Feţele tăcerii. Romanul conştiinţei revoltate

Un articol de BIANCA BURŢA-CERNAT

Într-un dosar Tel Quel despre disidenţă şi, în particular, despre disidenţa literară din Europa de Est de după instalarea Cortinei de Fier, dosar coordonat spre sfârşitul anilor ’70 de Julia Kristeva şi de Guy Scarpetta (1), Georges Nivat defineşte scriitura disidentă în termeni de „provocare“ – estetică şi politică deopotrivă – a unui discurs dominant, de „transgresiune sub toate aspectele“, de forţare a limitelor de expresie într-un context în care excesele unui discurs ideologizant, proliferând malign, sunt dublate de un „exces de mutism“, de „tăcerea prizonierilor puşi în liberate“.

Scriitorul disident ar fi, după Nivat, un dostoievskian „scriitor al subteranei“ ce descoperă expresia justă în sondarea unei interiorităţi bulversate, dar deschise regenerării; la nivelul scriiturii, el s-ar opune în egală măsură falsului iconoclasm al unui avangardism revolut şi schematismului dezolant al unui „realism“ aservit ideologic. Scriitura disidentă nu este, astfel, nici „realistă“, nici experimentală (sau, în fine, nu într-un sens exclusivist-dogmatic), miza, „provocarea“ sa ar fi „restaurarea adevărului  împotriva unui «realism socialist» ce degradase limbajul până la tramă“ şi regăsirea unui „sens al vorbirii umane“.
Recitesc romanul din 1974 al lui Augustin Buzura, Feţele tăcerii, construit autoreferenţial pe o obsesie a redefinirii mizelor literaturii într-un regim totalitar, şi regăsesc aici, pe alocuri într-o frapantă convergenţă semantică, reflecţii, consideraţii precum acelea rezumate mai sus şi formulate cam în aceeaşi epocă, numai că – să nu pierdem din vedere acest detaliu – într-o lume liberă, unde chestionarea eşecului (implicit intelectual al) stângii nu mai risca, deja de vreo două decenii, să incomodeze (aşa cum incomodase, de pildă, la începutul anilor ’50, „dezangajarea“ Omului revoltat al lui Camus). Augustin Buzura scria lucruri asemănătoare în România comunistă, într-o lume închisă – închidere tot mai evidentă după Tezele din iulie 1971 – în care, desigur, problematica disidenţei, a opoziţiei, contestaţiei, revoltei nu putea fi decât tabu. Doar dintr-o perspectivă occidentală disidenţa intelectualilor est-europeni putea deveni – cum avertiza în 1978 Guy Scarpetta, în numărul amintit din Tel Quel – „o temă anodină, banalizată, alibiul unui nou conformism intelectual sau argument pentru derizorii jocuri electorale“. În Est, departe de a fi ajuns, în acel moment, un moft academic, o asemenea problematică era, dimpotrivă, nu numai de o neliniştitoare actualitate, ci aproape imposibil de dezbătut în spaţiul public. În România lui Ceauşescu mai mult decât în alte ţări estice. Şi totuşi, într-o formă sau alta, cu inevitabile contorsiuni, prin subtilităţi strategice şi negocieri (nu uşor de dus şi nu lipsite de riscuri, cum am fi astăzi tentaţi să credem), o atare problematică şi-a putut face loc în acei ani în conştiinţa publică românească tocmai prin intermediul literaturii – sau măcar prin anumite enclave ale acesteia. Din dosarul tel quel-ist dedicat disidenţei literare estice – cu o insistenţă specială pe cazul rus, căruia i se adaugă exemple ce-i vizează pe cehi, polonezi, unguri – lipseşte, previzibil, orice referire la literatura română. Aceasta pentru că, ar argumenta tranşant unii, în România comunistă nu a existat o literatură a disidenţei, a contestaţiei ş.a.m.d. Nu au existat, eventual, decât câteva excepţii – asupra cărora, sigur, nu există un consens (li se recunoaşte, cu amendamente, condiţia de autori „nealiniaţi“ unor Marin Preda, Augustin Buzura, Dumitru Ţepeneag; Paul Goma ilustrând o situaţie specială); probabil că, luate într-o accepţiune forte, şi noţiunile de „disidenţă“ şi de „scriitor disident“ – împreună cu presupoziţia conform căreia dimensiunea contestatară a unei scriituri ar trebui să aibă ca pandant şi un gest clar de delimitare, opoziţie, contestaţie asumat, la scenă deschisă, de scriitorul însuşi – fac dificilă o discuţie pe această temă. În orice caz, gesturile de „disidenţă“ ori de opoziţie faţă de un regim, faţă de un sistem/discurs dominant sunt, în orice context, prin firea lucrurilor, situaţii de excepţie; devenite regulă, ele ar deveni, în mod logic, establishment. Or, pe această linie, sunt, oare, exemplele de „disidenţă“ literar-politică din alte ţări est-europene, spre deosebire de cazul românesc, mai mult decât „excepţii“ în contextul politic şi literar ce le este specific?! Întrebarea nu e deloc retorică; şi ar merita să facă obiectul unei dezbateri mai largi.
Într-o prefaţă (Călătorie la rădăcinile răului) la o ediţie din 2011 a Feţelor tăcerii (2), Mircea Iorgulescu descifrează în romanul lui Augustin Buzura o „căutare a omului revoltat“, trama unei naraţiuni „despre posibilitatea sau imposibilitatea revoltei în spaţiul românesc“. Dacă literatura română este sau nu compatibilă cu ideea de „revoltă“ – estetică, politică, metafizică ş.a.m.d. – e o interogaţie pe care criticul a formulat-o în mai multe rânduri, din păcate fără a o dezvolta. Nici cu această ocazie nu aprofundează chestiunea, însă sugestia sa este mai mult decât pertinentă. Acelaşi Mircea Iorgulescu notează în altă parte (3) că „Feţele tăcerii este unul dintre acele câteva romane mitice ale literaturii române postbelice“. A-l citi, astăzi, pe Augustin Buzura ca pe un scriitor contestatar – poate cel mai neechivoc prozator al protestului etic în literatura română din intervalul 1965-1989 – ar fi o atitudine pe cât de lucidă, de firească, de detaşată de poncifele ideologice ale ultimelor două decenii (în care, de obicei, am privit înapoi cu necenzurată mânie…), pe atât de contrariantă din unghiul adepţilor unui revizionism radical, al celor care împing rezervele faţă de paradigma literară a anilor ’60-’70 şi faţă de autorii care o ilustrează până la acuza de pactizare cu „literatura oficială“ şi cu ideologia subiacentă.
A făcut carieră în ultimul sfert de secol o sintagmă precum „curaj cu voie de la poliţie“ folosită – aproape reflex – în legătură cu prozatorii din generaţia lui Augustin Buzura, care – pretind cei ce îi contestă cu argumentele „(est)etice“ ale unui anticomunism post factum – ar fi descris anumite realităţi neconvenabile ale societăţii româneşti de după Al Doilea Război Mondial doar pentru că (şi în măsura în care) această abatere de la linia oficială le-ar fi fost îngăduită strategic de Sistem. Insistent vehiculată în publicistica postdecembristă şi preluată necritic de la o promoţie de comentatori la alta – dinspre „optzecişti“ spre „nouăzecişti“ şi „douămiişti“ (eu însămi m-am înscris cândva, din păcate, în această serie…) –, o atare ipoteză şi-a făcut loc în discursul „oficial“ de astăzi, propagat inclusiv de sistemul universitar, prejudecata instituindu-se, autoritar, ca judecată obiectivă, repetată uneori în absenţa unor minimale referinţe concrete, în absenţa unei analize aplicate a textelor şi contextelor deopotrivă. O autentică „revizuire“ a literaturii române postbelice s-ar fi cuvenit să înceapă, după 1989, printr-o relectură onestă, fără parti pris-uri ideologice de un semn sau de altul. Timp de două decenii, lucrul acesta nu a fost posibil. A venit însă momentul ca, eliberându-ne în sfârşit de încărcătura emoţională a confruntărilor ce au segregat lumea literară/culturală românească postdecembristă, să revizuim chiar noţiunea de „revizuire“ cu care s-a operat din 1989 până azi (nesfiindu-ne să supunem acestui examen judecăţile revizioniştilor din anii ’90 şi 2000), să dăm noţiunii cu pricina un sens mai puţin belicos. Dacă, astfel, a revizui înseamnă a revizita, a reciti cărţile unei epoci dintr-o perspectivă pe care, inevitabil, timpul a schimbat-o şi dacă a reevalua nu presupune, în mod aprioric, un sens negativ şi un gest negator, atunci – revizuindu-mi eu însămi nişte (pre)judecăţi mai vechi –, pornesc fără ezitare pe acest drum, într-o incursiune cu scop recuperator. „Adevărul de azi trebuie rostit azi“, crede unul dintre protagoniştii din Feţele tăcerii – Dan Toma, „ziarist, maestru emerit în cuvinte încrucişate“, cum se prezintă autoironic (şi tot el se întreabă: „Eu (…) spun oare adevărul care îi interesează pe toţi, adevărul tuturor, definesc eu maladia sau numai unele mici simptome?“). Reuşeşte personajul să-şi pună propria viaţă în acord cu această deviză? Şi, mai departe, scriind romanul căutărilor existenţiale şi al revoltelor acestui Dan Toma – dilematic şi antidogmatic până la dramatism –, rosteşte Augustin Buzura la timp adevărul despre epoca sa? Este, în 1974, actual, contondent, incomod acest roman despre nebuloasele „obsedantului deceniu“? O întrebare în acest sens formula, într-un articol din 2012 despre Feţele tăcerii, şi Daniel Cristea-Enache (4), comentând în marginea unor mărturisiri ale romancierului din postfaţa la ediţia din 2011 a romanului (5). Cu deosebirea că, în cazul dat, întrebarea îşi conţinea, destul de tranşant, şi răspunsul: „De ce ar fi fost «cea mai mare nevoie» în 1974 de un roman traversând epic drama colectivizării, proces imediat consecutiv instalării comunismului în România, declanşat în 1949? Dacă Feţele tăcerii a ieşit nu dintr-o obsesie creatoare a scriitorului (varianta cu care lucrez), ci, aşa cum susţine Augustin Buzura în 2011, pentru a striga «întrebările oamenilor de rând», este relativ curios defazajul dintre drama ţăranului deposedat de pământ şi momentul fixării ei pe hârtie. (…) Teza necesităţii dictate de «întrebările oamenilor de rând», de «durerile şi umilinţele lumii în care trăiam» (…) e greu de susţinut în cazul unui roman apărut la exact un sfert de secol de la demararea colectivizării, după ce această experienţă epică a traversării dramei ţărăneşti fusese deja făcută (…) şi în contextul (sociopolitic) în care Nicolae Ceauşescu îşi consolidase regimul şi, după modelul Hruşciov post-Stalin, demasca abuzurile regimului Gheorghiu-Dej“ (Daniel Cristea-Enache, „Feţele tăcerii“. Strategii epice, I-II, în Observator cultural, nr. 654 şi 655, decembrie 2012). Deliberat sau nu, comentatorul (care înţelege într-un mod curios de restrictiv noţiunile de „prezent“ şi de „trecut“) ignoră contextul; şi aceasta în condiţiile în care scoate în faţă ca pe un argument forte chiar „contextul“ (literar şi politic)… De la mijlocul anilor ’50, când are loc tragedia reconstituită în paginile acestui roman, până la începutul anilor ’70, când personajul-narator – matur acum, adolescent în anii colectivizării – îşi ia libertatea de a excava, fără indicaţii de undeva „de sus“, în pliurile unei memorii foarte recente şi foarte dureroase, nu s-a scurs mai mult de un deceniu şi ceva. Iar evenimentele, rămase în bună măsură nelămurite atât la nivelul discursului oficial, cât şi la acela al relaţiilor cotidiene dintre oameni, n-au devenit, în acest interval, câtuşi de puţin inactuale şi, mai mult decât atât, n-au fost detabuizate – cum lasă a se înţelege autorul frazelor mai înainte citate. Exilate în spatele unor eufemisme precum „s-au făcut şi greşeli“ – prin care, în noua etapă a comunismului românesc post-Dej, este eufemizată o epocă foarte complicată –, realităţile anilor ’50 nu puteau fi aduse în discuţie şi disecate public altfel decât aluziv, cu infinite ocoluri şi învăluiri, în ciuda oricăror semne ale „destinderii“. Or, în 1974 (şi într-un moment când se simţea ameninţarea unei noi „închideri“ dogmatice), a scrie în modul cel mai limpede cu putinţă, deloc parabolic, deloc eufemistic şi, desigur, deloc „pe linie“ despre abuzurile colectivizării, despre arestările anilor ’50, despre partizanii anticomunişti „din munţi“ ori despre deţinuţii politici nu era un eveniment de fiecare zi. A sugera, de aceea, că problematica şi subiectul Feţelor tăcerii s-ar fi înscris, la apariţia cărţii, într-un orizont de aşteptare deja previzibil şi totodată într-o logică a discretului compromis cu establishment-ul cultural şi politic în privinţa a ceea ce se putea spune fără riscuri înseamnă a decontextualiza flagrant, într-un mod câtuşi de puţin inocent.
Destinul, în epocă, al acestui roman – care a avut, e adevărat, succes de critică şi a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor, dar a circulat la limita confidenţialităţii şi într-un tiraj mult redus în raport cu alte romane din aceeaşi perioadă (6.000 de exemplare – epuizate în numai câteva zile), nefiind reeditat niciodată înainte de căderea comunismului – nu este, sub nici un aspect, destinul unei cărţi privilegiate la nivel oficial, ci acela al unei „carantine neinstituţionalizate şi nerecunoscute ca atare“ (potrivit unei adecvate expresii a lui Mircea Iorgulescu din prefaţa la ediţia apărută în 2011). De altfel, în 1974, Augustin Buzura dobândise deja nu numai renumele unui prozator cu anvergură, dar şi pe acela al unui scriitor deloc „comod“ pentru apărătorii adevărurilor oficiale. Absenţii (1970) – roman-experiment şi roman politic, ţintind, pe ambele dimensiuni, la forţarea unor limite (ale scriiturii, ca şi ale receptării momentului), explorare numai până la un punct parabolică a angoaselor şi nevrozei totalitare – ajunsese, la numai un an de la apariţie, să figureze pe o listă neagră a cărţilor supuse unui regim de interdicţie. De la cele dintâi romane, Absenţii şi Feţele tăcerii (precedate de două volume de nuvele cvasiexistenţialiste şi psihologizante, pe al căror fundal se detaşează figura inadaptatului „revoltat“: Capul Bunei Speranţe, 1963, şi De ce zboară vulturul?, 1966), autorul se fixează într-o paradigmă a protestului – tematizat explicit şi, totodată, infiltrat freatic în pânza subterană a cărţilor. Aceste cărţi au o construcţie laborioasă, cu solidă arhitectură şi cu problematică etică, întrucâtva în linia prozei ardeleneşti şi bănăţene (de la Slavici la Agârbiceanu şi Rebreanu), cu ecouri dostoievskiene, „linie“ complicată însă de achiziţii ale prozei moderne – de sondarea unei interiorităţi bulversate, aluvionare pe mari porţiuni, de incursiunea pe teritoriul politicului sau de implicita interogare a limitelor limbajului prozastic.
Romane politice şi romane ale conştiinţei, având afinităţi cu proza unui Malraux şi, acolo unde alunecă spre parabolă, cu aceea a unui Camus sau a unui Sartre, Absenţii (1970), Feţele tăcerii (1974), Orgolii (1977), Vocile nopţii (1980), Refugii (1984) şi Drumul cenuşii (1988) configurează – într-un mediu literar ale cărui alambicate mecanisme de funcţionare rămân de analizat şi în care autocenzura suplineşte adesea eficient eclipsele de atenţie ale cenzurii propriu-zise –, aceste cărţi configurează, deci, un spaţiu al interogaţiei etice nu tocmai concesive, transcrise neechivoc, dar şi, în acelaşi timp, netezist. (Re)citite azi, ele nu datează – contrar presupoziţiei atât de des reluate, după 1989, de criticii grăbit-revizionişti –, pentru că dimensiunea lor subversiv-contestatară nu se sprijină pe înlocuirea unei teze realist-socialiste cu o teză aluziv-anticomunistă (ce s-ar fi dovedit la fel de dezastruoasă literar ca şi cea dintâi). Despre dramele colectivizării sau despre arestările politice, despre greva din 1977 a minerilor, despre alienarea ce minează din temelii o societate totalitară, neocolind niciunul dintre mediile sociale, de la acela al muncitorimii abrutizate din uzina socialistă până la cel al unei intelectualităţi în derivă, Augustin Buzura nu a scris post factum, după căderea comunismului. Şi nu a scris oricum. Proză a implicării etice, păstrându-şi actualitatea într-o lume în care manifestarea unor simptome posttraumatice ameninţă să se prelungească mult după prăbuşirea comunismului şi în care trecutul din ce în ce mai puţin recent continuă să fie obiect de controversă, proza acestui autor rezistă nu doar ca vehicul al unui mesaj protestatar şi ca document al unei epoci, dar şi prin sine însăşi, prin literaritatea sa, prin spaţiul simbolic pe care îl structurează, pregnant dincolo de orice context.
Roman politic, mai degrabă tranzitiv şi angajat decât parabolic – greu de plasat, de aceea, în suita romanului politic sud-american, în vogă la acea dată –, Feţele tăcerii interesează atât prin dezbaterea morală pe care, pornind de la un subiect de actualitate, o pune în scenă, cât şi prin deschiderea către o reflecţie mai generală asupra fatalei singurătăţi a omului modern şi asupra unui Rău constitutiv lumii contemporane. Acest Rău, extins progresiv la scara unei societăţi şi a unei istorii, se naşte din dificultatea individului de a intra în rezonanţă cu o alteritate percepută ca întruchipare a infernului. Obturarea unor canale de comunicare, malentendu-urile de tot felul, o capacitate redusă de empatie îl transformă pe Celălalt în Duşmanul generic. Naraţiune politică, la un prim nivel, romanul lui Augustin Buzura coboară spre cauzele mai profunde ale răului social: spre metafizic. Descifrând, prin medierea eroului său, Dan Toma, subtextul adversităţii dintre activistul comunist Gheorghe Radu, agent al colectivizării, şi familia de chiaburi a Măgurenilor, autorul trece dincolo de orice fel de clişeu al conflictului de clasă, ajungând la rădăcina lucrurilor, la complexa reţea a legăturilor dintre oameni pur şi simplu şi la neînţelegerea pe care replierea omenesc-prea-omenească asupra propriului orgoliu şi asupra propriului interes o malignizează. Ascultându-i, pe rând, pe Radu şi pe Măgureanu, Dan Toma vrea să înţeleagă „relaţiile dintre doi oameni, şi nu dintre două clase“, în încercarea de a capta, împreună cu „adevărurile“ unei istorii tulburi, un adevăr al omenescului – şi, laolaltă cu o dramă colectivă, ceva din nenumăratele drame individuale ale unui moment. E profesiunea de credinţă a personajului, dar şi – la un nivel autoreferenţial – profesiunea de credinţă a romancierului însuşi, care, în buna tradiţie a prozei de construcţie vrea să facă din romanul său o imagine cât mai detaliată a Lumii.
Interogaţiile etice (disimulând pe alocuri interogaţii estetice) şi profesiunile de credinţă abundă în Feţele tăcerii, ca peste tot în opera lui Augustin Buzura. Ele nu încarcă epicul, ci, adecvate formulei romanului-eseu pentru care optează autorul, îl redimensionează permanent, de la un capitol la altul, topindu-se firesc în amplele scene dialogale, intens dramatizate, făcând corp comun cu o naraţiune densă, în cuprinderea căreia decorul „exterior“, social al evenimentelor fuzionează cu acela – care acaparează, de fapt, prim-planul romanesc – al conştiinţei. Primele pagini ale cărţii întorc pe toate feţele posibile o noţiune infinit controversabilă, aceea de „adevăr“, pe cât de dificil de definit, pe atât de obsedantă pentru eroii lui Augustin Buzura. Totul porneşte de la o frază ambiguă rostită de redactorul-şef al unui ziar de provincie, Flacăra roşie: Lupan îi ceruse complicatului, intransigentului Dan Toma, angajat al respectivului ziar, să spună nici mai mult, nici mai puţin decât „adevărul“… De aici o întreagă serie de reacţii interioare, de încercări de (auto)clarificare, o întreagă cazuistică extinsă, sub pretextul epic al conflictului nerezolvat (şi irezolvabil) dintre Radu şi Măgureanu, pe mai mult de 600 de pagini. „De fapt toţi caută adevărul, lângă ei, după porţi, pe acoperişuri, în aer, în apă, prin munţi. Te întrebi ce face X şi răspunsul e nemaipomenit de simplu: caută adevărul!“, şarjează eroul-narator, care constată în prezentul său cenuşiu şi lipsit de perspectivă „o demagogie a adevărului“. Nu doar la mult invocata „banalizare a răului“ reflectează el, dar şi la banalizarea pretenţiei de căutare a adevărului: există o inflaţie a adevărurilor şi a căutătorilor de adevăr, în aşa fel încât acest cuvânt prezent pe buzele tuturor atinge o paradoxală desemantizare. Aici, Augustin Buzura e mai mult decât esopic, e ironic în modul cel mai transparent la adresa proliferării discursului oficial.
În plus faţă de istoria anilor ’50 există, în Feţele tăcerii, şi un alt plan narativ, al unui prezent circumscris începutului deceniului opt şi avându-l ca protagonist pe Dan Toma. Cele două planuri alternează şi, chiar dacă trecutul recent ocupă, de departe, cel mai însemnat spaţiu în roman, prezentul – parţial eufemizat, înconjurat de un halo simbolic; parţial descris în tuşe precise, fără încifrări – reprezintă aici mai mult decât o ramă epică şi un punct de plecare pentru un demers de recuperare a memoriei. O treime din întinderea romanului îi este rezervată dilemelor lui Dan Toma şi spaţiului coşmaresc în care acesta se vede nevoit să evolueze. Primele şi ultimele o sută de pagini ale unei istorii despre semnificaţiile „tăcerii“-uitare într-un context de proliferare a discursurilor demagogice îi sunt rezervate acestui revoltat camusian şi, în mod semnificativ, se derulează în registrul ambiguu al unui realism cu deschideri simbolice. Mai mult decât revelatorie se dovedeşte, în acest sens, o secvenţă amplă de la sfârşitul cărţii: personajul rătăceşte prin labirintul unei mine părăsite din Apuseni şi, aflat într-o situaţie-limită, convoacă în arena conştiinţei sale mai multe dintre vocile oamenilor cu care intrase în ultima vreme în dialog. E o secvenţă cvasi-tarkovskiană unde un om care s-a trezit „direct implicat într-o istorie fără ieşire“ îşi caută raţiunea de a supravieţui într-o lume a lozincilor şi a aparenţelor mincinoase. Dan Toma are conştiinţa excepţionalităţii sale şi totodată pe aceea a ratării, e obsedat de primejdia „morţii psihice“ pe care o presupune „statutul de ziarist mediocru, care nu vrea să se ocupe de lucruri mici în semn de protest că de lucruri mari nu este lăsat“. Ce poate schimba „un articolaş nenorocit“, oricât de temerar, în condiţiile stabilite de o societate aberantă? Şi, în acest context, scrisul jurnalistului sau al prozatorului nu are, indirect, semnificaţiile unui compromis cu o Putere opresivă? Soluţia pe care i-o recomandă lui Dan Toma un confrate este aceasta: „Îmbată-te, e simplu. Scrie cu câteva coniace în cap, iar dacă eşti antialcoolic, cumpără-ţi nişte carbaxine. Sau fă copii mulţi. (…) Să n-ai, prin apropiere, alt dumnezeu în afară de şeful direct, adică să scrii când îţi cere şi ce-ţi cere. Şi aşa nu valorează doi bani opiniile tale!“. Soluţie de avarie, a supravieţuirii biologice, prin suspendarea legii morale. Nici în Feţele tăcerii, nici în alte romane ale lui Augustin Buzura, protagonistul (al cărui parcurs existenţial împrumută amănunte semnificative din biografia autorului) nu optează pentru o asemenea soluţie. O parte importantă a dramei sale se consumă între „masa pe care hârtiile (…) albe, frumos aranjate, stăteau de multă vreme neatinse“ şi un supraeu care, cu o forţă stihială, îl determină să-şi depăşească inerţiile, dezabuzarea, fricile şi, mai presus de toate, un copleşitor sentiment al absurdului.
„Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit“, pare a-şi spune eroul, în pofida unei realităţi decepţionante. Paradoxul care guvernează atmosfera romanelor lui Augustin Buzura constă în realitatea unei închideri ce se converteşte, într-un plan mai înalt, în contrariul său: spaţiul exterior configurat aici este unul fără orizont, trecutul, memoria acaparează totul, obturând orice proiecţie a viitorului, descurajând orice scenariu soteriologic; şi totuşi, pe măsură ce acest orizont exterior, social, istoric se îngustează – până la dispariţie –, în locul său creşte, într-un alt plan, un orizont al conştiinţei morale salvatoare. Înfrânt în planul Istoriei mari, individul supravieţuieşte repliindu-se asupra propriei interiorităţi. Nu poate fi, de aceea, o întâmplare amănuntul că, reducând descripţia cadrului exterior la câteva linii – definitorii însă şi suficient de apăsat trasate, ca într-un tablou expresionist –, romancierul mizează în primul rând pe scenele „de interior“, pe decorurile minimale ale unei piese de teatru în care esenţiale sunt dialogurile ce structurează lungi dezbateri de idei şi figurează abstract reacţii, contorsiuni, transformări ale unor conştiinţe. Dialogurile şi monologurile, dezbaterile romaneşti şi parantezele autoscopice – prinse, toate, în fluxul unei naraţiuni a ideilor (nu al unei naraţiuni pur şi simplu) – dau consistenţă unei istorii aşezate, derutant, sub semnul „tăcerii“ şi al faţetelor acesteia.
Se vorbeşte mult, cu patosul spovedaniilor dostoievskiene, în acest roman al cărui discurs se desfăşoară cu precădere în regimul auditivului. Vizualul se limitează, cum sugeram ceva mai devreme, la minimum necesar, ochiul nu înregistrează imagini clare, ci contururi, oscilaţii ale luminii, predilecţia pentru spaţiile închise şi/sau întunecoase (încăperi în clarobscur sau neluminate, pivniţe, temniţe, compartimente de tren, galerii de mină sau, doar aparent în câmp liber, locuri încercuite de adversar ş.a.m.d.) învecinându-se îndeaproape cu aceea pentru auditiv şi abstract. Pauperitatea imaginii vizuale este, aici, un derivat al unei experienţe a claustrării: „Pentru cine n-a trăit măcar o săptămână claustrat (…) e greu de închipuit ce înseamnă bucuria de a vedea, în palida rază de soare ce pătrundea în vremea apusului, dansul mărunt al ţânţarilor la tine, în apropierea ta, mişcare într-o lume îngheţată, fixă“; „duceam dorul luminii naturale, vii, dar în compensaţie mi se acutizase auzul“ – mărturiseşte unul dintre protagoniştii romanului, Carol Măgureanu, un om care, pentru a se sustrage închisorii comuniste, alege să trăiască ani de-a rândul zidit în pivniţa unei case mereu invadate de anchetatori. Descifrăm deci, în această mărturisire, ca şi, de altfel, în întreaga istorie a personajului, o foarte expresivă punere în abis şi o devoalare a procedeului prin care se articulează, în bună măsură, discursul narativ. Un discurs, repet, al auditivului şi al abstracţiunii – de pus neapărat în conexiune cu recurentele descrieri ale unei stări de „incontrolabilă alunecare în noapte“, de înfruntare cu „întunericul (…) paralizant, masiv“ ce umple până la saţietate spaţiul interior al personajelor. Spaţiu ce înghite şi metabolizează după legile unei sensibilităţi exacerbate orice decor exterior, ca în tablourile cu linii nevrotic distorsionate ale unui Soutine.  Iată, de exemplu, cum descripţia unui peisaj urban înregistrat din goana trenului, concomitent cu amintirea unor imagini mai vechi, scoate la iveală, în fond, un peisaj interior, cu reliefurile unei memorii traumatice: „oraşul acela vechi, devenit un cartier al adevăratului oraş, un apendice bizar, cu fantomatice case din piatră, copleşite de fumul persistent al fabricilor, cu străzi înguste, desfundate, cenuşii, străbătute întotdeauna grăbit de oameni în salopete galbene, unsuroase, de fapt mărunte cărări printre casele răscolite de tuse“ este un loc despre care eroul-narator afirmă: „Oraşul exista în mine, trăiam, mergeam prin el“; în acelaşi timp, Dan Toma se întreabă dacă are rost să strângă „documente despre un univers tulbure, plin de germeni virulenţi, despre o lume dură, necruţătoare“: „Cui i-ar folosi? Cei ce vin au în spate zeci de secole de istorie, la fel ca şi cei ce se duc, ca şi cei ce au fost, dar, cum nici lor nu le-a folosit experienţa altora la nimic, nu văd cui i-ar folosi documentele mele? Şi cine-i judecătorul, dacă prin absurd există?“.
Observaţiile prozatorului merg adesea până la infinitezimalul psihologic şi la detaliul, aparent anodin, în măsură să declanşeze o dramă de proporţii. „Personajele (…) nu sunt nici pozitive, nici negative, sunt doar (…) culpabilizate de istorie“, notează Eugen Simion la apariţia romanului. Notaţie critică mai mult decât justă. Comentând, la rându-i, într-o cronică „pe unde scurte“, altminteri favorabilă, romanul, Monica Lovinescu identifică totuşi un erou negativ în persoana lui Sterian, şeful unei grupări de partizani anticomunişti, „singurul personaj schematic din carte, de parcă – e o concesie sau o neîndemânare? – un personaj cu totul negativ ar fi fost obligatoriu să se ivească printre «duşmanii de clas㻓 (6). Lucrurile nu stau deloc aşa, Sterian, la fel ca toate celelalte personaje ale cărţii, se sustrage binomului „pozitiv-negativ“, aşa cum romanul, în întregul său, se sustrage oricărui scenariu maniheic, însă, în logica maniheismului anticomunist al comentatoarei (un dogmatism la fel de simplificator ca şi acela al discursului comunist incriminat), conducătorul unor partizani din munţi ar fi trebuit înfăţişat ca un personaj ideal… Sterian e, în fond, un nietzschean obsedat de putere, dispreţuind „turma oarbă“; el le ţine adepţilor săi discursuri despre ţara care „nu e pregătită pentru democraţie“ sau despre o iminentă intervenţie salvatoare a Occidentului în România comunizată şi, constrâns de împrejurări, ţine sub un fel de ameninţare nu doar pe reprezentanţii puterii comuniste, ci şi pe foştii săi consăteni, rămaşi în Arini să suporte recent instaurata opresiune. „Lui Sterian oamenii evitau să-i pronunţe numele, el era mai degrabă personificarea ideii de confruntare, de luptă, cuvânt insistent întâlnit, ori de aşa ceva se cam săturase lumea, nimeni nu mai avea chef să moară“ – îşi aminteşte unul dintre protagonişti. Nimic neverosimil sau şarjat aici. Şi nici în pasajul în care cineva observă, de pildă, că odată cu moartea lui Sterian – dramatică şi memorabil narată –, „peste sat a coborât o linişte nemaipomenită, grea, stabilă, de lungă durată; parcă se sfârşise războiul“. S-ar putea ca nu doar din perspectiva anului 1974, ci şi din aceea a anului 2015 (deşi cu alte argumente), Feţele tăcerii să fie – curios, tocmai prin refuzul unei implicări teziste, ideologizante într-un sens sau în altul – o carte incomodă. Incomodă chiar prin refuzul autorului de a tranşa în chestiunea unui „proces al comunismului“ şi prin infinitele nuanţe pe care le aduce în discuţie (cu mijloacele prozatorului obiectiv), punând în scenă confruntarea, peste timp, a celor doi vechi adversari, Radu şi Măgureanu. Naratorul ajunge la un moment dat să infereze: „Poate că ei, Radu şi Măgureanu, sunt nişte siamezi afectivi, incapabili să reziste separat fără acea imensă – cel puţin aparent – ură?“.
Cele două ample confesiuni sunt fragmentate de dialogul, purtat uneori în contradictoriu, cu acela căruia îi sunt adresate, cu dubitativul, nedogmaticul Dan Toma; şi detaliile ce rezultă de aici sunt în permanenţă confruntate şi interogate. Radu şi Măgureanu (opresorul şi victima) povestesc în general aceleaşi lucruri, cu detalii foarte asemănătoare, inclusiv în reproducerea dialogurilor, dar interpretările pe care le dau faptelor sunt, evident, diferite. Cel dintâi bate într-o zi la uşa ginerelui său – încă tânărul Dan Toma – şi, sub pretextul de a-l ruga să intervină pe lângă un procuror (fost coleg de liceu al ziaristului) în legătură cu un posibil şi, altfel, destul de enigmatic proces, începe să depene o poveste încurcată ce coboară dincolo de anii ’50 şi dincolo de experienţa războiului (memorabil prinsă printre amintirile bătrânului Radu). Înainte de a explica – şi, într-un fel, de a-şi explica prin această confesiune şi sieşi – cum a ajuns ca împins de frică şi de nevoia de răzbunare – să accepte un rol de opresor, personajul începe prin a rememora o serie de experienţe sociale traumatice trăite înainte de război. Pe scurt: venit de jos, dintr-o lume a marginalilor, a încercat în zadar să se ridice, pretutindeni însoţindu-l dispreţul şi nedreptăţile semenilor favorizaţi de hazard. Procesul prin care se naşte şi se consolidează, atingând în cele din urmă proporţii patologice, resentimentul este urmărit aici magistral. Atent, consecvent şi, deopotrivă, discret – uneori prozatorul apelând la detalii narative de fineţe. Un asemenea detalii e obsesia „casei“, nevoia firească a resentimentarului Radu de a-şi găsi un loc al său, de a trăi, la adăpost, o viaţă normală. Semnificativ, povestea sa începe înainte de război, cu dorinţa de a-şi construi o casă şi se sfârşeşte cu avarierea casei construite după o viaţă de ambiţii şi de eforturi ce îl scot din categoria mediocrilor.
„Mă urăşti sau mă dispreţuieşti degeaba, n-ai argumente, nu-i cinstit“, îi reproşează Radu celui care devine – malgré soi, într-un fel – confidentul tribulaţiilor sale politice şi morale. Personajul are, în felul lui, dreptate: pentru că interlocutorul său manifestă, fără a-i cunoaşte cu adevărat povestea, un aprioric sentiment de repulsie, ştie că cel din faţa sa e bla-mabil şi, într-o primă instanţă, nu face decât să găsească detalii (fizionomice ori gestuale, de exemplu) care să-i reconfirme o imagine de dinainte construită: „Îi scăpasem faţa de sub control şi, deodată, întreg câmpul vizual îmi fusese acoperit de gâtul bătrânului, subţire şi lung, acum plin de cute cenuşii şi de negi, şi era atât de dizgraţios, încât nu mă puteam uita în jur“. Totuşi, va trebui să recunoască ulterior că întrebările, dilemele fostului activist sunt autentice, că acesta nu e, până la urmă, o brută, ci, în felul său, un om cu simţ etic, chiar dacă nu întotdeauna a ascultat de comandamentele conştiinţei: „De un timp încoace mă îngrozesc (…); orice fac, în clipele de linişte, mă pomenesc din ce în ce mai des în trecut. Reiau totul, judec şi mă întreb: a fost bine ce am făcut în viaţa asta? Dacă aş lua-o iarăşi de la capăt, dacă aş merge la fabrică înapoi, m-aş putea oare înţelege cu cei dintre care am plecat? (…) E drept să regret azi ce n-am regretat atunci?“. E dispus să povestească „istoria mizeriilor“ sale, precizând totuşi: „E bine să afli că, indiferent de ce crezi, de ce or să zică judecătorii (…), eu am să-mi apăr dreptatea mea prin orice mijloace. Dacă o viaţă întreagă aş fi fost orb, executant, cum mi-ai zis odată, sau tembel (…), nu merit oare milă şi, prin urmare, dreptate?“. Argumentele personajului, în afară de impulsul de a-şi răzbuna o tinereţe de umilinţe şi de frustrări, sunt desprinse din următoarea recuzită: „Revoluţiile sunt calde“; „Puteai să zici nu?“; istoria se scrie cu sânge şi, în anumite condiţii, sacrificarea unor vieţi pentru salvarea altora, mai numeroase, ar putea deveni legitimă. Şi, nu în ultimul rând: istoria îl deresponsabilizează pe individ, pentru că acesta devine sau se percepe pe sine ca pe un simplu „executant“.
De cealaltă parte, argumentele bătrânului Măgureanu în faţa celor care îl obligă să intre în Colectivă: „Trăiesc cum am învăţat din moşi-strămoşi. Dacă ne lichidaţi pe noi, ţara moare, se duce de râpă, căci noi o susţinem şi cu pâine, şi cu carne de tun. Nu cerem decât să ni se lase credinţa, popa şi învăţătorul“. În această confruntare cu istoria, confruntare ale cărei resorturi şi ale cărei consecinţe nu reuşeşte să le înţeleagă până la capăt, mult încrezător – în chipul unui Iov optimist – în puterea de rezistenţă a tradiţiei pe care o ilustrează şi o apără; în timpul acesta îşi pierde doi fii, ajunşi din greşeală în banda lui Sterian şi ucişi – într-una dintre cele mai cinematografice secvenţe ale romanului (căci, dincolo de prevalenţa de ansamblu a registrului auditiv, există în carte şi astfel de secvenţe) –, iar pe cel de-al treilea îl destinează unei sinucideri lente, închizându-l într-o ascunzătoare zidită în pivniţa casei. Se desfăşoară aici, cu accente acute, istoria simbolică a unui „neam“ care se stinge. Dacă bătrânul Radu are, în toată viaţa sa, o obsesie a „casei“, legată de o irepresibilă nevoie de fixare identitară, adversarul lui, Măgureanu, e obsedat, în bună tradiţie ţărănească, de genealogie şi de urmaşi. Drama sa nu e atât aceea a pământurilor, a proprietăţilor legitim dobândite, cât aceea că în urma sa nu mai rămâne nimeni care să-i poarte numele. Ultimul său fiu, hipersensibilul Carol, se prezintă ca „un Sisif invers (…), care n-a reuşit să salte din groapă“ şi se acuză de laşitate pentru că, amestec de resemnare stoică şi de scepticism funciar, a lăsat ca lucrurile să se desfăşoare, fără a interveni în vreun fel în cursul evenimentelor: „N-am zis da, nici ba, ci să vedem, şi acest să vedem mi-a fost fatal. Astăzi, mă consolez că, totuşi, îndrăzneala, curajul, riscul, nu m-ar fi condus la alte rezultate, nici vorbă, poate aş fi păţit ca fraţii mei, altceva decât ei n-aş fi putut obţine“. Trăieşte prin/pentru idei, dar care înţelegând că nici o idee n-ar trebui apărată cu preţul sângelui şi că Ideea s-ar cuveni să rămână pură, nepervertită de căderea în Istorie („Nu suport ideea care are gust de sânge“), Carol Măgureanu cunoaşte o dramă a inacţiunii, tot astfel cum, la celălalt pol, adversarul său, Radu, trece printr-o dramă a implicării în istorie. „Îmi plăcea curajul, dar numai când era vorba de idei, preferam necunoscutul şi aventurile spiritului“; „Nu sunt născut pentru politică; sigur, şi tăcând, supunându-te, faci politică, eu însă n-am reuşit decât să mă plasez în afara acestei maladii moderne“.
Nu există „judecător“ în istoria pe care, luptând cu un acut sentiment al inutilităţii, o reconstituie Dan Toma, la început sceptic, apoi din ce în ce mai implicat afectiv. Implicat, trebuie spus, nu de o parte sau de alta, deşi în anumite momente îşi recunoaşte afinităţi cu unul dintre protagonişti, cu victima, ci, în grade diferite, desigur, în toate versiunile de care ia cunoştinţă şi în toate frânturile de adevăr pe care le detaşează de aici. Simpatia sa pentru Măgureni – şi în special pentru unul dintre aceştia, „filosoful“, scepticul, învinsul Carol, cel care profesează o morală a neimplicării în istorie – nu capătă nici o clipă nuanţele partizanatului; el vrea, cum ţine să sublinieze, să înţeleagă, nu să judece, morala istoriei de faţă fiind aceea că, în anumite împrejurări, judecata generatoare de verdicte se cuvine suspendată dacă nu vrem să adăugăm nedreptăţilor vechi o nouă serie de injustiţii. Nu e, trebuie subliniat, o morală „împăciuitoristă“, ci o concluzie lucidă – a cărei formulare se izbeşte şi astăzi, discuţiile despre istoria mai mult sau mai puţin recentă, de un anume radicalism inchizitorial. Augustin Buzura procedează în Feţele tăcerii ca un prozator, iar nu ca un procuror moral – aşa cum înţeleg să procedeze, în condiţiile libertăţii de expresie postdecembriste, destui dintre prozatorii (din varii generaţii) care abordează subiecte desprinse din istoria deceniilor de comunism –; lasă personajele să-şi pledeze cauza, să argumenteze şi să contraargumenteze, pentru ca la sfârşit să suspende în mod avenit „procesul“. „Adevărul despre ei şi despre ceea ce a fost se cunoaşte. Nu se mai putea drege nimic la biografia lor, nu se mai puteau înlătura cicatricile. (…) Pentru adevărul cantitativ, faptic, ar fi însemnat să discut cu aproape tot satul. Mie însă mi-a fost de-ajuns adevărul fiecăruia“ – conchide Dan Toma la finalul „anchetei“. Căci nu verdictul e important la – cu un clişeu – „judecata istoriei“, ci înţelegerea unor mecanisme sociale şi a unor relaţii interumane. Sub acest aspect, al înţelegerii unor realităţi, cu deosebire al unor realităţi ţinând de mişcările conştiinţei într-un climat de nevroză generalizată, Augustin Buzura excelează. În Feţele tăcerii, ca şi în celelalte cărţi ale sale. (Re)citit azi, acest roman apărut în urmă cu patru decenii desfăşoară o amplă, densă, copleşitoare şi, de la un punct încolo, neliniştitoare, frapant de actuală naraţiune a unei conştiinţe revoltate, ca şi a Conştiinţei pur şi simplu.

 

Note:
1) Sur la dissidence, Tel Quel, no. 76, Été 1978. La dosar participă Julia Kristeva (La littérature dissidente comme réfutation du discours de gauche), Guy Scarpetta (Dissidence et littérature), Iossif Brodski (Poésie et dissidence), Andrei Siniavski (L’art est supérieur à la réalité), Georges Konrad (L’autre littérature: crise de l’hégémonie et contradictions dans les cultures de l’Europe de l’Est), Susan Sontag (La dissidence vue de USA), Georges Nivat (De la „provocation“ comme catégorie esthétique de la dissidence) şi Ilios Yannakakis (Différences et analogies dans le mouvement de la „dissidence“).
2) Mircea Iorgulescu, „Cãlãtorie la rãdãcinile rãului“, prefaţã la Feţele tãcerii, Editura Curtea Veche şi Jurnalul naţional, Colecţia „Biblioteca pentru Toţi“, Bucureşti, 2011.
3) Mircea Iorgulescu, „Prefaţã“ la Augustin Buzura: Feţele tãcerii, Editura Gramar, Bucureşti, 1996.
4) Daniel Cristea-Enache, „Feţele tãcerii. Strategii epice (I şi II)“, Observator cultural, nr. 654 şi 655, 14, 21 decembrie 2012.
5) Augustin Buzura, „Feţele tãcerii – de la comunism la anticomunism“, postfaţã la Feţele tãcerii (2011), ediţie citatã.
6) Monica Lovinescu, „2 octombrie 1974. Feţele tãcerii de Augustin Buzura“, în Seismograme. Unde scurte II, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper