Hip-hop şi manele

Un articol de MIHAI IOVĂNEL

Poezia a fost pusă adesea pe muzică, dar fenomenul invers – intrarea lyrics-urilor în volume, în antologii sau în istoriile literare – nu ştiu să se fi produs în România, cu excepţia care confirmă regula a lui Şerban Foarţă din Texte pentru Phoenix. Dar măcar pentru perioada postcomunistă, poezia nu poate fi înţeleasă fără playlist-ul epocii.
În anii ’90, sub presiunea exercitată dinspre cultura populară occidentală, hip-hop-ul cunoaşte o ascensiune fulminantă. Apariţia şi succesul unor formaţii ca B.U.G. Mafia, RACLA, Paraziţii nu rămân fără ecou în zona literară – în primul rând pentru că toate aceste trupe au texte rimate-ritmate extrem de eficient atât mnemotehnic (versurile acestea prind asemenea sloganurilor publicitare), cât şi ca impact emoţional a cărui expresie ocoleşte forme retorice resimţite ca perimate şi inactuale, textele unor cântece fiind socotite un suport mai viabil pentru poezie  decât poezia „pe hârtie“.
Caius Dobrescu, în Deadevă (1998), oferă o primă încercare radicală de anexare a limbajul străzii intermediat de noile forme de socializare online (miRC etc.): „Desfund QVta adicaş/ vrea so, visez so. Apuc/ coada pompei, astancepe/ sămi dean/ redere. Desfund/ 1 laie./ Cnd:/ apăs 1 dată, apa/ ţşneştenapoi/ printro găurică/ d sub robinet./ Bg tare, mă simt/ bărbat. Coada d lemn/ dn mâna mea st kiar IEU,/ d esenţă tare“ (Dau pompe).
Mai limpede în stilul hip-hopului se produce autoreferenţialitatea lui Marius Ianuş – din volumele Hârtie igienică (1999), Manifest anarhist şi alte fracturi (2000), Ursul din containăr – un film cu mine (2002), parţial şi Ştrumfii afară din fabrică! (2007) –, care introduce în vers schijele cele mai triviale ale realităţii personale, fără acea complicată toaletă livresc-ironică din poezia optzeciştilor.
După Ianuş, un alt poet douămiist influenţat de hip-hop este Andrei Peniuc, care citeşte în 2003 texte de această factură la cenaclul Euridice. Receptarea acestor texte a fost însă preponderent negativă, sancţionând despărţirea lui Peniuc de formula „electrică“ a primelor două volume, ceea ce poate echivala, cu toată relativizarea necesară, cu consemnarea epuizării influenţei hip-hop.
Nu doar douămiiştii, sincroni biologic cu hip-hop-ul – adică expuşi influenţei lui la vârsta formării  – sunt deschişi acestuia. Dintre optzecişti, Traian T. Coşovei teoretiza în preajma anului 2000 utilitatea influenţei genului, fără a fi reuşit să producă ceva valabil în siajul acestei mode care, păstrând proporţiile, îi împingea şi pe reprezentanţii cei mai tipici ai unsuroasei „muzici uşoare româneşti“, gen Aurelian Temişan, să cocheteze cu fenomenul.

O altă zonă de aşa-zisă subcultură exploatată în literatura română post-89 este aceea a manelelor. Fără ca acestea să producă, cel puţin până în prezent, consecinţe în materie de poietică, începuturile promovării lor ca formă de artă egală în drepturi şi nediscriminabilă, legate îndeosebi de activitatea de promotor a lui Adrian Schiop, a deschis un nou filon al autenticităţii resimţit de zona culturală ca exploatabil atât din perspectiva acestei autenticităţi, cât şi din perspectiva rezistenţei pe care mainstream-ul culturii „respectabile“ i-o opune.
Chiar dacă deocamdată prezenţa unor texte manelistice într-o antologie de poezie postcomunistă este inconceptibilă într-un grad mult mai mare decât pătrunderea textelor de hip-hop (care au un potenţial de asimilare mai mare fie şi pentru că stau mai bine cu skill-ul tehnic şi cu prejudecăţile gramaticii), viitorul s-ar putea să fie mai generos, astfel încât la Festivalul Salam din 2030, care va fi înlocuit elitistul festival Enescu, să se lanseze o antologie a poeziei post-89 în care Cristian Popescu şi Ianuş îi vor avea ca vecini pe Denisa şi pe Babi Minune, artişti şi ei – în toată puterea cuvântului.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper