Folclor spaniol în România. Evaristo Correa Calderón: episodul sefard de la Bucureşti

Un articol de ION TALOŞ

Scriitor, istoric şi critic literar, galiţianul Evaristo Correa Calderón (1899-1986) a studiat Literele şi Filozofia la Madrid, dar şi-a luat licenţa la Santiago de Compostela, la Américo Castro. A fost trimis ca lector de spaniolă la Toulouse (1927-1928), ceea ce i-a prilejuit cunoştinţa cu suprarealiştii Marcel Bataillon, A. Breton, L. Aragon. A fost un apropiat al „generación del 27“, întreţinând relaţii de prietenie cu F. García Lorca, R. Alberti, L. Buñuel. A publicat Intuición del romanticismo (1934) şi a dedicat mulţi ani de muncă lui Baltasar Gracián, editându-i operele complete şi publicând monografia Baltasar Gracián. Su vida y su obra (1970).
În 1930 a fost trimis ca profesor de literatură spaniolă la Universitatea din Bucureşti. În biografia lui, nelipsită de umbre şi de momente tragice, anul petrecut la Bucureşti a fost, cu siguranţă, unul dintre episoadele cele mai luminoase, a cărui amintire l-a însoţit de-a lungul vieţii. Căci care lector nu-şi aminteşte cu plăcere despre anii petrecuţi la o universitate străină, unde a avut posibilitatea de a răspândi cultura ţării sale? Aflăm despre acest episod al vieţii lui Correa la bătrâneţe, într-o comunicare ştiinţifică din 1964 intitulată Hacia un corpus paremiologico judeo-español de los Balcanes, ţinută la primul simposion de studii sefarde, şi dintr-un articol din 1981, cu titlul Recuerdo de España (1). Articolul a fost scris din perspectiva sefarzilor bucureşteni, dar putea fi la fel de bine scris din perspectiva autorului, caz în care putea fi intitluat Recuerdo de Bucureşti. Cele două texte sunt foarte asemănătoare, ele descriu acelaşi episod bucureştean în aproape aceiaşi termeni. Comentariile ce urmează se bazează pe textul din 1981.
Evaristo Correa Calderón mărturiseşte că în timpul sejurului din capitala României a fost uimit de două lucruri. Primul: a descoperit o ţară „tan poco conocido entonces por los españoles, a pesar de haber sido español el emperador Trajano el que lo había latinizado“ şi totodată a constatat marea asemănare a limbii române („una lengua romance de tal interés“) – singura neolatină pe care n-o cunoştea –, cu cele romanice occidentale şi cu galiţiana lui maternă. Să nu mai vorbim despre „la pronta amistad que nos dispensó un ilustre y apasionado hispanista rumano, el Profesor Nicolai Iorga“. Cu alte cuvinte, ceea ce a găsit în Bucureşti – scrie el – „nos identificaron pronta y enteramente con Rumanía y su lengua“.
Al doilea motiv de uimire a fost surpriza că în aula destinată cursurilor lui a apărut, de la început, un număr de „alumnos judíos“, cu nume hispanice, care doreau să cunoască spaniola contemporană, să aibă informaţii despre Spania de atunci şi să aprofundeze „nuestra cultura“. Erau reprezentanţi ai comunităţii sefarde din Bucureşti, apreciată de interlocutori autorizaţi la 10.000 de suflete, care păstra Spania în amintire, vorbea acasă limba ei şi era însetată de cultura şi literatura spaniolă. Despre limba lor Correa Calderón scrie că, pierzând contactul cu castiliana literară, începând din anul 1492, izolarea ei faţă de spaniolă a transformat-o „en una curiosa reliquia filológica, en una muestra fosilizada del español del siglo XV, en un vehículo de expresión esencialmente popular, reducido, casi de modo exclusivo al ámbito familiar, conservador a todo trance de todo lo tradicional y peculiar de su antigua patria“.
Correa Calderón mărturiseşte că, înainte de a fi sosit în România, dispunea doar de informaţii foarte sumare despre sefarzi, cum avea orice filolog trecut prin universitate: ştia că trăiau în comunităţi în Istanbul, Salonic, Adrianopole, Smirna sau în Bosnia, dar comunitatea sefardă din România abia dacă era menţionată printre acestea.
Întâlnirile lui zilnice „con los alumnos sefardíes“, care îl aşteptau la intrare în aulă sau îl însoţeau după cursuri, s-au dezvoltat într-o relaţie de prietenie sinceră; unii, nemaifiind chiar tineri, ci persoane cu specializări profesionale şi studii universitare, l-au introdus în familiile lor. Odată i-au cerut să ţină o conferinţă în cadrul comunităţii, la care au participat cu toţii, împreună cu familiile lor. Le-a vorbit despre expansiunea limbii spaniole în lume şi despre importanţa Spaniei în Europa, despre arta şi literatura ei. Au fost bucuroşi să asculte pe cineva vorbindu-le în „español de España“, pe care unii o auzeau pentru prima oară, dar au înţeles-o perfect. I s-a spus, după conferinţă, că niciodată sinagoga n-a avut o astfel de concurenţă, cu atâţia ascultători interesaţi. „Lo que me supuso repetir con cierta frecuencia mi contacto con aquellas gentes sumamente interesadas por las cosas hispánicas“.
Relaţia lui cu ascultătorii era ca un drum în dublu sens: alumnii erau dornici să audă vorbindu-se de Spania contemporană, iar el era recunoscător pentru simpatia care i se arăta „en aquel breve oasis español“, într-o ţară îndepărtată de Spania, care vorbea într-o castiliană antică, arhaizantă, suavă, uneori ca în sec. al XV-lea în cartierele evreieşti ale vechilor oraşe din peninsulă. Invitat în căminele lor, lui Correa i se părea că s-a scufundat în trecut, că avea în faţă familii spaniole din alte vremuri, cu obiceiurile, ospitalitatea, politeţea, virtuţile lor, asemănător unei vechi case de spanioli; dulceaţa de lămâie sau de portocală oferită oaspetelui de doamna casei, amintea de vreun oraş andaluz, iar „pan de España“ te ducea cu gândul la vreo casă din Toledo, „ciudad tan íntimamente ligada a la tradición social y cultural judeo-española“. Şi totuşi, el se găsea în plin Bucureşti, în 1930 sau 1931, între evrei spanioli, risipiţi în tot oraşul, printre români, deloc segregaţi. De evreii aşchenazi erau izolaţi prin sinagogi şi cimitire proprii, iar căsătoriile între cele două ramuri ebraice erau rare. După Correa, cele două ramuri de evrei pot fi caracterizate astfel din punctul de vedere al înzestrării lor psihice: aşchenazii sunt mai realişti, aplicaţi spre ştiinţe şi cercetare; sefarzii sunt mai idealişti şi nostalgici, mai înzestraţi pentru litere; ei posedă şi cultivă o bogată şi variată literatură populară, cu romanţe moştenite din Spania, cu proverbe biblice şi hispanice, cu poveşti contaminate de imaginaţie orientală.
E interesant să menţionez că afirmaţiile lui Correa cu privire la bogăţia literaturii populare a sefarzilor diferă cu totul de cele scrise de tânăra englezoaică Cynthia M. Crews, care cerceta, exact în acelaşi an, 1930, limba sefarzilor din Bucureşti şi susţinea că sefarzii noştri, fiind cam toţi poligloţi, nu mai prea vorbeau ladino şi nu aveau folclor. Zicea că deşi şi-a întrebat interlocutorii dacă pot recita romanţe sau dacă pot spune poveşti, ea n-a reuşit să culeagă nimic (2). Cred că totalul ei insucces în acest domeniu trebuie să fie pus pe seama lipsei ei de experienţă: avea doar 24 de ani şi cred că efectua prima ei cercetare de teren. Sefarzii n-au primit-o ca pe profesorul spaniol, care, pe lângă nostalgiile pe care le trezea în sufletele lor, avea şi avantajul unei catedre universitare. Correa şi Crews sunt două cazuri deosebit de semnificative pentru munca de teren a folcloristului: unuia i se deschid toate porţile sufletului şi e îmbrăţişat cu căldură, pe când celălalt, fie că n-a avut norocul să intre în contact cu adevăraţii posesorii de folclor, fie e primit cu răceală şi se întoarce de pe teren cu traista goală. Spaniolul venit din Spania aruncă ceva din lumina lui asupra literaturii orale din mediul sefard bucureştean, unde tânăra englezoaică susţine că n-a văzut nicio rază de lumină. Păcat că Evaristo Correa n-a cules sau n-a sugerat unuia dintre studenţii lui să culeagă folclorul pe care, se vede, l-a cunoscut. În orice caz, prin informaţiile pe care le furnizează, el demontează opinia destul de răspândită la nivelul cercetării, că sefarzii din România n-ar mai fi avut folclor după anul 1900.
Entuziasmat de cele văzute şi trăite în Bucureşti, Correa a decis să călătorească (în două rânduri) la Constantinopol, unde şi-a îmbogăţit cunoştinţele despre sefarzi. Şi acolo – scrie el – „Ibamos de asombro en asombro“. A fost uimit şi acolo, trecând pe străzi cu prăvălii luxoase, cu firme de avocaţi, medici etc. cu nume spaniole, ca în oricare oraş din peninsulă, iar în Fanar i s-a părut că se află în vreun orăşel andaluz, în Úbeda, Osuna sau Lucena, cu frumoase fete brunete, cu ochi negri mari şi păr negru, care treceau în grupuri cântând vechi cântece spaniole. În fanarul din Istanbul a văzut, spre mirarea lui, armeni şi turci, care învăţaseră idiomul arhaic al sefarzilor.
Pe de altă parte, la intrarea în sinagogă auzea „cantos rituales de sus ceremonias religiosas, que nos hacían pensar que asistíamos a una curiosa sesión de cante jondo, semejanza que, según tenemos entendido, ya estudió algún erudito en la materia“. Probabil că Evaristo Correa avea în vedere, fără să-i fi amintit numele, pe J. Cauly, care avea să publice lucrarea Culegere de melodii religioase tradiţionale, studiu introductiv de Napolen B. Arié. (Bucureşti 1936). La pagina 10 a lucrării e menţionat generosul concurs oferit de Constantin Brăiloiu. Citez după Ghizela Suliţeanu, Situation de la musique populaire et de la liturgie synagogale chez les juifs sepharades de Bucarest. În: The Sephardí and Oriental Jewish Heritage. Studies. Edited by Isaachar Ben-Ami. Jerusalem 1982, p. 421-422: „Nous devons notre réussite tout d’abord à l’amabilité de l’érudit professeur d’histoire de la musique et du folklore, M. Constantin Brăiloiu… Il a mis à notre disposition un appareil spécial d’enregistrement ainsi qu’un nombre de cylindres phonographiques… En outre, il a réécouté avec attention tous les enregistrements des mélodies recueillies. Je remercie de tot mon coeur le Professeur Constantin Brăiloiu de son précieux concours, et je l’assure de la vive reconnaissance de tous mes correligionnaires“.
Convieţuirea observată de Correa în comunităţile din Bucureşti şi Istanbul cu băştinaşii i-a prilejuit o mai bună cunoaştere a limbii şi literaturii populare. El ar fi vrut să se dedice cercetării romanţelor sau basmelor sefarde, dar acestea i s-au părut un domeniu excesiv de complex şi începuseră a fi cercetate de savanţi renumiţi, motiv pentru care a decis să se ocupe de „un sector más limitado“, şi anume, de proverbe. Acestea i-au părut de la început „una materia más virginal y menos estudiada, acaso por un afán personalísimo que nos acucia en todos nuestros estudios e investigaciones: el deseo de iniciar nuestros trabajos por caminos inéditos y poco transitados“. E adevărat că decizia lui se datora în mare parte şi faptului că a avut şansa şi curiozitatea de a culege proverbe de la sefarzii, tineri sau vârstnici, cu care a stat de vorbă, şi care introduceau în conversaţie „el refrán sabroso y expresivo“, asemeni lui Sancho. Când cineva rostea un proverb, Correa scotea imediat caieţelul şi cerea să-l repete, pentru a-l scrie cât mai exact, inclusiv din punct de vedere fonetic, iar apoi nota numele, vârsta, profesia şi locul unde trăia informatorul. Puţini dintre culegătorii de proverbe au procedat astfel.
Rezultatul a fost o colecţie de aproape 800 de proverbe, pe care le-a comparat cu cele din colecţii publicate şi a constatat că multe erau diferite de acelea sau măcar erau notate mai fidel. După ce le-a aşezat în ordine alfabetică, a cercetat originea lor: unele s-au dovedit de provenienţă biblică sau hispanică, iar altele rezultau din convieţuirea strânsă a sefarzilor cu etniile din patriile lor adoptive. De câte ori a fost posibil, le-a comparat cu versiunile arhaice din Biblia de Ferrara, tradusă în 1553, de evrei expulzaţi din Spania, şi cu cele din traducerea lui Casiodoro de Reina, revizuită de Cipriano de Valera, tot din sec. al XVI-lea, adică dintr-o perioadă cât mai apropiată de forma pe care probabil că o utilizau evreii spanioli înainte de „la triste fecha de la expulsión“. Pe de altă parte a căutat acele proverbe în opere anterioare expulzării, adică din secolele XIV şi XV, la Juan Ruiz, la Marqués de Santillana, la culegătorul anonim din Segovia şi în celebra La Celestina.
Spre a afla dacă proverbele respective au fost utilizate în epoci posterioare expulzării a cercetat Don Quijote, precum şi colecţiile lui Hernán Núñez şi Gonzalo Correas, iar pentru a constata dacă ele au supravieţuit în vremea sa, a apelat la marea serie publicată de Rodríguez Marín, care a adunat „el más importante caudal de refranes españoles“. Ajuns aici cu cercetările lui paremiologice, Correa s-a gândit să realizeze o lucrare mai ambiţioasă decât publicarea propriei colecţii şi anume, să elaboreze un corpus paremiologic iudeo-spaniol din Balcani, care să pună la contribuţie toate colecţiile de proverbe cunoscute şi editate înainte de lucrarea proprie, adică aproape 20 de colecţii, printre care cele ale lui Kayserling, Foulché-Delbosc, de Hoyos, Galimir etc. etc. Cu toate că lucrarea n-a văzut lumina tiparului, ea trebuie să fi fost încheiată, deoarece în 1981 o indica „en vías de publicación“. Din cele două mostre pe care le oferă în articol, ne putem forma o imagine destul de clară despre felul în care a fost gândită.
Cele două mostre sunt: 1. „Aciuntate a los savios y serás unu d’eyius“ (cu variante ca: Andan con los sabios se asabentará sau: El que anda con los sabios, sabio será – tradus aproximativ: Cel care umblă cu înţelepţii, înţelept devine); 2. „A muncias palavras yerros no faltan“ (dintre ale cărui variante cităm: El que mucho habla, muchi yerra sau: En las muchas palabras, no falta pecado – în traducere: Cine vorbeşte mult, mult greşeşte); fiecărui proverb sau variantă îi sunt indicate izvoarele: Biblia de Ferrara, Cipriano de Valera, Gonzalo Correas, Rodríguez Marín, Yehuda, Saporta, Molho, de Satillana, Foulché-Delbosc, Luria, Galimir, Arcipreste de Hita şi alţii.
Correa a început şi cercetarea a ceea ce el denumeşte „las evidentes correlaciones del refranero rumano y sefardí“, ceea ce nu făcuseră autorii care au studiat ladino înaintea lui. Foarte fecundă a fost cercetarea proverbelor de origine biblică şi hispanică din colecţia lui, cu multe variante de expresie sau de forme gramaticale. Dacă ar fi ajuns să publice acest „verdadero Corpus de refranero sefardí del Sudeste europeo“, ar fi dat cu siguranţă o lucrare „de excepcional interés filológico“, ale cărei dimensiuni ar fi putut creşte prin noi şi noi materiale colecţionate.
Probabil că l-au împiedicat obligaţiile didactice pe care şi le-a asumat în Las Palmas, Valladolid ori Salamanca, întrucât l-au îndepărtat de bibliotecile în care ar fi putut continua să lucreze la corpus, dar şi-a propus să reconstituie această lucrare, „porque seguía siendo para nosotros un tema apasionante“ şi pentru că, printr-o întâmplare fericită, au fost păstrate „los materiales iniciales“, ceea ce ne dă speranţa că acestea vor fi publicate într-o zi.
Corpusul paremiologic al sefarzilor din sud-estul Europei n-a fost însă singurul proiect pe care i l-a scos în faţă şederea la Bucureşti a lui Correa Calderón. În capitala României trăise, din 1877, Haim Bejarano, devenit mare rabin la Edirne (1908) şi mare rabin al Turciei (1920). Era un mare poliglot (ştia ebraica, sefarda, franceza, bulgara, româna, turca, italiana şi castiliana), era prieten cu Ángel Pulido Fernández şi avea relaţii apropiate cu Ramón Menéndez Pidal, Miguel de Unamuno, Manuel Ortega ş.a.; a fost ales membru al Real Academia de la Lengua Española, şi era un adept al rehispanizării sefarzilor. În cele peste trei decenii petrecute la Bucureşti, ca profesor şi director al liceului sefard, a alcătuit o mare colecţie de proverbe sefarde, compusă din 3.600 de texte. Bejarano a murit în 1931, dar e foarte probabil că galiţianul l-a cunoscut personal sau cel puţin pe moştenitorii lui din Bucureşti, între care fiica acestuia, Rosa Segal. Colecţia de proverbe a lui Bejarano era, şi, din păcate, continuă să fie, inedită. Manuscrisul ei a fost oferit lui Correa Calderón, care, vorbind despre ea, scrie: „cuya edición hemos preparado nosotros y que acaso se publique algún día“. Numai că, tocmai când scria introducerea cu caracter gramatical la ediţia Bejarano, a avut nenorocul de a pierde lucrarea gata de tipar, împreună cu toată biblioteca personală, în timpul turbulentelor evenimente ale războiului civil, început în 1936.
Episodul sefard din Bucureşti i-a prilejuit aşadar lui Evaristo Correa Calderón satisfacţii intelectuale şi ştiinţifice, oferindu-i importante teme de cercetare şi motive pentru un ataşament de o viaţă faţă de România şi faţă de limba română. Din păcate, niciuna dintre cele două lucrări: corpusul paremiologic sefard din sud-estul Europei şi ediţia manuscrisului Bejarano n-au văzut lumina tiparului, dar, la 35 de ani după sejurul bucureştean, a prezentat, la primul congres sefard (Madrid 1964), o comunicare, despre care un participant la congres – Jesús Cantera Ortiz – mărturiseşte că „despertó un vivo interés entre los congresistas“. Cantera Ortiz a preluat idealul lui Correa Calderón, alcătuind un Refranero sefardí (Madrid 2004).

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper