Facerea lumii ca roman

Un articol de Arthur Suciu

Lectura din perspectivă literară a Genezei este încurajată, în ultima traducere a Septuagintei(1), de dispunerea continuă a textului, pe o singură coloană şi fără evidenţierea versetelor. Povestea curge astfel mai uşor şi suntem mai puţin înclinaţi să ne oprim, pios sau meditativ, la fiecare cuvânt. După cum spune Andrei Pleşu, în „Cuvânt înainte“, traducătorii – toţi laici – au avut „o preocupare constantă pentru exactitate şi modernitate.“ Aceasta este „prima traducere propriu-zisă a Septuagintei, după aceea realizată la 1688 de truditorii Bibliei lui Şerban“ (p.6). Într-adevăr, modernitatea ei sare în ochi şi este un alt factor favorizant pentru a putea citi Geneza ca pe o poveste şi, în fapt, ca pe un roman.
Romanul, ca gen literar, s-a consacrat în epoca modernă ca efect al unei evoluţii sociale ireversibile către privatizarea vieţii (după desprinderea de comandamentele religioase). Apariţia individului privat este responsabilă de crearea genului modern al romanului. Am putea spune, de aceea, că a considera Geneza roman este un anacronism. Mai mult decât atât, Dumnezeu şi nu individul privat, colectivitatea şi nu membrii săi joacă, în această carte, rolurile principale. La fel de adevărat este însă că Geneza instituie un tip de experienţă religioasă şi istorică fără de care modernitatea occidentală ar fi de neconceput. În centrul ei se află, desigur, Avraam, părintele credinţei şi, totodată, al temporalităţii lineare, cu cele trei ecstaze ale sale: trecut, prezent şi viitor. Odată cu Geneza (formula este cum nu se poate mai şocantă), ieşim din mit şi intrăm în istorie. Această istorie este însă, de la bun început, o naraţiune, o construcţie retorică sub formă de poveste. Ea implică, totodată, ieşirea din lumea arhaică, a timpului circular, şi asumarea unor alegeri individuale referitoare la acţiuni viitoare. La solicitarea lui Dumnezeu, Avraam îşi părăseşte comunitatea, se alienează şi apoi se individualizează pentru a îndeplini misiunea de a da naştere unui popor. Iată un veritabil personaj! Urmaşii săi, mai bine integraţi în istorie şi, din acest motiv, mai complecşi, sunt personaje cu atât mai mult.
Harold Bloom (el însuşi un lector literar al Bibliei) spune că trăsătura cea mai evidentă a unui geniu este stranietatea. Geneza este, prin excelenţă, o carte stranie. În întregul corpus al Bibliei, poate doar Faptele apostolilor o egalează în „nebunie“. Desigur, participarea aproape cotidiană a lui Dumnezeu la viaţa oamenilor, altfel spus introducerea unui factor supranatural în desfăşurarea acţiunii creează un efect de stranietate. Acelaşi tip de efect îl are şi intervenţia Diavolului, în Faust sau în Maestrul şi Margareta. Din punct de vedere literar, Woland şi Dumnezeu sunt egali. Geneza este însă stranie şi prin extraordinara forţă a scriiturii, care nu poate să vină de altundeva decât din forţa tradiţiei. Ca şi în cazul altor opere antice, participarea tradiţiei este evidentă şi chiar copleşitoare. Ea conferă acel aer impersonal şi implacabil unui narator atoateştiutor. Această abordare a naraţiunii este chiar de natură să creeze probleme teologice. Naratorul (Yahvistul) are de-a face, în cadrul povestirii, cu un personaj el însuşi atoateştiutor şi atotputernic: Dumnezeu. Îi cunoaşte în amănunt intenţiile şi acţiunile, situându-se, la nivel narativ, deasupra sa. Explicaţia teologică, potrivit căreia naratorul este tot Dumnezeu, vine să rezolve această problemă. Teoria literară este, în acest caz, capabilă să ofere argumente ontologice. O carte despre un personaj atotputernic nu poate fi spusă decât de un narator atotputernic. Prin urmare, naratorul şi personajul sunt unul şi acelaşi. În cazul lui Dumnezeu, şi sfânta treime literară, formată din autor, narator şi personaj, este unică în fiinţă. Această identitate nu poate fi niciodată atinsă de un narator uman, fapt care ridică probleme legate de referenţialitatea discursului biblic. Orice discurs este inevitabil proiectiv, cu excepţia discursului divin, a Cuvântului. Fireşte, de aici putem trage concluzia că discursul Bibliei este mai mult decât un discurs. Pentru cititorul necredincios, problema rămâne însă nerezolvată, ba chiar bănuiala că forţa tradiţiei, exprimată prin text, se impune până la urmă în faţa personajului Dumnezeu, este confirmată de ruptura între autor şi narator, realizată prin chiar faptul discursului. Existenţa sa, ca discurs, atestă absenţa divină şi realitatea căderii în păcat. Scriem poveşti sau romane pentru că suntem nefericiţi, pentru că ne-am îndepărtat de esenţial, iar Dumnezeu a devenit un simplu personaj al poveştii noastre. Chiar Geneza nu este altceva decât relatarea îndepărtării omului de Dumnezeu. Fixarea ei în discurs, de către tradiţie, s-a petrecut deja târziu, când discursul nu mai avea puterea Cuvântului.
În Introducere, Marguerite Harl remarcă faptul că Antichitatea citea Geneza ca pe o carte unitară. „Ideea cum că ar fi vorba de strângerea laolaltă a unor fragmente diferite, cu dublete şi suturi artificiale, e străină lecturilor vechi ale cărţilor biblice, cel puţin în măsura cunoştinţelor noastre.“ (p. 39) Aceste „dublete şi suturi“ există, fără îndoială, ceea ce totuşi nu afectează imaginea de ansamblu a cărţii şi posibilitatea interpretării ei ca pe o operă unitară. Geneza nu are o construcţie dialectică, aşa cum au romanele moderne, unul din motive fiind că se situează foarte aproape de complexitatea vieţii. De altfel, intenţia primă a autorului nu a fost aceea de a construi o poveste plăcută, ci una edificatoare. Tehnicile narative sunt adaptate acestui scop. Efectul este, cu toate acestea, de-a dreptul impresionant. După genealogii lungi şi plictisitoare, după înşiruiri de nume fără viaţă, de anonimi al căror singur rost pe lume a fost acela de-a fi dus neamul mai departe (şi pe care cartea îl consemnează pentru că îl consideră, şi pe el, important), urmează explozia fascinantă a unor destine, cum sunt acelea ale lui Avraam, Iacob sau Iosif. Geneza prezintă formarea unui popor, dar prin intermediul unor indivizi exemplari. Cu cât sunt mai bine integraţi în istorie, cu atât complexitatea lor psihologică creşte. Naraţiunea este una de tip progresiv. De la miticul Noe, de la schematicul Avraam şi până la telenovelicul Iosif, asistăm la o creştere în complexitate a personajelor. Romanele moderne pornesc de la un moment ales arbitrar, de la un punct contingent al istoriei; Geneza porneşte cu începutul. Într-un anumit sens, ea este o poveste care nu se termină decât odată cu sfârşitul lumii. Totuşi, de la povestea lui Iacob ne aflăm deja în plină istorie, putem izola din naraţiunea ca atare o mulţime de alte poveşti, putem construi, plecând de la ele, tot atâtea romane palpitante. Scrisă pentru cult, Geneza este o carte pe care o citeşti cu plăcere până la sfârşit.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper