Filiaţiile „răului“

Un articol de Arthur Suciu

Există cel puţin două filiaţii ale „răului” în literatură: una începe cu Poe, se defineşte magistral în opera lui Baudelaire şi continuă cu Cioran şi Houellebecq; cealaltă, ieşită din Foamea lui Knut Hamsun, ajunge la o întruchipare deplină cu Céline şi este dusă mai departe de Henry Miller şi Charles Bukowski. Vituperante amândouă, nu le putem confunda totuşi fără a comite o interpretare greşită. Cazul lui Houellebecq pare hotărâtor. Asociat adesea cu Céline, el este în mod vădit un baudelarian.

Cele două filiaţii se despart prin atitudinea faţă de modernitate, prima fiind mai degrabă antimodernă. Se deosebesc de asemenea prin structura ideologică a discursului. A spune că Hamsun şi Céline au aderat la fascism nu e suficient pentru a înţelege felul în care gândeau. Istoria răstălmăceşte adesea ideile, iar autorii – care le împărtăşesc – nu fac decât să sporească confunzia. Distincţia clasică între om şi operă nu ne ajută, nici ea, prea mult. Frustrarea existenţială nu ghidează, cel puţin la autorii mari, întreaga lor operă. Ar mai fi scris Céline eseurile sale antisemite, dacă ar fi primit Premiul Goncourt pentru Călătorie la capătul nopţii ? Ar mai fi făcut Cioran elogiul Căpitanului, dacă ar fi avut o sursă sigură de venit la Paris? Evident, scopul acestor întrebări nu este de-a justifica, prin apelul la cauze meschine, angajamente condamnabile, ci de-a evidenţia deosebirea care apare întotdeauna între conţinutul existenţial al vieţii şi conţinutul ideologic al operei. Ea ne poate duce în eroare, căci opera spune totdeauna mai mult sau măcar spune altceva decât omuleţul care a creat-o. Raportul dintre viaţă şi operă este unul asimetric.
Problema devine şi mai clară, dacă urmărim raporturile de forţă în cadrul literaturii. Proust şi Céline au fost asociaţi adesea, ca două genii complementare. Greu de decis asupra legitimităţii ei. Superioritatea primului pare a fi incontestabilă. Céline îl depăşeşte pe Proust poate numai în forţa brută a loviturii de ciocan, aplicată cititorului direct în moalele capului. Cruzimea lui Proust este mai puţin vizibilă, dar eficienţa ei n-ar trebui – şi, de fapt, nici nu este – ignorată. Volutele din În căutarea timpului pierdut ascund intenţii deloc inocente. În orice caz, Parisul lui Proust şi Parisul lui Céline sunt două oraşe diferite. Primul scrie despre viaţa unor familii aristocrate sau din burghezia înaltă, care locuiesc în centru şi în cartiere exclusiviste; al doilea, despre viaţa săracilor de la periferie, din banlieue. Această diferenţă apare în cadrul raportării strategice a lui Céline la Proust, mai exact a respingerii radicale a proustianismului de către Céline. Din acest punct de vedere, Céline este un scriitor de stânga. Odată decis acest lucru, vom înţelege că şi Foamea nu poate fi decât tot de stânga (foamea este întotdeauna de stânga), că Tropicul cancerului nu este în nici un caz o cartea de dreapta, că întreaga operă a lui Bukowski descrie lupta unui om sărac. Aceasta, desigur, nu presupune adeziuni obligatorii. Dacă ar fi aşa, Céline n-ar rămâne decât un fascist. Ele pot exista – cazul lui Henry Miller, socialist în tinereţe, este cel mai clar – dar pot să fie ignorate sau chiar înţelese greşit de autorul însuşi. Relevanţa lor morală trebuie analizată. Scopul meu nu este, însă, acum, acela de a emite judecăţi morale. Ceea ce vreau este să atrag atenţia asupra accentului ideologic al unor opere altfel esenţialmente ironice, accent care implică raportări atât literare, cât şi existenţiale şi care în mod cert este diferit de asumările ideologice directe ale autorilor, în calitatea lor de autori.
În cadrul propriei filiaţii, pe care o defineşte în modul cel mai convingător, Céline este în acelaşi timp cel mai cuprinzător şi cel mai echilibrat. Knut Hamsun a oferit poate intuiţia unei noi viziuni şi a unui nou stil. El a pătruns într-o realitate nouă. Cel care a descris, însă, întregul univers în termenii săi proprii este, fără îndoială, Céline. Dintre toţi, el a avut probabil şi cea mai bogată experienţă de viaţă. La el, întregul curent atinge cea mai înaltă culme, cel mai ridicat nivel de intricare a problemelor în cadrul realităţii construite, pe care nici Miller, nici Bukowski nu l-au mai putut, apoi, atinge. Dintre toţi, doar Bukowski îl poate concura în realizarea unui echilibru tematic, dar aceasta niciodată în acelaşi timp, în aceeaşi operă. Obsesiile lui Bukowski sunt sexul şi munca, amândouă descrise prin procedee narative specifice – şi separat. În Femei scrie despre sex, în Factotum despre muncă. E ca şi cum ar fi vorba despre două realităţi diferite. Ceea ce le uneşte este doar filosofia subiacentă, una cât se poate de simplă: după o femeie, vine alta, şi după o altă femeie, vine alta; după un job, vine altul, şi după alt job, vine alt job; după toate acestea, vine moartea. Mai influenţat de Céline decât Bukowski, Miller aderă la un soi de mistică existenţială, mai exact la o formă de mistică transpusă literar, introducând sexul ca propriul clinamen tematic. Referirile la sex din Călătorie la capătul nopţii sunt destul de dese, însă nu foarte explicite. E clar că naratorul are în vedere sexul ca preocupare centrală, dar se fereşte s-o arate. La Miller, sexul trece în centrul universului, îl defineşte şi, de asemenea, îl umple – o formă de extremism tematic, care l-a făcut celebru şi l-a limitat, în acelaşi timp.
Filiaţia Hamsun – Céline – Miller – Bukowski se manifestă preponderent în roman (exprimat însă ca anti-roman), în timp ce Poe şi urmaşii săi aleg forme discursive mai diverse, inclusiv roman. De fapt, Houellebecq este singurul romancier. Tot Houellebecq este singurul aproape dezinteresat de forma scriiturii, de ceea ce constituie o obsesie pentru toţi înaintaşii săi: Poe, Baudelaire şi Cioran. Stilul trebuia să mascheze grozăviile exprimate şi, în primul rând, răul existenţial. Acest rău este ceea ce-i uneşte, ceea ce au toţi în comun, inclusiv Houellebecq. Houellebecq a arătat că răul continuă şi în absenţa lui Dumnezeu, continuă şi înfloreşte chiar. Dumnezeu era, pentru Baudelaire, ca şi pentru Cioran, principalul izvor al vituperărilor. Houellebecq merge în aceeaşi direcţie – fără Dumnezeu. Diferenţa faţă de filiaţia Hamsun constă în luciditatea sa ireductibilă. Doar Céline reuşeşte s-o asimileze, fiind îndulcită însă de un narator pe jumătate naiv. Luciditatea este, de la un punct, incompatibilă cu orice formă de naraţiune. O anumită candoare defineşte scrisul lui Hamsun, al lui Céline chiar; o melancolie plăcută inundă scrierile lui Miller, dincolo de răul de care suferă şi ei. Aceasta este o nouă diferenţă.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper