Eseuri despre poezie

Un articol de Ion Brad

Horia Bădescu, Dacă Orfeu, Editura Limes, 2015

 

Un adevărat „jurnal de front al poeziei“ este acest nou volum al celui mai important poet
de la Cluj, prozator, eseist şi tălmăcitor asemenea. El scrie, fireşte, în limba română, dar o face, cu succes, şi în franceză, zonă lingvistică în care a fost prezent, ca diplomat şi reprezentant al literelor române.

Pentru cititorii mai puţin familiarizaţi cu viaţa şi opera lui Horia Bădescu, amintesc aici câteva din datele esenţiale: „Născut la 24 februarie 1943 la Aref pe Argeş, poet, prozator şi eseist, doctor în litere, jurnalist şi diplomat, laureat al mai multor premii ale Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, al Premiului «Eminescu» al Academiei Române (1991) şi al Premiului European de poezie francofonă «Leopold Sedar Senghor» (2004), membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Uniunii Scriitorilor Francezi, membru al Maison International de la Poésie de Bruxelles şi al CIRET, membru de onoare al Academiei Francofone şi al Uniunii Poeţilor Francofoni, Horia Bădescu este autorul a mai bine de treizeci de volume de poezie, eseuri şi romane, publicate în România, Franţa, Belgia, Bulgaria, Macedonia, Spania, Vietnam.“
De asemenea şi unele dintre ultimele sale apariţii: Le vol de l’oie sauvage (roman, Gallimard, 200), La mémoire de l’Etre – la poésie et le sacré (eseu, Editions du Rocher, 200), Le vent et la flamme (poeme, Librairie Bleue, 2002), Un jour entier (poeme, l’Arbre à paroles, 2006), De la o zi la alta (poeme, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2006), Pielea îngerului (poeme, Limes, 2007, premiul Cartea anului), Miradors de lăabîme (poeme, l’Arbre à paroles, 2008, reeditat în 2013), Memoria Fiinţei – Poezia şi Sacrul (eseu, Junimea, 2008), Vei trăi cât cuvintele tale (poeme, Dacia XXI, 2010), E toamnă nebun de frumoasă la Cluj (poeme, Eikon, 2011), O noapte cât o mie de nopţi (roman, Limes, 2011, Premiul „I.D. Sârbu“), Cărţile vieţuirii (poeme, Eikon, 2013).
Acestea fiind spuse, să urmăm, chiar şi în fugă, liniile de forţă ale acestui complicat volum de eseuri şi meditaţii filosofice, închinate reginei literaturii, care a fost şi va rămâne Poezia. Ea este văzută, de data asta, atât sub specia eternităţii, dar şi a timpului prezent.
În capitolul intitulat În chip poetic locuieşte omul întâlnim acest avertisment sintetic:
„Secolul XX s-a sfârşit fără să fi reuşit să-şi afle un sens, cu atât mai puţin Sensul de care, de altminteri, s-a lepădat cu obstinaţie, oferind omului nimic altceva decât suferinţă, disperare, singurătate. Tot ceea ce a putut el face, întru gloria raţionalismului, obiectivităţii şi materialismului, a fost să-l înveţe pe om a exista, nu a fi!
Sfidarea pe care secolul şi mileniul care au început o lansează umanităţii este, deci, întoarcerea la Sens. Căci, dacă omul vrea să supravieţuiască, el trebuie să reînveţe să fie, adică să trăiască din perspectiva unităţii lumii, să trăiască întru şi prin Sens, întru şi prin sacru. Să locuiască lumea în chip poetic, cum spunea Hölderlin“.
Poezie şi Fiinţă deschide seria unor conferinţe rostite la Bienalele de Poezie de la Liège, între 1994 şi 2012, intitulate, rând pe rând, Ontologia necunoscutului sau proiectele Fiinţei; Poezia – memorie ontologică; Marea iluzie; O oră de linişte; Dacă Orfeu; Poezia – limba sufletului şi a iniţierii; Nimic nu e nou în poem în afara poemului însuşi; Reintegrarea sacrului şi libertatea poeziei; Sărbătoarea pierdută; Fascinaţia abisului; Umanismul solidar, rostite sau publicate în Franţa sau la noi acasă.
Marea lor varietate este unită printr-un flux de idei, de întrebări şi răspunsuri, asemenea valurilor unor mări sau oceane, izbucnind sau rechemate în adâncuri.
Partea a doua, intitulată Starea de veghe, este alcătuită din unsprezece interviuri, ordonate în felul următor: Max Alhau, „Să mergi spre oameni, să-ncerci să-i faci să aibă conştiinţa acestei lumi“; Valeriu Anania, „Când toţi pălăvrăgesc, a fi tăcut e un semn de nobleţe“; Paul Aretzu, „Adevărata putere este puterea interioară“; Gérard Bayo, „Dacă venim din Geneză, atunci mergem, în fiece zi, către creaţia fără sfârşit“; Jean Biès, „Să reînvăţăm să ne ţinem drepţi“; Dominique Daguet, „Nimeni nu-i va răpi vreodată sufletul omului liber“; Fermin Heredero, „Să-i contagiem pe ceilalţi cu fiinţă şi poezie“; Werner Lambersy, „Eternitatea e o bătaie de gene“; Adrian Popescu, „Atent să nu deranjez ordinea lucrurilor nevăzute“; Roland Reutenauer, „Cu stiloul în mână până la ultima suflare“; Jean-Luc Wauthier, „Cui îi e frică de poezie?“.
Mi-e greu să reproduc aici datele privitoare la atâtea personalităţi, mai ales ale străinilor, francezi, spanioli, belgieni.
Urmărind atent toate aceste texte nu e prea greu să ne dăm seama de faptul că importanţa răspunsurilor era conţinută de măiestria întrebărilor. Acestea dovedesc, încă o dată, virtuţile intelectuale şi morale ale colegului şi prietenului meu Horia Bădescu.
Dacă am fost tentat să aleg, dintre români, conversaţia cea mai familiară gusturilor şi părerilor mele estetice, m-am decis să aleg doar începutul interviului cu Adrian Popescu, alt eminent poet şi eseist de la Cluj:
„Horia Bădescu: Aş începe, dragă Adrian Popescu, citând opinia lui Bernanos conform căreia: «Putem înţelege civilizaţia modernă doar dacă pricepem faptul că ea nu este nimic altceva decât o conspiraţie universală contra oricărei forme de viaţă interioară». O conspiraţie a cui şi în ce scop? Cât adevăr se află aici?
Adrian Popescu: O «conspiraţie» a lumii secularizate de azi, construită în mare parte pe principiile iluminismului, încearcă eliminarea valorilor bazate pe canoanele frumosului clasic, considerat caduc, pe manifestarea misterului, considerat anacronic, pe imprevizibilul fecund, considerat hazard, pe o coerenţă ascunsă a lumii, considerată idealism. Valorile perene – binele, frumosul, adevărul devin aleatorii, minate de un relativism generalizat, iar, în consecinţă, lucrurile sunt percepute ca interşanjabile, efemere, inconsistente.
Viaţa interioară presupune acceptarea unei «solitudini pline de voci», dialogul cu invizibilul. Sentimentul existenţei unui «dincolo» de persoana noastră. Civilizaţia postmodernă ar vrea să ne manifestăm doar orizontal, ea tolerează credinţa creştină, de exemplu, dar o vrea doar drept o «afacere particulară» a sufletului, desfăşurată în intimitatea casei fiecăruia, nu manifestată social, deschis. «Conspiraţia» lumii postmoderne este de fapt o tendinţă a sterilizării sufleteşti, şi virtutea şi păcatul se vor abolite, înlocuite de o corectitudine de tip funcţionăresc, cu scopul de a fi toţi nu mai mult decât nişte «buni cetăţeni», urmând cu fidelitate litera ideologiilor postmoderne, care promovează relativismul, loisir-ismul, cultura corpului, consumismul. Dar împlinirea umanului este mai mult decât umanul, eroicul, sfinţenia, genialitatea artistică, adevărul nu e doar raţiunea strictă, pragmatismul, utilitarismul, ci mult mai mult decât atât, adică: primatul iubirii, speranţei şi al credinţei.
H.B.: Conversaţiile noastre telefonice înregistrate şi stocate, cărţi de identitate biometrice ca să putem călători, cenzura «politiquement correct-ului» pe post de libertate de gândire, dictatura media pe post de libertate de expresie, intoleranţa drapată în toga exerciţiului democratic… A ce seamănă această umanitate? Oare Orwell ne-a spus basme?
A.P.: Un control sistematic, orwellian, la nivel planetar, prin care intimitatea noastră să poată fi controlată, apoi dirijată e posibil dacă uităm valorile democraţiei şi mai ales unicitatea persoanei umane, chip al Creatorului. Nici emisiunile TV, în majoritatea lor, nu sunt altceva decât mijloace similare de a ne adormi conştiinţa, a ne seda, pentru ca în final să ne programeze viaţa.“
Iar ca final, ultima întrebare şi ultimul răspuns din interviul cu poetul Jean-Luc Wauthier născut în 1950 şi mort anul acesta:
„H.B.: Cum să trăieşti ca poet, ca veghetor şi «trezitor», de umanitate, dacă pot spune astfel?
J-L Wauthier: Vastă întrebare şi bătălie de fiece clipă. A scrie înseamnă a rezista, a rezista împotriva alienării exterioare, desigur, dar şi împotriva imaginii pe care vor s-o dea despre noi şi, mai ales a rezista împotriva ta însuţi, împotriva propriei slăbiciuni.“
N-aş putea spune, în încheiere, decât repetând ce-am mai apus altădată: „Dea, Sfântul, să primesc, să citesc şi să recomand altora, spre lectură, asemenea cărţi!“

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper