Doru-i dor şi more is more. Nevroze de emigrant

Un articol de Sabin Dăniţă

În regatul britanic toate lucrurile sunt supradimensionate. De la inconturnabila liră care valorează cât trei dolari, până la porumbeii obezi şi căcăcioşi care au dimensiunile unor curci. Copacii cresc şi ei mai stufoşi, iarba e mai mănoasă, ziarele şi revistele (care se încăpăţânează să iasă în format print) au pagini mai multe, emisiunile televizate au o durată mai mare, urechile prezentatorilor sunt mai lungi, iar femeile (englezoaice) mai late. Există cu adevărat o supradimensionare a tuturor lucrurilor ca şi cum Albionul şi-ar fi conservat în fiecare particulă reflexele extinderii coloniale şi refrenul care l-a făcut posibil: Mult. Mai mult. Şi mai mult.
Ei bine, dacă unele lucruri care abundă în dimensiunea şi greutatea lor (până şi sistemul metric englezesc este mai cuprinzător) sunt de partea bună, altele, intră în categoria (exacerbată) a monstruozităţilor. Să luăm, bunăoară, fauna. Fauna şi o subspecie a ei: familia Muridae. N-am văzut nicăieri, de pildă, şobolani aşa de mari ca în Anglia. Când l-am întîlnit pe primul (în curtea casei unde locuiesc) mi-am văzut – ca în mărturiile post-comatoase ale celor care au înfruntat moartea – propria viaţă derulându-se înaintea ochilor. M-am văzut mic, cu alaiul ăla de rememorări aproape amniotice (mai mult senzaţii şi culori galben-sângerii), m-am văzut şoim al patriei, elev de gimnaziu, la bloc, cu copiii, trăind ludicul jocurilor laolaltă, m-am văzut prepuber, adolescent, student, pribeag, pentru ca ultima imagine, rostogolită cu viteza luminii să mă înfăţişeze ca într-o oglindă actuală, faţă în faţă cu rozătoarea gigant, care – de bună seamă – avea să mă devoreze. Nici astăzi nu ştiu prin ce minune am reuşit să scap. (Probabil că o fi fost vreun şobolan naţionalist, convins, din experienţă, că emigranţii n-au gust bun.) Altă dată, am fost fugărit de un bondar gras cât un purceluş de lapte căruia îi căşunase tocmai pe mine şi care m-a survolat ca un SpitFire sfidând legile gravitaţiei cale de minute bune. Am scăpat graţie miopiei de care (foarte probabil) suferea şi care l-a făcut să se izbească de geamul verandei cu consecvenţă de muscă beată. Iar şi iar. Până a căzut lat.
Dar dincolo de incidentele astea izolate am dus (şi duc) aproape zi de zi bătălii (corp la corp) cu păianjenii. Îi suspectez (pe toţi) că fac culturism şi că se îndoapă cu anabolizante. Îi descoperi deodată cu siluetele lor mătăhăloase împietriţi ameninţător pe câte vreun perete, atârnaţi în vreun colţ de cameră, sau pur şi simplu preumblând cu mişcările lor tarantulice peste tot, omniprezenţi şi lugubri, setoşi de sânge mioritic. Nu-ţi rămâne decât (aidoma scenariilor din romanele istoric-fantasy) să deschizi dulapul secret (ticsit de armuri, coifuri şi halebarde), ca într-un joc gotic, să te înarmezi murmurând o rugăciune şi să ieşi cu băşica adrenalinei spartă la lupta cea mare. Umilinţele nu ţi le cunoşti decât tu, ca într-o boală grea şi ruşinoasă. De câte ori n-am fost târât pe scări, tras către tenebre, urlând de acolo, din întuneric: „Unde mă duci, bestie?“
Dar, în fine, toate chestiile astea fac parte din războiul mut şi din umilinţele neştiute ale românului pribeag prin ţara reginei. Apropo: a observat cineva că inclusiv pălăriile Alteţei Sale Regale par nişte farfurii zburătoare cu câte-un ghiveci (gigant) chiflit, penibil, într-o rînă?
Că de-aia vă spun: Toate lucrurile în regat sunt supradimensionate. De la inconturnabila liră care valorează cât trei dolari, până la porumbeii obezi şi căcăcioşi care au dimensile unor curci. Copacii cresc şi ei mai stufoşi, iarba e mai mănoasă, ziarele şi revistele (care se încăpăţânează să iasă în format print) au pagini mai multe, emisiunile televizate au o durată mai mare, urechile prezentatorilor sunt mai lungi, iar femeile (englezoaice) mai late. Iar motto-ul ăla englezesc (debitat de poetul victorian Robert Browning pe la 1800-toamna) cu „less is more“ e şi el o diversiune. De fapt: „more is even more“.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper