Festivalul George Enescu. Mari orchestre, mari interpreţi

Un articol de COSTIN POPA

Baroc, romantic, contemporan…
…în noapte, graţie a trei ansambluri reputate, The King’s Consort (orchestră, cor dirijate de Robert King), Il pomo d’oro (dirijor stabil: Riccardo Minasi, care pentru Bucureşti a cedat bagheta tânărului Maxim Emelyanychev) şi Orchestra and Choir of the Age of Enlightenment (dirijor: Laurence Cummings).
Cu până în 20 de instrumentişti, respectiv corişti, The King’s Consort s-a apropiat pe parcursul a două concerte de Mendelssohn-Bartholdy (Oratoriul Paulus) şi, sub denumirea generică „Ode către Sfânta Cecilia“, de Purcell, Britten şi Händel. Este un ansamblu pentru care puritatea de sunet şi cultura stilistică guvernează, fie că este vorba despre orchestră sau cor. Cel puţin pentru ansamblul de voci, pilduitoare a fost interpretarea „a cappella“ a „Imnului către Sfânta Cecilia“, compus de Benjamin Britten în 1942. Soliştii celor două seri au fost soprana Carolyn Sampson (cu cânt cultivat), altista Hilary Summers (numai în Oratoriul „Paulus“), tenorul James Gilchrist şi, pentru „Odele către Sfânta Cecilia“, contratenorul Robin Blaze (foarte buni). Basul David Wilson-Johnson a părut cu glas uşor uzat.
A prezenta în formulă concertantă opera Catone in Utica de Leonardo Vinci este o încercare temerară. Îndeosebi datorită lungimii, aproape patru ore de muzică după efectuarea de către dirijor a unei reduceri de 45 de minute. Început la ora 22,30, concertul s-a terminat la 2,15. Pentru ca audienţa să nu… adoarmă în scaune (a spus-o chiar Minasi) şi să nu se împuţineze, lucru care s-a şi petrecut (au rămas 200 şi ceva de spectatori), ar fi meritat ca organizatorii să recurgă la programarea la ceas de seară, nu de noapte sau măcar să-l prezinte în formă de producţie scenică ori semi-scenică. Percepţia ar fi fost alta. Şi totuşi, aceia care au rămas la Ateneul Român până la ultimul acord n-au avut ce regreta, au plecat entuziasmaţi şi îmbogăţiţi spiritual.
O distribuţie de excepţie, o distribuţie stelară a cuprins patru contratenori de înaltă clasă. Altistul Franco Fagioli (Cesare) a impresionat printr-un cânt extrem nuanţat, mângâietor, în care frazarea a fost condusă măiestrit. Emisia vocală este uşor ingolată şi, cumulând toate darurile sale, l-am asemuit în plan masculin cu celebra Cecilia Bartoli, inclusiv în dimensiunea vocii, nu foarte mare. Arta lui Fagioli este însă desăvârşită, la fel ca şi a altistului Max Emanuel Cenèiæ (Arbace). Muzical şi expresiv a fost sopranistul Vince Yi (Emilia), cu un registru supraacut remarcabil, dar fără armonice bogate în glas. În rolul Marzia, un alt sopranist excelent, Ray Chenez.
„Cast“-ul a fost completat de tenorul Juan Sancho (Catone), cu cânt admirabil, prin care a prefigurat stilul belcantist (agilităţi performante) şi chiar romantic (accente pline de dăruire, câteodată dramatice, în construcţia frazei muzicale), precum şi de tenorul Martin Mitterrutzner (Fulvio), cu glas radiind de lirism.
De la pupitru, Maxim Emelyanychev a transmis energie şi acordare perfectă cu stilistica barocă, admirabil servită de solişti, desăvârşind una dintre serile de excepţie ale festivalului.
Formaţii celebre, Orchestra and Choir of the Age of Enlightenment au oferit nopţi Händel (Concerti Grossi, Concerte pentru orgă, o Trio Sonată) şi Mendelssohn – Bartholdy (Oratoriul Saul), cu Cummings la clavecin şi orgă, ambele ansambluri comunicând o cuceritoare bucurie de a face muzică, prin stil, acurateţe, eleganţă, fineţe.
Dresda, Christian Thielemann şi Anja Harteros
Capela de Stat din capitala Saxoniei a venit la Bucureşti cu două programe dirijate de Christian Thielemann, poate cel mai reputat şef de orchestră al Germaniei de azi. Surprinzător, însă, fără explicaţii, artistul s-a detaşat de interpretarea Simfoniei de cameră pentru 12 instrumente soliste, op. 33, în Mi major, ultima lucrare enesciană, cedând bagheta necunoscutului Johannes Wulff-Woesten, superficial şi neimplicat.
Puterile lui Thielemann, definite prin forţa de sorginte cvasi-teutonică şi expresivitatea analitică, cu consecinţe în sonorităţi copleşitoare şi peisagistică elegiacă s-au demonstrat cu prisosinţă în marile opusuri Simfonia nr. 6 în La Major de Bruckner, respectiv Simfonia Alpilor, op. 64 de Richard Strauss. În Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră în Do minor, op. 37 de Beethoven, dirijorul cu gestică sobră, carteziană şi decupaje tăioase ale spaţiului l-a acompaniat pe Yefim Bronfman, un artist impregnat de clasicism, prin care s-a îndreptat spre o lectură de volatilitate mozartiană.
Oaspete de onoare în cea de-a doua seară a fost marea soprană Anja Harteros, pentru tălmăcirea a cinci lieduri de Richard Strauss, ciclul Ultimelor patru lieduri cărora le-a adăugat Malven (Nalbe), practic cel din urmă opus al compozitorului. În acest fel, ni s-au înfăţişat creaţiile din finalul vieţii lui Strauss. Versiunea orchestrală a aparţinut lui Wolfgang Rihm, o comandă a Festivalului de Paşti de la Salzburg şi a Capelei Saxone de Stat din Dresda.
Atmosfera creată de soprană a fost fermecătoare, a cuprins auditoriul într-o nesfârşită vrajă, pornind de la gingăşia cântului vocalizat şi poetica nostalgică din Frühling (Primăvara), trecând prin pianissimele minibijuteriei care este September, până la rafinamentele din Beim Schlafengehen (La culcare), Im Abendrot (În amurg) şi Malven. Aş fi ascultat-o la nesfârşit pe Anja Harteros.
Din nou, Yuja Wang,
„Miss Festival“
Cu toţii am făcut cunoştinţă cu frumoasa pianistă la ediţia 2013 a Festivalului Enescu. Acum a propus, în compania San Francisco Symphony Orchestra (dirijor: Michael Tilson Thomas), dificilissimul Concert nr. 2 pentru pian şi orchestră în Sol major, Sz. 95, BB. 101 de Bartók. Posesoare a unei tehnici fabuloase, şi-a expus – prin efort continuu în prima mişcare („Allegro“) – capabilităţile virtuozistice în confruntarea cu alămurile şi percuţia, instrumente ce pun la grea încercare sonorităţile pianului. Yuja nu debordează de forţă, dar a izbândit. Partea a doua („Adagio – Presto – Adagio“), cu „cordari“ ieşiţi din comun, a arătat şi cea de-a doua faţă a pianistei, de coloristă introspectivă. În scurta secvenţă ultimă („Allegro molto – Più allegro“), energiile au fost cele care s-au degajat din mâinile Yujei Wang.
Michael Tilson Thomas este un şef de orchestră nespectaculos, cu gestică liniştită, molcomă, fără efuziuni, dar precis în conducere. Din cele două programe, care au mai cuprins prima simfonie mahleriană, Absolute Jest de John Adams (cu concursul Cvartetului St. Lawrence), Voix de la nature de Enescu (minunată tălmăcire în termeni impresionişti), m-aş opri la Simfonia nr. 3 în Mi bemol major, op 55 – Eroica de Beethoven, oferită într-o versiune clasică, elegantă şi delicată (părţile I – „Allegro con brio“ şi IV „Finale. Allegro molto“), apăsătoare („Marcia funebre“), cu tempi echilibraţi, „aşezaţi“, care au pregătit de minune, contrastant, ultimele pagini, grandioase.
Anne-Sophie Mutter
şi virtuozii săi
A fost o primă apariţie la Bucureşti a faimoasei violoniste, însoţită de propriul ansamblu. Programul, compozit, a debutat cu Penderecki şi Nono, după care s-a cantonat în Bach şi Vivaldi, marile momente ale după-amiezii. Pentru celebrul Concert BWV 1043 pentru două viori al maestrului născut la Eisenach Anne-Sophie Mutter a avut compania a trei foarte buni violonişti din ansamblu, pentru fiecare din cele trei părţi ale opusului. Păcat că fluturaşul de sală nu le-a notat numele. A surprins prima parte, „Vivace“, întrucât s-a cântat într-un „Vivacissimo“ năucitor, s-a revenit în „Largo ma non tanto“ la tempi mai apropiaţi de tradiţie, pentru ca ultima mişcare „Allegro“ să reflecteze o dinamică de total angajament.
Au urmat Cele patru anotimpuri vivaldiene, cu Anne-Sophie Mutter protagonistă, ca solist şi dirijor. O multitudine de stări au fermecat auditoriul: lumină, bucurie, uimitoare virtuozitate, melancolie („Primăvara“), energie devastatoare („Vara“), joc al contrastelor, frazări aidoma unor arii belcantiste, ca un „canto spianato“ de glas, din nou impetuozitate debordantă („Toamna“, „Iarna“). Cimentate în spirit, Anotimpurile Annei-Sophie Mutter vor rămâne acolo pe vecie.
Muzicieni din Bremen,
Berlin şi Dijon
Deutsche Kammerphilharmonie Bremen s-a aflat la Ateneul Român în două concerte de după-amiază, sub bagheta lui Trevor Pinnock, artist renumit îndeosebi prin implicările sale anterioare în teritoriul baroc sau clasic timpuriu. De data aceasta a ales programe Schubert-Chopin-Haydn-Mozart, poate şi datorită prezenţei în faţa clapelor a unui alt reputat artist, Maria João Pires. Instrumentiştii germani şi-au onorat cartea de vizită, demonstrând în Mozart (Uvertura operei Clemenţa lui Titus şi Simfonia nr 41 K 551 în Do major – Jupiter) o aplicaţie deosebită şi pentru abordări delicate, şi pentru efluvii viguroase, redate contrastant. Pinnock a condus cu rară minuţiozitate, cu vervă şi a ştiut să elimine, pentru tot restul prestaţiilor, atacurile neunitare din debutul Uverturii D 590 în Re major – În stil italian de Schubert.
Romantică înnăscută, Maria João Pires a prezentat un Concert chopinian „nr. 2, op. 21 în fa minor“ de manual, cu expuneri înaripate şi vârtejuri ameţitoare de game în cadenţa din final. Cu pianistică aeristită, tuşeu incredibil şi broderii de filigran, pianista a oferit un discurs melodic de mare cursivitate în Concertul nr. 27 K 595 în Si bemol major de Mozart.
De la Berlin a sosit Konzerthausorchester, care a încredinţat bagheta lui Horia Andreescu pentru Brahms şi Dvoøak, cu concursul lui Rudolf Buchbinder în Concertul nr. 1 în Re minor, op. 15 al compozitorului german. Pianistul a tratat lucrarea în spirit academic, cu aplecare prioritară asupra tradiţiei, în care gravitatea primei mişcări („Maestoso“), melancolia cele de-a doua („Adagio“) şi energetica ultimei („Rondo: Allegro non troppo“) au fost cheile de boltă. Cel puţin în „Rondo“ impulsurile venite din partea dirijorului s-au arătat benefice. În Simfonia nr. 9 în Mi minor, op. 75 – Din lumea nouă, măiestria lui Horia Andreescu a fost relevantă în clădirea edificiului sonor, în sublinierea specificului variat al lucrării, ce comportă elemente de melos ceh şi nord-american.
Ansamblul parizian „Les Dissonances“ cântă fără dirijor. Este o ambiţie a fondatorului său (2004), violonistul David Grimal, care conduce nu numai muzicieni din Hexagon, ci şi din întreaga Europă. Este o opţiune, desigur, proprie, cu rezultate diferite. Din cele două programe, m-aş opri asupra celui dintâi, în care tălmăcirea opusului enescian Caprice roumain pentru vioară şi orchestră (orchestraţie de Cornel Ţăranu după schiţele compozitorului) a fost remarcabilă prin înţelegerea specificului. Solist a fost însuşi David Grimal, remarcat îndeosebi prin accentele şi virtuozistica din prima parte („Ben moderato“), dar şi din ultra dificila mişcare ultimă („Allegro molto vicace“). Orchestraţia savantă a primit din partea instrumentiştilor o lectură plină de culoare în „Tempo di hora“ şi o tentă doinită, ca un cântec de jale, în secţiunea terţă, „Lento“.
Picturalul descriptiv a fost bine prezentat în La Mer, I. 109 de Debussy, dar paleta de nuanţe indispensabilă unui opus impresionist ar fi fost, cred, şi mai diversă, dacă ar fi fost coordonată de pe podium, direct, de un şef de orchestră. În privinţa ultimei piese a după-amiezii, Simfonia nr. 5 în Do minor, op. 67 de Beethoven, concepţia a fost surprinzătoare prin tempii de o alerteţe maximă care au afectat inteligibilitatea temelor de largă cantabilitate ale viorilor (partea a doua, „Andante con moto“), ale violoncelelor şi contrabaşilor (partea a treia, „Scherzo – Allegro“) şi a întregii părţi ultime „Presto“, devenită cel puţin „Prestissimo“. David Grimal a fost concertmaestru. Să recurgi la tempi toscaninieni nu este la îndemâna oricărei orchestre.
Elektra, concert copleşitor
la Sala Palatului
S-a întâmplat la apariţia bucureşteană a Orchestrei Operei de Stat Bavareze din München, sub bagheta lui Sebastian Weigle şi cu concursul unei formaţii a Corului Academic Radio Bucureşti, instruit de Dan Mihai Goia. S-a cântat Elektra de Richard Strauss, capodoperă a literaturii de gen, tragedie lirică de uriaş dramatism, primă colaborare a compozitorului cu libretistul Hugo von Hoffmanstahl, a cărui sursă teatrală a servit drept bază, pornind de la Sofocle.
O seară a emoţiilor profunde, a imersării totale în fluxul muzicii, a tulburării de spirit, a rezonării interioare fără limite.
A fost meritul minunatului ansamblu de instrumentişti, a dirijorului, a echipei solistice admirabil alese. Forţe de elită au concurat la o împlinire totală, la conturarea unei tălmăciri de neuitat în condiţiile dificile de lipsă a transpunerii scenice, chiar dacă este vorba de un unic act.
Dimensionarea grandioasă a melosului straussian, redarea în amănunţime a stărilor emoţionale s-au aflat la îndemâna orchestranţilor, care au cântat cu bogăţie de sunet, cu forjări expresive rafinate, cu echilibru între partide, cu unitate de gândire. Este un stil pe care îl simt şi îl stăpânesc la perfecţiune. Tensiunea a fost extremă moment de moment, începând de la acordurile tăioase cu care se deschide lucrarea, rău prevestitoare şi care se reiau ciclic mai întâi prin invocaţiile Elektrei „Agamemnon, Agamemnon!“, până la repetitivitatea lor obsedantă din finalul zguduitor, înfricoşător, plin de avertismente. Alămurile au secţionat spaţiul acustic. Sonurile de sorginte cvasi-wagneriană au fost evidenţiate şi ele tematic, laitmotivic. Dramatismul unor scene precum intrarea Klytemnestrei sau al celor de mare confruntare a cotropit sufletul.
Fără îndoială, pregătirea în compania lui Sebastian Weigle s-a arătat solidă şi benefică pentru construcţie, pentru respectarea dramaturgiei impregnate de subtilităţi a opusului. Şi chiar dacă dirijorul nu s-a exteriorizat spectacular decât în puţine secvenţe, gestica sa rămânând sobră şi riguroasă, iar privirea concentrată în bună măsură asupra partiturii, eficienţa, coerenţa au fost maxime şi rezultatul de mare valoare.
Dacă prima scenă, a servitoarelor interpretate de Okka von der Damerau, Angela Brower, Heike Grötzinger, Eri Nakamura, Iris Hupke, Helena Zubanovich, a surprins puţin prin calităţile vocale diverse şi prin lipsa de volum sonor – să fi fost oare un dezechilibru de reglare electronică a acusticii în relaţionarea cu orchestra din marea Sală a Palatului? –, concertul a continuat cu expozeul Elenei Pankratova (Elektra), o soprană fără masivitate vocală deosebită, dar cu glas frumos, proaspăt, omogen, cu atacuri incisive de forţă şi acute impresionante, a căror siguranţă a crescut pe parcursul serii, către a doua scenă cu Chrysothemis, întâlnirea cu Oreste şi final.
Prin soprana Anne Schwanewilms (Chrysothemis) am regăsit o Elsa wagneriană, cu voce calitativă, frazare fluentă, implicare dramatică sporită către paginile de sfârşit ale operei, în care şi notele înalte (nu mai mult de Si natural) au dominat mai mult. Pentru Schwanewilms, confruntarea cu orchestra a fost dezavantajoasă la final, punându-mi din nou problema reglajului acustic.
La 71 de ani, Agnes Baltsa a fost o Klytemnestra de intensă forţă dramatică. Registrul „de piept“, veche specialitate a marii mezzosoprane, i-a fost aici de mare utilitate, ţinând cont de ţesătura vocală straussiană joasă. Strigătele inumane, schimonoselile facies-ului, contorsiunile trupului au lăsat o impresie feroce de demenţă.
Cele trei eroine şi-au demonstrat măiestria în arta „Sprechgesang“-ului, a declamaţiei.
Cu glas de frumoasă timbralitate şi impunător-implacabil a cântat basul René Pape în rolul de mai mică întindere al lui Oreste.
Pregătirea stilistică ireproşabilă şi adecvarea în lectura partiturii, mă fac să notez şi celelalte voci, de reduse intervenţii în economia concertului: Ulrich Res (Aegisth), Christoph Stephinger (Tutorele lui Oreste şi Bătrânul servitor), Marzia Marzo (Confidenta Klytemnestrei), Anna Rajah (Însoţitoarea Klytemnestrei), Kevin Conners (Un tânăr servitor).
Elektra în festival, o citire de gigantică anvergură dramaturgică, adusă la paroxism!
În seara anterioară Orchestra de Stat Bavareză beneficiase de bagheta lui Constantinos Carydis şi bucuria a venit prin programarea Poemului simfonic Isis de George Enescu, în aranjamentul lui Pascal Bentoiu, după schiţele compozitorului. Şi-a dat concursul formaţia feminină a Corului Academic Radio. O miniatură cu sonorităţi oedipiene (în anul creaţiei, 1923, Enescu terminase capodopera sa lirică şi se afla în plin proces de orchestrare a partiturii), cu vocalize transcendentale, inspirat redate de interpreţi. Pianistul Pierre Laurent Aimard s-a angrenat în Concertul nr. 5 în Mi bemol major, op. 73 de Beethoven cu delicateţe şi forţă. Atâta doar că procentul de mici erori a fost semnificativ, fiind compensat de lectura orchestrală bine integrată în spiritul Titanului de la Bonn. Şi interpretarea Simfoniei nr. 5 în Re minor, op. 47 de Şostakovici a primit din partea instrumentiştilor, a dirijorului, o elocventă tălmăcire, plină de puteri ecrasante, care au depăşit punctualele derapaje ale corniştilor.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper