Dreptul la replică: Boicotul tăcerii folosit ca armă?

Un articol de Aura Christi

Domnului Augustin Buzura
Directorul revistei CULTURA
Stimate domnule
Augustin Buzura,

Vă rog respectuos să publicaţi în paginile revistei Cultura textul meu polemic intitulat Boicotul tăcerii folosit ca armă?, trimis dlui prof. N. Manolescu spre publicare în Rom#nia literară şi rămas fără răspuns.

Cu mulţumiri,
Aura Christi

Cultura română
discriminată la ea acasă
Una dintre crizele reale instalate în cultura română în perioada post-totalitară este criza receptării, care, adâncindu-se, în timp, a dat naştere unei alte crize: a modelelor. Spre nefericirea literaturii române, aceste realităţi triste prosperă după Revoluţia din 1989. Generate de fractura provocată pe terenul literelor, aceste fenomene – cum le numesc, impropriu, pare-se – sunt de o gravitate extremă şi – în chip de neînţeles în condiţiile unui stat democratic, pluripartidic prin definiţie – sfidează unul dintre principiile maioresciene de o importanţă covârşitoare pentru sănătatea şi vitalitatea unei culturi tinere, majore, cum e cea autohtonă: autonomia esteticului. Este de departe uimitor şi de nepriceput faptul că acest principiu fundamental, respectat cu sfinţenie în câteva cazuri sub dictatură, când cenzura proletcultistă şi cea ceauşistă făceau ravagii în operele majorităţii autorilor de primă mărime, a fost ajutat să se împiedice pe loc drept tocmai în libertate. Odată cu căderea regimului totalitar, firesc, s-a dorit o reevaluare a valorilor. Doar că în această operaţiune ultradificilă accentele s-au pus liminar greşit, iar operatorii, cerberii, regizorii, scenariştii, câinii de pază, sufleurii, arbitrii, servantele, tartorii, procurorii şi teoreticienii criteriilor revizioniste, ad-hoc improvizate şi vehiculate în scopul reevaluării – dacă a existat vreo aluzie la aşa ceva, fie în haosul postdecembrist, stigmatizat de izbucniri pătimaşe, fie ulterior –, în loc să dea la o parte ideologiile de orice culoare şi să judece valoarea cu nepărtinire şi obiectivitate, în condiţiile recomandate de E. Lovinescu, încet, în văzul tuturor scriitorilor, au instaurat pe terenul gingaş al literelor dictatura dreptei şi dictatura unei morale ultraselective, era să zic „sectare“, care ascunde din ce în ce mai prost şi mai neinspirat voinţa de putere a vârfurilor de lance ale dreptei. Când afirm aceste lucruri mă refer exclusiv la cultură, fiindcă acest domeniu este vizat aici, cultura, în România, lipsind de pe aproape toate posturile de televiziune, radio şi din o parte greu de neglijat a presei scrise, cultura română fiind defavorizată – ca să nu zic discriminată – de toate guvernele postrevoluţionare. Procentul de 0,08 % din PIB, oferit culturii, spune totul în condiţiile în care media practicată de statele europene în acelaşi domeniu vital pentru o naţiune este de 1 %.
Valorile rezistenţei prin cultură
şi „cadavrul din debara“
Revoluţia din 1989 era firesc să fie transformată într-un moment de renaştere a naţiunii române şi, în chip evident, de reaşezare a valorilor prin care s-a perpetuat – în timpul totalitarismului – europenitatea ei de netăgăduit. Ţinea de datoria noastră morală să fie aduse în vizorul societăţii valorile rezistenţei prin cultură, valori prin care sub dictatură s-a împiedicat transformarea României într-o „Siberie a spiritului“. Or, puse în scenă de minţi pervertite, fără Dumnezeu, lucrurile au căpătat o întorsătură dramatică: tocmai valorile de patrimoniu care, aici, astăzi, atestă – şi vor atesta în „de-a pururi ziua cea de azi“ – europenitatea naţiunii române… au fost declarate, în chip vădit reacţionar, depăşite, învechite, inapte de a ne conduce spre progres, pentru că sunt profunde în vremuri în care – declara unul dintre ipochimenii care au lansat nemernicia conform căreia epicentrul canonic al culturii române n-ar fi decât un cadavru din debaraua acesteia – tot ce este profund nu e postmodern, tot ce este profund stârneşte râsul, zeflemeaua, fiindcă nu serveşte „noua tablă de valori acceptate“ şi nu e pe placul „intelectualilor progresişti“! Respectivul individ, căruia nu mă mai obosesc să-i scriu numele, e de părerea că noi „ieşim din zodia naţionalului“. Uimitor e că autorul Inactualităţii lui Eminescu în anul Caragiale (Flacăra, nr. 1-2/ 2002) a condus, spuneam, una dintre instituţiile naţionale de cultură ale statului, însărcinate cu misiunea de a promova imaginea României în străinătate şi valorile ei consacrate. Ideologia de extracţie reacţionară, expusă lapidar în amintitul articol-program, a fost aplicată cu o neobrăzare fără margini şi dincolo de hotarele României, astfel punându-se umărul la campania de promovare a legendei negre de care are parte, din nefericire, acest stat european, cu o cultură majoră, considerat o colonie de mâna a doua sau nici atât. În numele cui vorbeşte acest nomenclaturist al vremurilor noi? În retortele cărei organizaţii s-a decis ceea ce declară acest individ cu o ascensiune fulminantă, stranie în societatea românească postcomunistă? Aceste declaraţii creează o ciudată simetrie cu discursurile aparatcicilor de altădată, trimişi să explice rosturile şi rolul progresului promis – laolaltă cu crearea „omului nou“ – de promotorii sovietizării, cu diferenţa că a fi progresist, atunci, echivala, în ochii servilor regimului, cu a fi socialist, a fi împotriva chiaburilor şi burghezilor, a fi pentru expropriere, deznaţionalizare, a turna mamă, soră, tată, dacă se pronunţă contra „noii table de valori acceptate“, tablă de valori prin care ni se promitea o societate multilateral dezvoltată, construită pe principiile egalităţii şi hegemoniei proletariatului etc. Astăzi, a fi progresist – adică a fi corect politic – înseamnă a fi antinaţional, a călca în picioare istoria, identitatea, tradiţia, valorile, familia, părinţii, bătrânii, a fi postmodern, globalist, a fi anticomunist, a fi fără Dumnezeu ş.a.m.d. Iar a scrie despre aceste lucruri înseamnă a te expune deliberat boicotului tăcerii, folosit ca armă. În acest context, să fi fost oare întâmplătoare alegerea şi lansarea lui M. Cărtărescu – care nu este interesat de specificul naţional, nici de civilizaţia de odinioară, nici de marile ei valori – în calitate de brand de ţară? Să fi fost oare un accident transformarea acestui scriitor minor, corect politic, a acestui ideolog al postmodernismului autohton, într-un fel de mascotă a ICR-ului patapievician, o mascotă ubicuă, atotprezentă la târguri şi saloane de carte europene şi extraeuropene, în timp ce valorile naţionale majore au fost împinse în eşantionul al doilea, fabricându-li-se un con de umbră? Ce fel de imagine a României a promovat acest nelipsit de talent scriitor, care declară în presa spaniolă că „a trăi în România e ca şi cum ai înota într-o piscină cu acid sulfuric şi uneori îmi doresc să pot ieşi“?
Aflându-mă în străinătate, sunt întrebată din ce motive în spaţiul public românesc, în atenţia opiniei publice, de mai bine de douăzeci şi cinci de ani, sunt menţinuţi exclusiv câţiva – mereu aceiaşi – scriitori? Apoi, cine sunt scriitorii nepromovaţi oficial în România şi din ce pricini sunt menţinuţi în marginalitate? Şi, din nou, recent, sunt întrebată dacă scriitorimea românească se reduce la un singur scriitor… cel mai…?
În timp ce se dezbate modul în care să fie promovată mai eficient literatura română peste hotarele ţării, obiectul muncii noastre – literatura română – a devenit necunoscut la el acasă.
„Realizarea unităţii culturale fără nicio preocupare de cea politică“
În regim de urgenţă, dintr-o perspectivă neoliberală de o brutalitate fără margini – ca să nu zic marcată de un spirit reacţionar stângaci camuflat sub măştile posmodernismului (interpretat în stil balcanic), sub măştile globalismului şi ale progresului – s-au revăzut şi s-au rescris manualele de istorie şi literatură: trebuiau date la o parte, îmbrâncite în umbră sau azvârlite în uitare istoria, tradiţia, limba, modelele naţionale ale românilor. Este vorba, evident, de un soi de experiment Piteşti III, aplicat cu mijloace moderne; o spălare diabolică a creierilor a fost şi este, aşadar, în continuare, realizată, în scopul ştergerii programatice a identităţii românilor. În acest demers, se cuvenea să fie reduşi la zero promotorii, agenţii vii ai identităţii unei naţiuni. În niciuna dintre ţările europene – inclusiv în ţările fostului lagăr socialist – statutul scriitorului n-a fost batjocorit, terfelit, umilit în modul în care a fost batjocorit, terfelit, umilit statutul scriitorului român. Şi nu e vorba de statutul oricărui scriitor, ci de autorii unor opere care fac parte din patrimoniul României, scriitori de un prestigiu verificat de generaţii de critici, lectori şi, de cel mai aspru examen, timpul; deci, pregătiţi să-şi pună umărul la renaşterea acestei ţări europene, de o importanţă strategică geo-politică greu de neglijat. În majoritatea cazurilor, ţinta atacurilor era fixată pe promotori ai naţionalismului maiorescian – „naţionalism în limitele adevărului“ – mai exact, pe instituţii vii ale culturii şi literaturii române, aflate, fără îndoială, în posesia forţei şi a prestigiului de a realiza, în sfârşit, visul sublim al acelor studenţi vienezi, ce existau într-o recluziune studioasă fără pată şi erau marcaţi de o netedă – nuanţează ultimul critic de geniu al literaturii române, G. Călinescu – „superioritate a conştiinţei lor“, studenţi între care se numărau Eminescu şi Slavici: „Realizarea unităţii culturale fără nici o preocupare de cea politică“. Or, tocmai preocupările politice ale unui grup de intelectuali postcomunişti, erijaţi în sfetnici ai naţiunii şi transformaţi în sectă – ai căror membri pretind că sunt de dreapta – praf au făcut din orice aluzie la visata de Eminescu şi Slavici unitate culturală, care, de la un punct încolo, înseamnă unitate naţională.
„Să-l îngropăm pe ipochimen într-o tăcere de să-şi audă barba cum creşte“
Despre ce fel de unitate culturală să mai vorbim, dacă unul dintre criticii cei mai importanţi din perioada postbelică girează sistematic atacuri nesemnate la adresa unor mari scriitori români în paginile României literare, la rubrica Ochiul magic? Despre ce fel de unitate culturală sau spirit critic să facem vorbire, dacă într-un recent editorial publicat în România literară (nr. 40-41, 2 octombrie 2015), acelaşi critic îi reproşează cu aplomb profesoral unui tânăr om de litere – pornit împotriva „moliilor literare“, a veleitarilor adică – că nu e familiarizat cu regulile jocului „pe care ţine să-l joace“ şi-l ameninţă expressis verbis cu boicotul tăcerii? După ce am recitit incredibilul editorial, am aruncat o privire afară, în stradă, ca să mă conving de faptul că nu sunt afişate pretutindeni, ca pe vremuri, portretele lui Lenin, Stalin şi Dej, care, după cum se ştie, făceau uz, între altele, de aceleaşi instrumente folosite în ultimii ani în paginile revistei USR România literară: ameninţarea, şantajul, calomnia, diversiunea, jumătatea de adevăr, denunţul şi, nu în ultimul rând, boicotul tăcerii. Nicolae Manolescu – despre acest critic e vorba – pune un semn de egalitate între necunoaşterea regulilor jocului şi lipsa de civilizaţie, şi scrie negru pe alb că asemenea lucruri se pedepsesc cu tăcerea: „O astfel de elementară lipsă de civilizaţie, cum este procesul de intenţie se pedepseşte, în cel mai bun caz, cu tăcere. Ar trebui – continuă criticul neobosit în a întocmi liste peste liste – vorba veche a unui poet despre un coleg de breaslă care se dovedeşte la fel de necivilizat ca Iovănel, să-l îngropăm pe ipochimen într-o tăcere de să-şi audă barba cum creşte“.
Să recapitulăm. În cazul în care ai o atitudine critică faţă de conducerea USR, eşti, în primul rând, nefamiliarizat cu regulile jocului. În al doilea rând, eşti necivilizat. Şi – în rândul al treilea – eşti îngropat metodic „într-o tăcere de-ţi auzi cum barba creşte“? Domnul N. Manolescu e la al treilea mandat de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România şi scrie aceste – cum să le calific? – enormităţi cu seninătatea care teamă ne este că seamănă cu seninătatea cerberilor stalinisto-dejişti care, pe vremuri, recurgeau la boicotul tăcerii în cazurile unor scriitori ca Titu Maiorescu, Lucian Blaga, Hortensia Papadat-Bengescu, Ion Barbu, G. Călinescu ş.a. Să fie oare o întâmplare faptul că în perioada postdecembristă – deci, de mai bine de douăzeci şi cinci de ani – marii scriitori ai României sunt îngropaţi într-o tăcere – vorba ilustrului editorialist – de-şi aud barba cum creşte? Să fie oare un accident faptul că de mai bine de douăzeci de ani în vitrinele mai tuturor librăriilor din România nu dai nici din întâmplare de cărţi semnate de marii scriitori contemporani care în anii şaizeci şi şaptezeci, prin opere de reală şi înaltă valoare literară, au creat ruptura spectaculoasă şi definitivă faţă de dogmatismul stalinist: Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ion Negoiţescu, Ştefan Aug. Doinaş, Nicolae Balotă, Leonid Dimov, Adrian Marino, Augustin Buzura, Virgil Mazilescu, Dumitru Radu Popescu, Eugen Simion, Matei Călinescu şi atâţia alţii, excluşi de pe piaţa literară, din sfera largă a atenţiei intelectualităţii române?
Mă grăbesc să precizez o evidenţă: de bună seamă, redactorul revistei Cultura nu se compară cu marii scriitori enumeraţi adineauri. Cu toate rezervele şi posibilele comentarii referitoare la atitudinea lui Mihai Iovănel – vizat în acel editorial de pomină – faţă de lumea literară şi scara reală a valorilor ei, acest tânăr scriitor are dreptate când scrie despre aleşii pe sprânceană membri ai juriilor care acordă, an de an, premiile USR şi care sunt departe de a fi insensibili – ca să recurgem la o litotă – la cărţile scriitorilor incomozi sau, explicit spus, critici faţă de conducerea USR şi faţă de acoliţii săi, în al căror vizor valorile de prim rang ale literaturii române se vede că nu prea figurează, acestea fiind excluse şi din viaţa organizaţiei lor de breaslă. Acum câţiva ani, un membru al juriului USR mi-a spus franc, la telefon, că incomozii sunt excluşi cu cărţile lor de la prima şedinţă a juriului USR, ca să nu se supere şefimea. În ceea ce priveşte prezenţa scriitorilor indezirabili la manifestările organizate de sau sub egida USR, e suficient să consultaţi listele invitaţilor, afişate pe site-ul USR, sau listele publicate în paginile revistelor USR, ca să vedeţi cât de frecventaţi sunt marii scriitori români care au îndrăznit să aibă o atitudine critică faţă de conducerea USR din ultimul deceniu şi mai bine.
Cenzura postcomunistă
şi corectitudinea politică
„Uniunea Scriitorilor nu mai reprezintă interesele scriitorilor de rând, ci ale celor ce o stăpânesc“; „Şi mai supărător e că USR impune cenzura postcomunistă (a tabuurilor «democraţiei», corectitudinea politică devenind sperietoarea tuturor; s-a ajuns atât de departe, încât un scriitor cunoscut în întreaga lume, cum e Paul Goma, trădat de scriitorii români, să fie interzis să apară în paginile revistelor editate de USR)! Este inimaginabil, Paul Goma n-a fost onorat nici până azi de USR, nu i s-a acordat un premiu pentru întreaga operă, n-a fost invitat în ţară (USR n-a insistat să fie repus în drepturi!). E straniu că nici după 18 ani de la Revoluţie conducerea USR n-are relaţii cordiale cu scriitorii muritori de rând, că nu se poate ajunge la nasul celor cu funcţii operative…“; „Dacă eşti în gaşca elitistă (adeptă a corectitudinii politice şi a «taberei lui
N. Manolescu»), eşti tradus de Institutul Cultural Român şformula Patapievici – n.n.ţ şi invitat să te prezinţi singur la filialele lui din lume, de pe lângă ambasade. Dacă ai tupeu, bani şi prieteni unde trebuie şi eşti agresiv, ajungi iar departe“; „Dacă vrei să fii scriitor important, trebuie «să te pui bine pe lângă Manolescu», nu să scoţi cărţi de valoare! Mai exact, N. Manolescu însuşi a devenit o structură literară“; „E de-a dreptul o nebunie că sunt eliminaţi din competiţia literară autorii (şi cărţile lor) care nu sunt pe gustul celor ce au acaparat literatura română azi. Şi care nu linguşesc liderii Grupului Dominant, ci-şi văd singuratici de drum“; „Pe zi ce trece, critica literară se deprofesionalizează alarmant. Şi dacă ai o critică mediocră, pe piedestal e ridicată literatura mediocră“; „Literatura română originală a fost deservită de jocurile inferioare ale criticii. (…). Încă se dictează în afara valorii cărţilor pe care le scrii, şi premiile literare se dau pe autori «bine orientaţi, prietenii ştim noi cui», nu pe cărţi“; „E clar că scriitorul român de azi nu va mai avea posteritate şi că se va alege praful de istoria literaturii române încetul cu încetul“, „vor rezista numai personalităţile mediatizate, scriitorii de succes (literatura e o afacere, ca orice altă afacere) – care nu asigură automat o continuare a valorii estetice, singura valabilă pentru a impune opere perene până acum“ – scria acum câţiva ani Liviu Ioan Stoiciu.
Interesant e că în cazul în care unul dintre scriitori încearcă să ia o atitudine faţă de această realitate inacceptabilă, din paginile României literare – într-un limbaj atât de civilizat, încât rămâi mască şi eşti blocat de nivelul la care se coboară –, i se ţin lecţii docte despre ură, resentiment, neocomunism, criptocomunism ş.a.m.d. Insurgentul e pus imediat pe coji de nucă la colţul literaturii române. De bună seamă, se spune adio cărţilor lui, care nu vor mai fi deloc comentate, nici pomenite măcar în treacăt. În cel mai bun caz, vor fi tratate cu dispreţ, din colţul buzelor, dacă n-au norocul să fie atacate ori să se trezească în miezul vreunui scandal public. Ipochimenul fără minte, care n-a învăţat regulile jocului jucat de Manolescu şi apropiaţii săi, e rapid izolat, supus oprobriului public, transformat într-un soi de „lepros literar“, ca să nu zicem ciandala. Iar dacă are neinspiraţia de a-i trece prin cap să mai crâcnească din timp în timp sau – ce apucătură de lumpen, dom’le! – să se revolte de nedreptatea făcută, Doamne păzeşte, e repejor acuzat, iarăşi, de ură, resentiment sau, mai nou, e taxat ca fiind un nebun tocmai bun de legat şi de dus unde le este locul zănatecilor cu mansarda avariată, care îndrăznesc să creadă că sunt transformaţi în vânat, când nici nu poate fi vorba de aşa ceva etc. Cert e că, fiind exasperant de înceată din fire, abia acum încep să pricep din ce motive mi se urează, în contexte tot mai interesante, sănătate.
Sunt detalii arhicunoscute de oamenii de litere, amănunte la care s-au referit nu puţini colegi, fie şi cu o jumătate de gură, colegi rapid puşi la punct de cei numiţi pe culoarele vieţii literare ciracii dictaturii manolesciene, care sunt de o eficienţă şi promptitudine de-ţi stă mintea în loc. Nu cred să uit prea curând replica excedată a lui Varujan Vosganian la stupoarea subsemnatei legată de tăierea revistei – e adevărat, incomode – Contemporanul de pe toate listele – informaţie transmisă periodic, de-a lungul anilor, de câţiva colegi: „Păi, Aura, cu ce să-l ajut eu pe Breban dacă nu s-a pus bine cu Manolescu? Nu ştiu ce au ei doi“. Breban nu s-a pus bine cu Manolescu? Mare greşeală! O eroare fundamentală, care l-a costat şi ne mai costă. De fapt, costă, în primul rând, literatura română. Un prieten îmi spunea în glumă că în cazul în care te iubeşte Dumnezeu, stai închis ani de-a rândul şi scrii, şi nu-ţi trece prin cap să te pui bine cu Manolescu, ai o şansă să devii un bun scriitor. Dar, atenţie, dacă o iei pe arătură, pardon, dacă te pomeneşti pe acest drum singuratic şi te trezeşti, în plus, că abordezi teme majore, este obligatoriu să ai un stomac din bronz. Adică să accepţi izolarea, singurătatea şi liniştea inumane, în care, da, N. Manolescu are de o mie, de un milion de ori, dreptate: începi să auzi cum barba îţi creşte sau cum razele mişcă infinitezimal petele de lumină pe gheaţa geamului. Să înghiţi sărăcia şi să înveţi s-o porţi ca pe o mantie regală. Să-ţi devină prieteni intimi ridicolul, surâsurile în straturi ale unor colegi de mâna a şaptea spre a opta, despre care se scrie ultraelogios în mai toate revistele USR, în timp ce cărţile tale, numele tău, în paginile acestora, nu există decât din an în Paşte sau deloc.

Să te obişnuieşti cu statutul de „lepros literar“, de ciandala, de individ sărit de pe orbita mediei obişnuite, cuminţi, docile, şi să consideri acest statut un dar şi un blestem, de care încerci să scapi scriind în continuare. Să te îngropi de viu în subterana ta şi, cu o dexteritate savant-vicleană care îţi opreşte, când şi când, mintea sau, nu mai ştiu, inima-n loc, să transformi subterana într-un concept, regăsit ulterior, cu înfrigurare luminată, la câţiva sfinţi şi călugări de litere. Să umpli nu se ştie de ce, Doamne, şi, mai cu seamă, nu se ştie pentru cine, zeci, sute, mii de pagini, pe care le citesc câţiva apropiaţi, obosiţi şi ei de singurătatea ta purtată ca o mantie, câteodată, din cale afară de grea; în afară însă nu trebuie să se vadă nimic, niciun semn de oboseală, tremur sau ezitare. Să te obişnuieşti cu faptul că vorbeşti şi scrii ca-ntr-un pustiu şi să tratezi această realitate ca pe un dar. În aerul acela tare, în aerul acela imposibil, de subterană, să fii uimit că eşti, în continuare, clipă de clipă, tu însuţi şi că încerci să afli – trăind, în continuare, la suprafaţă, în aerul nedreptăţii făcute de colegi şi transformate, în timp, în prieten apropiat; da, în prieten binecuvântat, de vreme ce îţi dăruieşte atâtea pagini bine scrise! – cum e să respiri în aerul marilor texte, despre care nu se mai poate spune nimic, cum e să-ţi regăseşti, mereu şi mereu, gâtul sucit după fantasma marii literaturi, în văzduhul unei idealităţi iradiante, trăite cu o fervoare incandescentă, care riscă să te facă praf şi pulbere, dacă nu înveţi să-ţi gestionezi cât de cât raţional energiile; şi nu înveţi, încăpăţânatule. Să te obişnuieşti cu asemenea ingrediente, circumstanţe, care unui spirit străin de lumea literelor i s-ar părea bizarerii şi care sunt – în economia vieţii unui scriitor neobosit în a-şi redescoperi din alte unghiuri Vocaţia – nu mai mult decât o seamă de condiţii, pare-se, de neocolit într-un destin singuratic, în care îţi aduni, culegi, strângi puterea din viaţa şi opera marilor modele de neatins, care au suferit incomparabil mai mult ca, de pildă, autoarea volumului Mătănii: „Ahmatova a fost înhumată de vie, iar pe mormânt – scrie Iosif Brodski – s-au aruncat două pietricele, pentru a nu confunda locul. Diverse forţe s-au coalizat pentru a-i aduce sfârşitul“. Da. Inimitabila Ahmatova, care avea sublima modestie de a susţine că opera ei nu e decât un post scriptum la opera clasicilor! Ce eleganţă, ce stil din altă lume, Doamne! E adevărat că atunci când întorci privirea spre secolul al XIX-lea îi vezi pe Puşkin, Gogol, Lermontov, Dostoievski, Tolstoi. Cum să nu fii şi să nu te cutremuri, trăind în aerul unor asemenea maeştri? Cum să nu te bucuri că ai parte de un asemenea dar?
… Atitudinea conducerii USR faţă de scriitorii importanţi, acuzaţi fără dovezi de faptul că au colaborat cu Securitatea, e încă un exemplu de tristă pomină care atestă… respectarea la sânge a statutului USR de către membrii conducerii acestei organizaţii de breaslă. O mostră de colegialitate, susţinere şi apărare a intereselor membrilor USR a fost şi expedierea de către membrii conducerii USR în categoria celelalte a unor publicaţii printre care se numărau unele de un real prestigiu, conduse de scriitori ca acad. Augustin Buzura, acad. N. Breban, acad. Eugen Simion, sau foi de cultură în frunte cu Familia, la care au colaborat M. Eminescu,
G. Bacovia, Nichita Stănescu, Ştefan Aug. Doinaş şi alţi scriitori – a căror operă face parte din patrimoniul naţional – trataţi la grămadă şi acoperiţi cu dispreţ în prima formă a Legii pentru finanţarea revistelor reprezentative ale României, lupta pentru revizuirea acesteia fiind orchestrată din paginile României literare printr-o serie de articole calomnioase, atacuri la persoană, dejecţii verbale departe de a fi civilizate etc. La aceste neverosimile derapaje, samavolnicii, abuzuri şi… – las la latitudinea dvs. posibilele sinonime, care nu ne fac faţă nouă, scriitorilor – nu ţin minte să fi curs avalanşă reacţiile critice ale confraţilor.
Să ne fi fanariotizat noi, scriitorii români, în proporţii care dau de gândit? Să ne fi pervertit iremediabil? Să fi dat ortul popii spiritul critic? Cert e că răul îşi are rădăcina în fiecare dintre noi, cei care nu reacţionăm, cei pentru care tăcerea şi laşitatea e aerul respirat zi de zi. Cert e că în biata noastră viaţă literară postdecembristă, de mai bine de un deceniu, în cazul scriitorilor incomozi, este aplicat metodic boicotul tăcerii, armă ce face parte din „instrumentarul civilizat“ al dlui
N. Manolescu, al unora dintre membrii conducerii USR şi al unor tineri critici din falanga postrevoluţionară. Această armă de tristă pomină – declarată ilicită de inventatorii ei, membrii mafiei siciliene – este folosită cu eficienţă maximă în condiţiile în care USR are sub egida sa circa zece reviste de cultură subvenţionate prin Legea finanţării revistelor, angajaţii acestor publicaţii devenind – după cum mi s-a spus; aşa să fie oare? – salariaţii USR. Acest detaliu sugerează nu puţine despre libertatea de exprimare în România începutului de mileniu al treilea.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper