Fuga spre cer

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Au trecut 105 ani de la acea toamnă friguroasă de început de secol XX, când Lev Nikolaevici Tolstoi a fugit din paradisul său de la Iasnaia Poliana, eveniment care a zguduit nu doar Rusia, ci întreaga lume. Ziarul Ştiri din Odesa se adresa astfel familiei şi prietenilor marelui scriitor: „Nu-l căutaţi! El nu-i al dumneavoastră, e al tuturor!“. Apelul jurnaliştilor de la cotidianul amintit, considerat de Pavel Basinski, autorul unei monumentale biografii a titanului de la Iasnaia Poliana, Fuga din rai (titlu de epopee), editată la Humanitas, în traducerea Adrianei Liciu, pe care am comentat-o aici la momentul apariţiei, exprima de fapt un sentiment  general. Ziaristul Vlad Doroşevici de la Russkoe Slovo, scria şi el, dar mai inspirat şi mai sugestiv, cu bucuroasă resemnare: „Vulturul a zburat sus de tot, cum să-i mai urmărim zborul?!“. Este momentul când lumea toată, nu numai ruşii, a început să şi-l revendice in integrum pe Tolstoi, considerat ca fiind cel mai mare romancier al ei, al lumii. Să-l revendice nu ca pe o proprietate, nu doar ca pe un patriarh spiritual – Patriarhul de la Iasnaia Poliana –, ci ca pe un sfânt. Nicolae Steinhardt avea să definească mult mai memorabil „canonizarea“ cea mai legitimă dintre toate câte ar fi putut fi a celui excomunicat de o Biserică inflexibilă, care nici până astăzi nu l-a iertat, în pofida atâtor memorii ce i s-au adresat: „Tolstoi n-a fugit de la Iasnaia Poliana spre alte locuri. A fugit de pe acest pământ către cer“. Mi-ar plăcea să cred că motivul refuzului Bisericii ruse de a-l reabilita pe Tolstoi ar fi că sfinţii nu pot fi reabilitaţi de nimeni şi de nicio instituţie pământeană, de vreme ce ei sunt deasupra tuturor excomunicărilor şi demonizărilor. Şi cine să ştie mai bine asta decât înaltele, sfinţitele şi prea fericitele feţe ale Bisericii Ortodoxe?!
De o literatură – mai ales de o mare literatură şi, cu o inspirată propoziţie a unui important poet contemporan, când spui literatura rusă, parcă ai spune marea iarnă rusă – se leagă şi o mitologie pe măsură care, şi ea, conferă vigoare şi nobleţe unei culturi. Îmi vine în minte o observaţie, pe care am evocat-o şi cu alte prilejuri, a lui Nicolae Manolescu din Istoria critică… privind boala lui Eminescu, temă abordată, între alţii, şi de un medic, pe nume Ovidiu Vuia, „foarte supărat pe Călinescu, pe care-l tratează pe un ton inadmisibil“, fiindcă, vezi Doamne, incomparabilul biograf al poetului ar fi acreditat un diagnostic eronat (sifilis). „La drept vorbind, încheie Manolescu discuţia, Călinescu merită elogii pentru geniul cu care a transformat un diagnostic greşit într-un invincibil mit cultural“.
Biograful, postula un clasic al genului, este un reîntemeietor de mituri. Pavel Basinski, scriitor polivalent, născut în 1961, repovestind mitul tolstoian, este dintre cei ce îl potenţează. Are în spate biblioteci întregi consacrate vieţii şi operei lui Tolstoi, care pot copleşi, dar şi cataliza. Dificultatea de a scrie o asemenea biografie se amplifică şi pentru că multe dintre faptele şi evenimentele petrecute au căpătat o aură mitică chiar din clipa producerii lor. Lev Nikolaevici părăseşte pe furiş sau, cu o formulă la modă, sub acoperire, Iasnaia Poliana într-o noapte umedă de sfârşit de octombrie. Pleacă, pentru a nu se mai întoarce niciodată viu, dintr-un univers cu care era contopit până în fibra cea mai intimă a fiinţei sale. Toate fugile lui, căci dacă ar fi să o credem pe sora sa, Maria Nikolaevna, suferea de „sindromul fugarului“, avuseseră până atunci o singură ţintă: Iasnaia Poliana. „De fiecare dată, rememorează Basinski, va fugi precipitat la Iasnaia Poliana, nerăbdător ca un copil, lăsând baltă totul: universitate, armată, viaţă mondenă, cercuri literare (inclusiv cel de la revista Sovremennik, condusă de prietenul său, criticul N.N. Strahov– nota mea) şi chiar propria familie cu mulţi copii, atunci când aceasta se va muta la Moscova“. Numai ultima fugă va fi în sens contrar. Da, era un alt fel de fugă întrucât şi ţinta era alta. Este de mirare însă că un creator de lumi mult mai vii decât cele reale, cum zicea Ibrăileanu, „nu putea să-şi imagineze câţi oameni aveau să devină, cu sau fără voia lor, părtaşi la fuga lui, mergând până la miniştri, la cele mai înalte feţe bisericeşti, la Stolîpin şi Nicolae al II-lea“. Se confirma astfel judecata fiului său Andrei: „e o naivitate să credem că Lev Tolstoi se poate ascunde undeva“. Pentru că „fiecare cuvânt, dar şi fiecare gest al său făceau înconjurul Rusiei şi al întregii lumi“. Tolstoi era peste tot şi pentru totdeauna. Pare un nonsens să cauţi pe cineva care este peste tot. Astapovo, punctul final al călătoriei în timpul căreia contractează pneumonia fatală, era unul dintre multele toponime fără o semnificaţie deosebită de pe întinsul nesfârşit al Rusiei, chiar dacă ditamai nodul de cale ferată. A devenit însă celebru peste noapte, în sensul cel mai propriu, căci acolo, în gara de la Astapovo, a ajuns pentru a muri puţin, cum ar fi spus Marin Sorescu, după zece zile de la „fuga din rai“, Tolstoi. Paparazzii vremii îi luaseră urma. Un gazetar de la Russkoe slovo reuşise chiar să se urce în trenul în care se aflau Tolstoi şi doctorul care i-a fost alături în fiecare clipă a călătoriei. Dar gândul lui Lev Nikolaevici era că propria dispariţie va rămâne neobservată, căci: „Legenda lui există de sine stătătoare, iar el este de sine stătător. Şi nu are importanţă cine a fost înainte: ţar al Rusiei, vestit făcător de minuni sau mare scriitor“. Legenda lui Tolstoi, care fascinează, este însă şi izvor nesecat de alte şi alte legende. Mană cerească pentru biografii marelui scriitor. O atestă o dată în plus cartea lui Pavel Basinski. Deşi o pasionantă naraţiune non-fiction, din ea nu lipseşte totuşi ficţiunea bine temperată, dar stimulată de misterul unei personalităţi dintre cele rarisime, care legitimează la cel mai înalt nivel specia umană. Apoi, în scrieri de acest gen ficţiunea este  motivată de existenţa unor spaţii neacoperite de mărturii. Mereu există şi vor exista asemenea spaţii. Fatalmente, de oricât de multe documente şi mărturii ar dispune – iar în cazul lui Tolstoi şi al familiei sale ele sunt prodigioase şi dintr-o multitudine de surse: numeroase jurnale şi bogate fonduri epistolare, scrieri ale lui Tolstoi însuşi, precum Spovedania sau cele privind religia şi Biserica, ce i-au adus excomunicarea asupra căreia nu s-a mai revenit niciodată, nici măcar la centenarul morţii, când unul dintre urmaşii direcţi, custode al muzeului de la Iasnaia Poliana, a depus un emoţionant memoriu la Patriarhia Rusiei, Însemnările despre trecut ale fiului cel mare al scriitorului, Serghei Lvovici, relatările primului biograf al marelui romancier P. I. Biriukov, care l-a cunoscut bine şi l-a chestionat direct pe eroul cărţii sale publicate în 1906, monografia lui N. N. Gusev etc. – tot rămân spaţii  ce trebuie umplute. Intră în joc scriitorul epic cu imaginaţia şi cu intuiţia sa. Marile biografii, precum cea a lui Pavel Basinski, sunt în fond romane cu mai multe planuri narative şi cu mai multe voci. E de remarcat faptul că în ce-l priveşte pe Tolstoi, figuri, scene, idei, evenimente din viaţa reală au trecut în operă şi s-au întors din operă în viaţa reală într-un sistem al vaselor comunicante „fără o delimitare strictă a sferelor“, observă Basinski. Tolstoi a contopit arta şi viaţa. Nataşa Rostova este zburdalnica Taniecika, sora mai mică a Soniei. Serghei Nikolaevici, fratele mai mare al scriitorului, este modelul lui Andrei, fiul prinţului Bolkonski. Prinţesa Maria Bolkonskaia o întruchipează pe mama lui Tolstoi, idealizată de fiul care a cunoscut-o aproape numai din amintiri. De o maximă relevanţă din acest punct de vedere este faptul că însăşi povestea de dragoste a romancierului şi a soţiei sale „a trecut în romanul Anna Karenina «fără eforturi de redactare»“, căsătoria lui Levin cu Kity „semănând în cele mai mici detalii cu ce s-a întâmplat între Tolstoi şi Soniecika în viaţa reală“.
Voi încheia aceste însemnări, cum am mai făcut şi altădată, cu o scurtă evocare. Acum mai mulţi ani, călătorind în Rusia, am fost şi la Iasnaia Poliana. E greu de redat emoţia cu care am intrat în universul lui Tolstoi, în muzeul din conacul natal de care se leagă tot ce ţine de biografia, opera şi sufletul scriitorului şi care era literalmente asaltat în ultimele trei decenii ale vieţii sale. Veneau la Iasnaia Poliana oameni de toate vârstele, de naţionalităţi diferite şi de cele mai diverse condiţii: sociale, morale, intelectuale, profesionale. Tolstoi devenise „o colosală autoritate spirituală, a cărei influenţă în Rusia se compara numai cu autoritatea ţarului şi a Bisericii Ortodoxe“. Dar şi dincolo de hotarele Rusiei: „Autoritatea sa, nu numai în Europa şi America, dar şi în Orient, în toate ţările budiste, hinduiste şi musulmane, creşte ca o avalanşă de zăpadă. El se transformă într-un filozof de talia lui Lao Ţi şi Confucius, Schopenhauer şi Nietzsche“. Încât „valuri de pretutindeni vin la Iasnaia Poliana, vin la învăţătorul lor, la marele înţelept“. În niciun alt muzeu sau casă memorială ale unui scriitor român sau străin nu am trăit şi un puternic sentiment de revoltă ca la Iasnaia Poliana. De revoltă faţă de o barbarie ce mi se pare că nu mai lasă loc niciunui comentariu, oricât de indignat şi de acuzator. Ar fi, oricum, insuficient şi superfluu. De aceea, acum, la 105 ani de la fuga spre cer a celui ce a scris Război şi pace, despre care s-a spus că este cel mai mare roman al tuturor timpurilor, voi consemna cât se poate de sec: în cursul celui de-al Doilea Război Mondial, nemţii lui Hitler au devastat conacul de la la Iasnaia Poliana, au profanat celestul mormânt al lui Tolstoi străjuit de mesteceni şi au pângărit camera în care el a scris  Anna Karenina.    n

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper