Elemente de inumanism

Un articol de Ştefan Bolea

1. Neomul cioranian

În prima sa carte, Pe culmile disperării (1934), Emil Cioran elaborează, în stilul său ambiguu şi liric, definiţia unui nou concept, cel al neomului:

„Între oameni există unii care n-au depăşit cu mult forma de existenţă animală sau de plantă. Este natural ca ei să dorească şi să admire fenomenul om. Dar acei care cunosc ce înseamnă a fi om caută să devină orice, numai om nu… Căci dacă diferenţa dintre om şi animal rezidă în faptul că animalul nu poate fi decât animal, pe când omul poate fi neom, adică altceva decât el însuşi – atunci eu sunt un neom.“
Cioran pare să spună că există fiinţe subdezvoltate, care încă n-au ajuns la nivelul umanităţii. Mândria de a fi om ar putea fi un simptom al fiinţelor inferioare, care îşi venerează propriul deficit. Exagerând, Cioran observă că aceşti oameni n-au depăşit nivelul plantelor şi al animalelor. Cei care ştiu, însă, că omul este un punct terminus, o fiinţă menită stagnării, dispreţuiesc fenomenul uman. Aici intervine o întrebare importantă: dacă renunţăm la umanitate, încotro ne îndreptăm? Vom abandona antropocentrismul în favoarea teocentrismului? Sau, dacă drumul îndumnezeirii este barat, ne vom întoarce la animalitate? Înţelegem că neomul nu mai este uman. Dar cum l-am putea defini? Din punct de vedere psihologic, neomul este un străin (alius), o mutaţie spirituală. De pildă, supraomul a transcens natura umană şi a ocupat un nou teritoriu (după cum vom vedea, Cioran pretinde că supraomul a uzurpat domeniul zeităţii). Cu toate acestea, neomul a depăşit umanitatea, dar nu a găsit un domeniu similar: de aceea din perspectiva omenirii, neomul este un subom, o fiinţă incapabilă să găsească o „casă“ şi o esenţă pe măsura sa, un outsider psihologic care va fi penalizat.
În altă carte cioraniană, Amurgul gândurilor (1940), Cioran re-întemeiază definiţia neomenescului:
„Cinicii nu sunt nici supra– şi nici sub– oameni, ci post-oameni. Ajungi să-i înţelegi şi chiar să-i iubeşti, când îţi scapă din chinul absenţei tale o mărturisire adresată ţie sau nimănui: am fost om şi acuma nu mai sunt.“
Putem să ne întrebăm: ce devenim când nu mai suntem oameni? Dintr-o perspectivă teologică devenim demoni; dintr-o perspectivă mitologică, devenim titani; din punct de vedere psihologic, suntem psihopaţi; din unghiul filosofiei – nihilişti. Aceste patru metafore pot descrie viitorul psihologic al speciei umane. Dacă Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea sa (Gen. 1.27), neomul se eliberează de sub tiparul asemănării: pare să fi fost creat de un Dumnezeu acosmic care nu mai există. Trebuie să remarcăm că neomul nu este anti-uman (termen care desemnează anti-umanismul mizantropic al lui Lautréamont, care milita pentru distrugerea speciei umane), este mai degrabă in-uman. Credem că neomul este fiinţa viitorului, care reconsideră istoria umanităţii cu un ochi neomenesc. Dacă omul „ar putea dispărea, asemenea unui chip desenat pe nisip la marginea mării“ (Foucault), neomul va fi succesorul său. Dacă supraomul ar putea fi desemnat ca un zeu alternativ, neomul ar trebui considerat un om alternativ şi în-străinat (alienus).
2. Ce este nihilismul?
Probabil o definiţie adecvată a nihilismului ar lumina harta neomenescului:
„Nihilismul este credinţa că toate valorile sunt lipsite de fundament şi că nimic nu poate fi cunoscut sau comunicat. Este asociat deseori cu pesimismul extrem şi cu un scepticism radical care condamnă existenţa. Un adevărat nihilist nu va crede în nimic, nu va avea loialităţi şi nici un scop în afara unui probabil impuls de a distruge.“ (Alan Pratt)
Există cel puţin două trăsături nihiliste pe care le putem discerne din definiţia lui Alan Pratt: lipsa de fundament a valorilor şi „apetitul pentru distrugere“ negativist. Iată ce spunea Nietzsche, primul teoretician important al nihilismului, despre valori:
„Ce-nseamnă nihilismul? –  Faptul că valorile cele mai înalte se devalorizează. Lipseşte scopul. Lipseşte răspunsul la întrebarea „De ce?“ … Pe scurt: categoriile „scop“, „unitate“, „fiinţă“ prin care am atribuit o valoare lumii,sunt retrase iarăşi de noi – iar acum lumea arată lipsită de valoare …“ (Nietzsche, Voinţa de putere)
Definiţia nietzscheană devine mai limpede atunci când contextualizăm afirmaţia „Dumnezeu a murit“ cu atacul nihilist împotriva valorilor: Dumnezeu, cea mai mare valoare ontologică, teologică şi – chiar – istorică a dispărut („s-a devalorizat“) şi nu mai poate fi, aşa cum au arătat Jean-François Lyotard şi alţi gânditori postmoderni, considerată o sursă de legitimare. Dumnezeu, cândva valoarea cea mai înaltă, este lipsit de valoare. Mai mult, nihilismul poate fi definit ca un proiect de distrugere a societăţii, aşa cum este descris de Turgheniev în romanul Părinţi şi copii (1862), care menţionează pentru prima dată în istoria literaturii termenul de „nihilist“. Distrugerea, „curăţirea locului“, primeşte valenţe numinoase, marcând intersecţia între nihilism şi anarhism:
„– Ţi-am spus doar, unchiule, interveni Arkadi, ţi-am spus că noi nu recunoaştem nici o autoritate.
– Iar în acţiunile noastre ne bazăm pe ceea ce considerăm folositor, adăugă Bazarov. Şi, deoarece negaţia este astăzi lucrul cel mai util, iată că negăm.
– Totul?
– Da, totul.
– Cum? Nu numai arta, poezia … dar şi … mă-ngrozesc, zău …
– Totul! repetă Bazarov cu un calm absolut imperturbabil …
– Totuşi, fie-mi îngăduit, se amestecă şi Nikolai Petrovici. Dumneata afirmi că negaţi totul ori, mai bine zis, distrugeţi totul … Dar cred că e nevoie şi să clădim …
– Asta nu mai e treaba noastră … Mai întâi trebuie să curăţim locul.“
Ne vom întoarce la conceperea nihilismului înţeles ca fiinţa distrugerii la sfârşitul celei de-a treia secţiuni, atunci când portretizăm supraomul ca nihilist activ. Pentru moment trebuie să remarcăm că nihilismul are două faţete: „A. Nihilismul ca semn al forţei sporite a spiritului: nihilismul activ.// B. Nihilismul ca declin şi diminuare a forţei spiritului: nihilismul pasiv“. (Voinţa de putere) Anticipând, trebuie spus că nihilismul activ corespunde supraomului nietzschean şi nihilismul pasiv poate fi aplicat neomului cioranian. Refuzul cioranian al acţiunii îl leagă pe filosoful român de Schopenhauer şi Buddha, pe teritoriul melancolic şi nostalgic în care nihilismul pare să lupte împotriva sa.
3. Supraomul nietzschean
Putem reconstitui definiţia supraomului luând în considerare trei fragmente din Aşa grăit-a Zarathustra. Primul este acesta:
„Ce e maimuţa pentru om? Doar o batjocură sau o ruşine dureroasă. Aşa trebuie să fie şi omul pentru Supraom: doar o batjocură sau o ruşine dureroasă. Voi aţi parcurs distanţa de la vierme până la om şi multe în voi sunt încă vierme. Cândva aţi fost maimuţe şi chiar şi astăzi un om păstrează din maimuţă mai mult ca o maimuţă oarecare.“
Există o mistică evoluţionistă în acest text: maimuţa şi supraomul marchează limitele evoluţiei umane. Maimuţa, metafora unui trecut ignobil, când sufletul animal trăia doar în imediateţe biologică, este fiinţa umană adormită. Maimuţa este termenul care exprimă cel mai bine stagnarea, radiografia fiinţei umane minus („un om păstrează din maimuţă mai mult ca o maimuţă oarecare“). Omul este realizarea maimuţei, o realizare atât de însemnată, încât ridiculizează proiectul iniţial. Din perspectiva opusă, maimuţa este un avertisment şi un memento pentru om. Avertismentul: „Te poţi întoarce la subumanitate“. Memento-ul: „Orice ai face, maimuţa te oglindeşte“.Să observăm că este imposibil să construim o mitologie fără referire constantă la zoologie.
Continuăm cu un alt text relevant pentru configurarea definiţiei supraomului:
„Sensul pământului e Supraomul. O, dacă voi v-aţi încorda voinţa: sens al pământului să fie  Supraomul <der Übermensch sei der Sinn der Erde> ! Eu vă conjur, o fraţi ai mei, rămâneţi credincioşi pământului şi nu mai daţi crezare celor ce vă vorbesc despre speranţe suprapământeşti! Otrăvitori sunt ei, fie c-o ştiu sau nu.“
Supraomul este caracterizat– şi aceasta este cea de-a doua sa dimensiune – prin fidelitatea faţă de pământ şi înţelegerea că speranţele supraomeneşti sunt otrăvitoare. Aceste speranţe sunt contraproductive, infectând astfel voinţa de putere: în timp ce creează o lume imaginară, ele condamnă această lume. „Cea mai îngrozitoare blasfemie e azi să blasfemezi pământul“. Adoratorii lui Dumnezeu se refugiau într-o lume transcendentă, neglijând această lume. Mai mult, ei au abandonat ideea existenţială a responsabilităţii, clamând că viaţa este doar un preludiu unei vieţi „eterne“ viitoare. Acum că „Dumnezeu e mort“ şi adoratorii sunt „morţi, asemenea lui“, discipolii supraomului pot puncta că trebuie să rămânem credincioşi acestui Pământ imanent, fideli faţă de „aici“ şi „acum“-ul existenţei mundane.
Să arătăm şi ce-a dea treia trăsătură a supraomului:
„Iată, vă-nvăţ ce este Supraomul: el este-această mare, dispreţul vostru se pierde-n ea. Ce poate fi mai însemnat în viaţa voastră? E ora marelui dispreţ. Ora în care vă scârbiţi şi de fericirea voastră, de raţiunea şi virtutea voastră.“
Două lucruri au definit până acum supraomul nietzschean: abilitatea sa de a transcende fiinţa umană obişnuită şi fidelitatea sa pentru imanenţă. Acum, la „ora marelui dispreţ“, supraomul devine un nihilist activ, renunţând la fericire, raţiune şi virtute. Nihilismul activ consideră că evitarea durerii şi căutarea „compulsivă“ a fericirii este un simptom al slăbiciunii: „Ce-mi pasă mie de fericirea mea! Ea e mizerie, şi murdărie, şi jalnică suficienţă. O, fericirea mea, ce trebuie să-mi fie chiar temei al existenţei!“. Ceva superior noţiunii de fericire trebuie să constituie apetitul fundamental. Acest percept poate părea straniu pentru cititorul lui Nietzsche: ce altceva decât fericirea poate fi motivaţia noastră principală? Răspunsul filosofului german este direct: voinţa de putere este fundamentală şi are o teleologie superioară fericirii.
Pentru a rezuma, supraomul poate fi definit prin trei termeni: autodepăşirea (omul este maimuţa supraomului), fidelitatea pentru această lume şi existenţă şi nihilismul activ, rezultat din destrucţia noţiunii de fericire. Putem redefini supraomul ca un nihilist activ, care doreşte să depăşească umanitatea şi care renunţă odată pentru totdeauna la iluzia creştină (şi platonică) a unei alte lumi:
„Maximul său de forţă relativă el şnihilismulţ îl atinge ca forţă violentă a distrugerii; ca nihilism activ … Nihilismul nu e doar o speculaţie despre „zădărnicie“ şi credinţa că totul merită să dispară; prin el contribuim, conducem la declin… Nihilismul este starea spiritelor şi a voinţelor puternice, iar acestea nu pot să rămână la negaţia „judecăţii“: Nu-ul  faptei provine din natura lor.“ (Voinţa de putere)
Nihilistul activ are un „apetit pentru distrugere“ imens, care îi dă o trăsătură de caracter aproape anarhistă: el nu spune „nu“ prin judecată, spune „nu“ prin acţiune. Nihilistul devine fiinţa distrugerii, anihilând orice „merită să dispară“. Aici Nietzsche îi face ecou lui Bakunin, care proclama că „pasiunea distrugerii este o pasiune creativă“.  Cu toate acestea, să ne amintim că filosoful născut la Röcken a scris altundeva: „Nur als Schaffende, können wir vernichten.“ <Putem distruge numai în calitate de creatori.>

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper