Femeile lui Andre Agassi. O schiţă (pseudo-)analitică

Un articol de VALENTIN PROTOPOPESCU

Mama ne însoţeşte pretutindeni, întotdeauna. E ca o umbră ce prelungeşte propria noastră dimensiune. Figura maternă nu poate fi uitată, indiferent de sentimentele pe care ea le-a trezit. Axioma aceasta se confirmă şi în cazul fostului mare campion american de tenis Andre Agassi.
Marcat de caracterul dual al prezenţei materne, unul promiţător-înşelător şi de personalitatea insidioasă, lacunară şi paradoxală a acesteia, tenismanul şi-a ajustat sistemul de aşteptări afectiv-erotice în concordanţă cu datele acestui aport. Altfel spus, şi-a ales partenerele în funcţie de trăsăturile experienţei sale feminine primare. Betty Agassi era o femeie decepţionată de viaţă, mereu obosită, de o domesticitate flagrantă, supusă, pasivă şi demisionară. Rar, ce-i drept, personalitatea i se revolta, şi-atunci ea izbucnea violent, sub imperiul unui autentic raptus generat de disperare. Dar campionul îşi aminteşte cu nostalgie nu de furiile, ci de blândeţea mamei. Pe de altă parte însă e clar că şi-ar fi dorit mai multă participare şi protecţie maternă.
Cu un asemenea model ideal în registrul inconştient al supraeului, el face ulterior acele alegeri care îi conservă orizontul de aşteptare, dar şi care îl ajustează oarecum, împlinind lipsurile de care suferise în copilărie. Iubita lui de-atunci, de la vârsta de nouă ani, Wendi Stewart, cea pentru care l-a taxat dur peste ani pe Ilie Năstase (provocând în România o furtună într-un pahar cu apă!), a fost o astfel de prezenţă. Protectoare, duioasă, prevenitoare, extrem de solidară, dezvoltând un sentiment amoros necondiţionat, ea aducea şi calităţile materne în relaţie, dar şi estompa acele defecte ce-l disperaseră pe micul Andre. Este interesant de remarcat faptul că deşi dragostea lor luase o pauză forţată, determinată obiectiv de plecarea tenismanului la Academia Bolletieri, apoi de intrarea în circuitul ATP, ceea ce presupune aproape permanente absenţe de-acasă, săptămână de săptămână, sentimentul a putut fi reluat fără nici un fel de problemă la adolescenţă. Aşa se face că în loja aparţinătorilor de la Wimbledon, în timpul finalei din 1992, disputată contra croatului Goran Ivanisevici, prima de Mare Şlem câştigată de Agassi (deşi mai disputase alte trei, două la Roland Garros şi una la Flushing Meadows), lângă coach-ul său de-atunci, Nick Bolletieri, şedea Wendi Stewart, prima dragoste a campionului din Las Vegas. Iar dragostea lor este una de „complementaritate“, un amestec fermecător de prietenie, fraternitate şi erotism adolescentin. Nesiguri şi complexaţi, tinerii se susţin reciproc, înfruntând o lume, cea a maturilor, pe care o descoperă ca fiind ostilă şi castratoare.
Interesantă este şi „politica“ relaţiei lor. Wendi insistase ca iubirea lor să fie una deschisă, liberă, permeabilă oricărei experienţe posibil a interveni. Andre este de acord cu acest pact şi relaţia durează câţiva ani. (Între noi fie vorba, felul în care au înţeles iubirea cei doi este unul extrem de modern, foarte în ton cu ceea ce se întâmplă astăzi: contractualitate şi flexibilitate, dragoste şi amiciţie.) Mai mult, după ce Andre a triumfat la Wimbledon, s-ar fi cuvenit să deschidă balul, care anual celebrează marele turneu londonez, cu campiona fetelor, în acel an nemţoaica Steffi Graf. Pe Stefanie puştiul din Vegas o admira de câţiva ani – şi nu e vorba doar despre victoriile de pe terenul de tenis. Pe uşa frigiderului din bucătăria casei sale din Las Vegas Agassi avea lipită o fotografie a marii sportive germane. Fără să fie o frumuseţe răpitoare, Steffi îl fascinează de-a dreptul pe Andre, care simte pentru ea ceva asemănător cu dragostea imposibilă dintre un muritor şi o zeiţă.
La Wimbledon, mai întâi, americanul e deosebit de fericit că are onoarea de a dansa cu acea fată intangibilă, apoi el se fâstâceşte, e cuprins de complexe, se crede un nereuşit, i se pare penibil ca o asemenea personalitate să-l bage în seamă. Din fericire, Steffi nu poate participa la bal, iar Andre răsuflă uşurat. Însă Wendi ştie de această pasiune stranie a iubitului ei pentru jucătoarea germană. O priveşte cu detaşare, ba chiar cu o ciudată indulgenţă – probabil în virtutea relaţiei lor „open“. De unde şi o toleranţă sporită chiar şi pentru posibilitatea unui nevinovat flirt…
Dar iată cum evocă în autobiografia sa Agassi acel amor deosebit pentru Wendi: „Ea mă însoţeşte în călătorii şi are grijă de mine. Ne înţelegem ideal pentru că am crescut împreună şi avem de gând să ne maturizăm tot împreună. Suntem originari din acelaşi loc. Ne plac aceleaşi lucruri. Şi, deşi ne iubim nebuneşte, am căzut totuşi de acord că relaţia noastră trebuie să fie «open», după expresia folosită chiar de Wendi. Ea susţine că suntem prea necopţi ca să ne angajăm în ceva mai de durată, că prea suntem cu capul în nori pentru aşa ceva. Wendi nu ştie cu-adevărat cine este. A fost educată într-un mediu mormon până să decidă singură că nu crede în temeiul acelei confesiuni. A urmat studii superioare, dar a descoperit că alesese universitatea care nu i se potrivea deloc. Şi, atâta vreme cât nu s-a descoperit pe sine, cum ar putea să mi se dăruiască pe deplin?“.
După a doua finală consecutivă pierdută la Roland Garros, cea contra lui Jim Courier, din 1991, aflându-se acasă, în Las Vegas, Andre este (pentru a câta oară?) certat de bătrânul Mike. Furios şi autoritar, tatăl îi reproşează chestiuni legate de posibile greşeli tactice făcute la Paris („De ce nu l-ai atacat pe rever?“). Scena este memorabilă. Despre acel moment, Agassi scrie: „Nu-i răspund. Rămân blocat. Aştept tirada asta de douăzeci şi patru de ore şi mi-am pregătit cuirasa împotriva ei. Nu însă şi Wendi. Ea are o reacţie pe care nimeni în familia mea nu a mai avut-o vreodată şi pe care am aşteptat-o mereu, dar zadarnic, din partea mamei. Fata intervine între tata şi mine. Ea spune: Am putea să nu vorbim despre tenis măcar două ceasuri? Două ore fără tenis, se poate?“. Comentariu? Aşa cum spuneam, în acea clipă Wendi a făcut tot ceea ce Betty Agassi s-a dovedit neputincioasă a săvârşi de-a lungul întregii ei vieţi materne. Însă relaţia tot una parţială este, neconsumată până la capăt. Andre vrea mult mai mult.
Într-o croazieră pe un yacht în largul insulei Vancouver, cuplul de tineri se apropie de famlia Costner. Actorul, care tocmai turna celebrul film Bodyguard, avea trei minunăţii de copilaşi, de care Andre şi Wendi s-au îndrăgostit realmente. Privind-o pe iubita lui cum se joacă cu juniorii Costner, tenismanul e atins de reveria unui viitor cămin alături de Wendi Stewart, descoperind la aceasta o certă vocaţie maternă. În 1993, pe la începutul sezonului, campionul de la All England Club se accidentează, are o problemă la poignet-ul mâinii drepte, o tendinită evolutivă, dorsal capsulitis. Întrerupe participarea la turnee, iar în această convalescenţă prelungită se apropie şi mai mult de Wendi, de care devine nedespărţit şi cu care trăieşte de parcă ar fi soţ şi soţie. Dar acest lucru o nelinişteşte pe fată care, fire instabilă şi nehotărâtă, ajunsese la a cincea sau a şasea universitate începută. Să se găsească şi să se cunoască – nici vorbă. Iar omniprezenţa tenismanului îi dădea sentimentul pregnant că este hăituită, presată, grăbită să ia o decizie, ceea ce evident că nu-şi dorea.
Aşa că într-o seară Wendi îi spune de la obraz: „Andre, m-am gândit mult şi nu cred că voi putea fi fericită, cu-adevărat fericită până când nu voi descoperi cine sunt şi ce vreau să fac cu viaţa mea. Şi nu ştiu cum o să realizez asta dacă noi rămânem împreună. Plânge. Nu mai pot să fiu tovarăşa, complicea, admiratoarea ta. De fapt, voi rămâne întotdeauna admiratoarea ta – ştii ce vreau să spun. Are nevoie să se găsească şi pentru asta trebuie să fie liberă. Şi pentru tine la fel se pune problema, îmi zice Wendi. Nu vom putea să ne atingem ţelurile personale dacă vom rămâne împreună“.
Fireşte, Andre Agassi respectă termenii contractului şi acceptă. După o ultimă îmbrăţişare, se retrage. Este seară şi pe el îl cuprinde disperarea. Abia atunci realizează că a rămas singur şi asta îl îngrozeşte. Habar n-are ce să facă. E ca paralizat. Îi telefonează compulsiv bunului său prieten şi mentor Gil Reyes, dar imediat îi trânteşte receptorul în nas. Nu poate vorbi deloc. Mai telefonează încă o dată – aceeaşi reacţie. Ruptura de Wendi, previzibilă de ceva vreme şi anunţată contractual, îl aruncă în hăul depresiei. Anul 1993 este o cădere în plan sportiv. Este clar că Agassi nu a recuperat după traumatismul despărţirii de tovarăşa lui din copilărie, perfect substitut de mamă.
Însă un ajutor nesperat îi vine din partea unei alte femei, cu mult mai în vârstă decât el: Barbra Streisand. Celebra actriţă şi cântăreaţă avea cu douăzeci şi opt de ani mai mult decât Andre. Ea îl admira ca tenisman, fusese de faţă la triumful lui de la Wimbledon, iar după un an asistase la parcursul lui Agassi la Londra, încurajându-l. Fireşte, presa de scandal şi tabloidele britanice atât aşteptau: a urmat o întreagă saga a delirului narativ şi a curiozităţii morbide, dublată de o epopee de minciuni şi însăilări fanteziste. Pe Andre însă îl distra tot acest tam-tam.
O spune fără echivoc: „Adeseori Barbra şi cu mine luăm în derâdere şocul şi scandalul pe care le provoacă prietenia noastră. Ştim că facem doar lucruri bune împreună, chiar dacă e cu douăzeci şi opt de ani mai mare ca mine! Ne înţelegem bine, iar exclamaţiile ultragiate ale publicului nu fac decât să adauge mai multă sare şi piper amiciţiei noastre. Asta conferă prieteniei ce ne leagă o parte interzisă, o zonă tabu, care-şi găseşte perfect locul în atitudinea mea de rebel. Să o frecventez pe Barbra Streisand e ca şi cum m-aş echipa pe teren în culoarea «lavei încinse»“.
De fapt, relaţia cu Barbra se bazează pe înţelegere şi solidaritate. Ca şi el, artista este o perfecţionistă care urăşte ceea ce face. Departe de imaginea de femeie sigură şi tare, realitatea intimă dezvăluie un suflet stingher, melancolic şi complexat. Barbrei nu-i place să cânte în public, în ciuda extraordinarei sale voci. Îndrăgostit de acel glas, Andre o ajută să-şi primenească încrederea, ba o şi provoacă dăruindu-i un CD cu o tânără cântăreaţă de cabaret din Las Vegas, o canadiancă pe nume Céline Dion. Barbra se înfurie, se simte ameninţată, dar şi stârnită de calităţile acelei voci mai tinere: „Asta pot să fac şi eu“, exclamă ea. La rigoare, între cei doi există un raport platonic, lor le face imensă plăcere să discute şi vorbesc în neştire, ore întregi, în salonul din ranch-ul din Malibu al actriţei. Amândoi sunt fascinaţi de frica paralizantă de a ieşi în public, de teama angoasantă că pot greşi, că îi ameninţă eşecul. Confesiunea reciprocă îi întăreşte şi-i asigură, de unde şi o prietenie de durată.
Cam asta este „iubirea“ dintre tenisman şi actriţă. Poate că absenţa unui substrat erotic explicit dezamăgeşte, cei mai paranoici dintre noi vor bănui o anumită nesinceritate din partea consemnatorului, însă eu nu cred că Agassi ne minte. Logica unei psihologii elementare ar suna aşa: tocmai, dacă tot s-a pornit pe dezvăluiri picante şi stânjenitoare (cum sunt numeroase în Open), de ce s-ar fi oprit în acest caz? Prin urmare, nu cred că între Barbra Streisand şi Andre Agassi a fost altceva decât o neverosimilă prietenie, una rară, greu de reeditat, o relaţie care a unit două suflete singuratice şi avide de tovărăşie siameză. Într-un fel, Andre a găsit în Barbra acea maternitate camaraderească pe care Betty nu a ştiut niciodată să i-o acorde…

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper