde forma discursului, şi nicidecum teremenul de referinţă ia ochii, adevărul pare să fi căzut în coada indicilor de interes. Iar valorile umaniste, cele care formează latent spiritul, figurând, prin acumulări continue, temeiurile fundamentale ale minţii şi ale existenţei, cu lipsa lor de aplicabilitate imediată, nu mai interesează pe nimeni.
Tărâmul pe care se dispută cele două direcţii din şcoală, cea veche şi cea nouă, este un liceu britanic cu elevi tobă de carte (prilej pentru umor de calitate, cu multe referinţe culturale – marfă atât de rară azi!) care se pregătesc să dea admiterea la Oxford şi Cambridge. De o parte stă metoda veche, cu educaţia întemeiată pe informaţii temeinice, de care răspunde profesoara de istorie (Daniela Ioniţă-Marcu, sută la sută credibilă şi nuanţată în pedagogul reţinut, dar uman până în vârful unghiilor, plină de un bun-simţ „britanic“), alături de profesorul de cultură generală, un bătrân delicios, esenţa umanismului nepractic. Prin vis, literatură şi joc, acesta conferă anvergură spirituală învăţăceilor, colorându-le personalitatea în nenumărate tuşe. Mihai Dinvale este creatorul unui personaj de pus pe rană, cea a derizoriului de toate zilele. Un bătrân deopotrivă ludic şi vulcanic, înţelept şi visător; cu toată atracţia lui sexuală pentru tinerii discipoli, un adevărat formator de opinii.
De partea cealaltă, directorul liceului, funcţionar fără anvergură intelectuală, interesat de performanţele liceului, de fonduri şi de bunăvoinţa autorităţilor, nu exclude micile şantaje. Cristian Nicolaie realizează un personaj fin, pe muchea dintre administratorul unsuros-versatil şi pedagogul dispus să recunoască valorile. Dar adevăratul reprezentant al lumii de azi este tânărul profesor, hipsterul intelectual de bonton, pentru care informaţia plictiseşte dacă nu se livrează în forme futil-zornăitoare. Într-o notă reţinută, cu mijloace pe cât de minimale pe atât de eficiente, Radu Iacoban creează intelectualul sec al zilelor noastre.
Cu un asemenea text magistral, regizorul Vlad Cristache reuşeşte o montare onestă în toată puterea cuvântului. Ridicaţi din sprâncene? Daţi-mi voie să vă amintesc că onestitatea se numără printre valorile speciei. The History Boys. Poveşti cu parfum de liceu este un spectacol bine făcut, cu ritmuri variate, cu muzică, dar şi cu necesarul dram de poezie, cu vervă şi energie, cu personaje (recte interpretări actoriceşti) care merg direct la inimă. Un spectacol pe care ai avea oricând chef să-l revezi. Fie şi numai de dragul tipologiei sale diverse. George Albert Costea, cu abilităţi vocale remarcabile şi o prezenţă de scenă de invidiat, într-un evreu gay, conturează un personaj rotund şi uman care cucereşte publicul. Cezar Grumăzescu este autorul unul adolescent memorabil, cald, inteligent şi sensibil, capabil să confere minţii noastre îmbâcsite un binefăcător refresh. Alexandru Ion interpretează cu detaşare cool, din cale afară de credibilã, obiectul de atracţie sexuală al tuturor, fie că e vorba de secretara directorului, fie de colegul gay, fie de profesorul în prag de pensie. Inteligent, posesor al unei utile labilităţi morale, personajul său va deveni intelectualul găunos în a cărui recuzită se numără, la nevoie, şi micile şantaje. Dan Clucinschi conturează rugbistul energetic, cu o explozie de vitalitate, nu neapărat inteligent, cât uman şi bine intenţionat. Gabriel Costin, Alexandru Voicu şi Radu Mateucă se înscriu, la rândul lor, într-o galerie de portrete pe deplin reuşită.
Valori fundamentale, ritm, adevăr, tinereţe şi energie. Ce mai poate să-şi dorească un spectacol ca să fie pe gustul publicului? Mergeţi să vedeţi The History Boys. Poveşti cu parfum de liceu. Lăsaţi-vă purtaţi de umorul de bună calitate şi de pledoaria umanistă. Şi să nu vă miraţi dacă va deveni unul dintre preferatele dumneavoastră. Cu asemenea spectacole, să tot pledezi pentru tineri!

teatru

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper