Dumnezeu în Biroul Oval

Un articol de Adrian Oroşanu

I trust God speaks through me. Without that, I couldn’t do my job.
George W. Bush

La scurtă vreme după atentatele de la 11 septembrie 2001, preşedintele George W. Bush identifica, într-un limbaj cu intarsii teologale, o „axă a Răului“ în Irak, Iran şi Coreea de Nord. Nou-născutul „război împotriva terorismului“ (war on terror) trebuia proclamat a se adresa unui rău nu doar secular. În discursul din 2003 privind Starea Naţiunii, Bush declara: „Nu cunoaştem, nu pretindem a cunoaşte toate căile providenţei, însă ne putem încrede în ele, punându-ne toată credinţa în Dumnezeul cel iubitor din spatele întregii vieţi şi al întregii istorii“ (apud Balmer, Randall. God in the White House: A History. How Faith Shaped the Presidency from John F. Kennedy to George W. Bush. Harper Collins. New York: 2009, 149). În perspectiva invadării Irakului, la 19 martie 2003 panseul prezidenţial cunoştea noi culmi: vorbind despre presupusele ameninţări asupra Statelor Unite reprezentate de Saddam Hussein, George W. Bush conchidea, apoftegmatic: „Dacă acesta nu este răul, atunci răul nu are niciun înţeles.“
Problema de constituţionalitate a coparticipării divine la procesele decizionale din politica la vârf a Statelor Unite depăşeşte cu mult ambiţiile prezentului articol. Suficientă – şi, poate, tonică – ar fi o scurtă recapitulare a „intruziunilor“ lui Dumnezeu în administraţia americană, facilitate de cel de-al 43-lea preşedinte al SUA, în special prin intermediul Oficiului pentru Iniţiative Bazate pe Credinţă.
În prima sa zi în Biroul Oval, George W. Bush proclamă zi de rugăciune şi taie bugetul federal alocat avorturilor (Mansfield, Stephen. The Faith of George W. Bush. Charisma House. Lake Mary: 2004, XIV): „Povesteşte că a fost chemat să fie preşedinte de către un Dumnezeu care intervine în problemele oamenilor şi că Statele Unite îşi datorează existenţa Providenţei.“ Publicul american află în detaliu despre convertirea lui Bush în 1986, despre Biblia pe care o citeşte etc. Filozoful lui preferat este „Cristos, întrucât i-a îndreptat inima.“ Obiectivul strategilor lui Bush pare să fie de la început un „mariaj între guvern şi evangheliştii din partea dreaptă a spectrului politic şi religios“ (Wineburg, Bob. Faith-Based Inefficiency: The Follies of Bush’s Initiatives. Praeger. Westport: 2007, XV), neglijând însă nevoile reale ale comunităţilor locale.
Pe 29 ianuarie 2001, la 9 zile de la inaugurare, George W. Bush înfiinţează Oficiul Casei Albe pentru Iniţiative Comunitare şi Bazate pe Credinţă (White House Office of Faith-Based and Community Initiatives), care se dovedeşte a fi o dezamăgire pentru înşişi credincioşii cărora urmărea să le dea satisfacţie, unii dintre aceştia „înţelegând cu tristeţe ulterior că intenţia era nu combaterea sărăciei, ci câştigarea războiului cultural şîntre liberali şi conservatoriţ“ (Wineburg 2007, XXVIII).
Propunerea lui Bush avea, de fapt, drept obiectiv „uşurarea accesării de fonduri federale de către grupuri bazate pe credinţă în scopul prestării de servicii sociale pentru cei săraci“ (Formicola, Jo Renee, and Mary C. Segers, and Paul Weber. Faith-Based Initiatives and the Bush Administration: The Good, the Bad, and the Ugly. Rowman & Littlefield Publishers. Lanham: 2003, 1). Când s-a pus, însă, concret problema distribuirii acestor fonduri, diferenţele şi frustrările religioase şi-au făcut apariţia. Într-o societate multireligioasă ca cea americană, e greu de imaginat obligarea organizaţiilor religioase să depindă de banii Unchiului Sam sau să concureze între ele pentru accesarea lor. În plus şi, de fapt, în primul rând, în perspectiva finanţării iniţiativelor de natură religioasă, teama de prozelitismul competitorilor capătă trup şi dă să muşte. Drept pentru care, cum vom vedea mai jos, în urma unor dezbateri fără rezultat în Congres, problema a fost tranşată, în virtutea prerogativelor executive ale preşedintelui, prin intermediul unor ordine directe (Black, Amy E., and Douglas L. Koopman. The Politics of Faith-Based Initiatives. În Religion and the Bush Presidency editată de Mark J. Rozell & Gleaves Whitney. Palgrave Macmillan. New York: 2007, p 155).
Alternativa Filantropică (the Charitable Choice), a cărei implementare a fost urmărită prin iniţiativa preşedintelui Bush, exista deja din 1996 şi fusese sprijinită în campania electorală din 2000 atât de către Al Gore cât şi de către George W. Bush. „Prevedere legislativă menită să elimine obstacole nenecesare în calea acordării anumitor fonduri federale către organizaţii bazate pe credinţă care prestează servicii sociale“, Alternativa Filantropică părea să aibă însă o bătaie mai lungă, în sensul strategic al deplasării relaţiei dintre biserică şi stat dinspre separare înspre colaborare (Formicola, Segers, and Weber 2003, 7); principiile pe care se baza erau patru:
1. Egalitatea competitivă. Prestatorii religioşi de servicii sociale sunt eligibili să concureze pentru accesarea de fonduri în aceleaşi condiţii ca orice alţi prestatori, nefiind excluşi sau incluşi doar pentru că se bazează pe credinţa religioasă.
2. Respectul pentru integritatea organizaţiilor religioase. Caracterul religios al acestor prestatori este protejată prin faptul că li se permite să-şi definească, să-şi elaboreze, să practice şi să-şi exprime convingerile religioase aşa cum consideră. Guvernul federal ori statal nu poate cere unui prestator religios să-şi modifice forma de conducere internă sau să elimine obiectele de artă religioasă, icoane, scripturi sau alte simboluri pentru a putea participa la acest program.
3. Protejarea beneficiarilor. În cadrul prestării de servicii sociale, organizaţiile religioase nu vor discrimina nicio persoană pe motive de religie, credinţă religioasă sau refuz de a participa activ la o practică religioasă. Dacă o persoană are obiecţii faţă de caracterul religios al unui program, trebuie oferită o alternativă seculară.
4. Separarea dintre biserică şi stat. Toate fondurile provenite de la guvern trebuie folosite pentru prestarea de servicii sociale publice şi nicio finanţare guvernamentală directă nu poate fi redirijată către activităţi cu caracter inerent religios cum ar fi adorarea, studiul sectar sau prozelitismul.
Posibilitatea respectării acestor principii a fost pusă la îndoială atât înainte de alegerea lui George W. Bush cât şi după înfiinţarea Oficiului. Oricât de mult şi-ar fi dorit, probabil, fiecare organizaţie religioasă să acceseze fonduri, colaborarea dintre o instituţie bazată pe credinţă şi prestatori laici sau aparţinând unei alte denominaţii rămânea de neconceput; la fel, de neimaginat era lipsa de prozelitism în prezenţa simbolurilor şi veşmintelor religioase. Deşi a trecut repede de Camera Reprezentanţilor, iniţiativa legislativă s-a blocat în Senat în prima jumătate a lui 2001 şi a fost reluată abia în 2002, după ce fusese scoasă de pe lista de priorităţi imediate în urma atentatului de la 11 septembrie.
Noua formă, convenită cu Senatorii Lieberman şi Santorum, a legii de finanţare a acţiunilor caritabile religioase şi a altor organizaţii nonprofit, denumită Legea privind Ajutorul Caritabil, Recuperarea şi Împuternicirea (Charity Aid, Recovery, and Empowerment Act), propunea noi avantaje fiscale pentru încurajarea donaţiilor caritabile şi rezerva fonduri suplimentare pentru un program de granturi pentru servicii sociale. În acelaşi timp, noua lege elimina aspectul cel mai contestabil al propunerii iniţiale a lui Bush, permiţând de data aceasta grupurilor religioase să favorizeze la angajare membrii propriei denominaţii (Formicola, Segers, and Weber 2003, 11). Ceea ce apărea ca un „compromis semnificativ“ din partea administraţiei Bush faţă de propunerea iniţială, şi anume ceea ce se câştiga din perspectiva cultelor invitate să participe la program, în acelaşi timp se pierdea din perspectiva drepturilor civile.
În plus, în comparaţie cu forma ei iniţială de la începutul lui 2001, legea a fost, dacă putem spune aşa, „contextualizată“, Senatorul Lieberman descriind-o ca pe un efort de a veni în întâmpinarea nevoilor oamenilor după evenimentele de la 11 septembrie şi recesiunea care le-a urmat. Întrucât guvernul singur nu putea satisface toate aceste nevoi, legea împuternicea o serie întreagă de organizaţii caritabile, printre care şi grupurile religioase, să se ocupe de acest lucru.
Aventurile Legii Compasiunii (CARE Act), cum ajunsese să fie denumită, nu se opresc însă aici. După un scurt interludiu prilejuit de alegerile pentru Congres din 2002, cinci senatori democraţi introduc amendamente în sensul unei mai bune protecţii a separaţiei dintre biserică şi stat şi a nediscriminării la angajare. În urma câtorva contre între democraţi şi republicani, care nu au dus la niciun compromis, legea părea să-şi dea obştescul sfârşit.
Excedat, probabil, de amânări într-una dintre cele trei teme majore ale campaniei sale electorale – reducerea impozitelor federale, reformarea politicilor educaţionale federale şi extinderea iniţiativelor bazate pe credinţă (Black & Koopmann 2007, 155) – la 12 decembrie 2002 Preşedintele George W. Bush anunţa că va face uz de prerogativele sale executive pentru a facilita curgerea ajutorului federal către organizaţiile caritabile religioase, chiar dacă acestea fac discriminări la angajare pe motive religioase şi morale. La Philadelphia, în faţa unui public compus din peste o mie de lideri religioşi şi caritabili, Bush anunţa că: i. va emite un ordin executiv prin care va cere agenţiilor federale să nu discrimineze organizaţiile religioase la acordarea de finanţări către grupurile de prestaţii sociale şi comunitare în cadrul programelor de ajutorare a celor săraci; ii. va semna un alt ordin executiv pentru înfiinţarea de oficii la cinci ministere; în sfârşit, iii. va ordona Agenţiei Federale pentru Situaţii de Urgenţă (FEMA) să permită grupurilor nonprofit de factură religioasă să se califice pentru finanţarea ajutoarelor în cazuri de dezastre precum cutremure şi uragane în acelaşi mod în care se pot califica şi organizaţiile nonprofit seculare, întrucât „în vreme ce unii consideră că descurajarea cererilor din partea unor asemenea grupuri şde factură religioasăţ ajută la respectarea separaţiei dintre biserică şi stat, administraţia Bush crede că aceste reguli scrise şi nescrise perpetuează discriminarea religiei“ (Black & Koopmann 2007, 156).
Oficiul a funcţionat pe baza ordinelor executive emise de George W. Bush de-a lungul ambelor sale mandate. De pildă, în anul fiscal 2005 s-au acordat organizaţiilor de factură religioasă peste 2,2 miliarde de dolari în cadrul unor granturi de servicii sociale. De remarcat că Preşedintele Barack Obama păstrează acest oficiu (http:// www.whitehouse.gov/administration/eop/ofbnp), redenumindu-l Oficiul Casei Albe pentru Parteneriate Bazate pe Credinţă şi Vecinătate (White House Office of Faith-Based and Neighborhood Partnerships); de asemenea, Obama înfiinţează în cadrul oficiului un consiliu consultativ compus din lideri religioşi şi seculari şi din oameni de ştiinţă din diferite domenii.
Succesul acestei iniţiative pare să se datoreze preponderent, dacă nu exclusiv, credinţei religioase a Preşedintelui George W. Bush. „Chiar şi atunci când diverşi membri din staff-ul Casei Albe au avut variaţii ale nivelului de interes şi susţinere pentru propunerile legate de credinţă, preşedintele nu a cunoscut fluctuaţii în susţinerea sa personală. Pornind din angajamentul său de credinţă, pe baza căruia a reuşit să-şi rezolve problema consumului de alcool, Bush credeşaţ din toată inima că organizaţiile bazate pe credinţă sunt capabile să satisfacă unele nevoi şsocialeţ în moduri la care adeseori programele guvernamentale tradiţionale nu au acces“ (Black & Koopmann 2007, 168).
Cel mai probabil, amestecul unic de conservatorism creştin şi abilitate politică este cel care i-a asigurat lui George W. Bush două mandate la Casa Albă. De pildă, faptul că, în 1994, când candida pentru postul de guvernator, şi-a exprimat susţinerea pentru o lege care condamna homosexualitatea nu l-a împiedicat, către mijlocul primului său mandat de preşedinte, să-l numească pe Scott H. Evertz, gay nedisimulat, director la Oficiul pentru Politici Naţionale în domeniul SIDA sau pe homosexualul Michael Guest ambasador al SUA în România. Prietenia sa – pe temeiuri în primul rând religioase şi abia apoi de politică externă (Mansfield 2004, 152) – cu Tony Blair incită imaginaţia: ni-i putem închipui, după o agapă asezonată evanghelic, discutând invadarea Irakului. Iniţiativele de sorginte religioasă ale Preşedintelui George W. Bush în politica internă şi externă (blocarea cercetărilor în domeniul celulelor stem embrionare, „sfântul“ război economic, exportul militar al democraţiei etc.), combătute adeseori virulent de prezentatori TV liberali precum Bill Maher, au întrunit de două ori consensul unei – e adevărat, strânse – majorităţi a maselor de alegători; dar, se pare, şi consensul cetelor cereşti.
Compete that!

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper