Din dragoste pentru literaturã

Un articol de RODICA GRIGORE

Per Olov Enquist, Cartea parabolelor. Un roman de dragoste, traducere de Daniela Ionescu, Cluj-Napoca, Editura Casa Cãrţii de Ştiinţã, 2015

Nãscut în anul 1934, Per Olov Enquist este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai Suediei contemporane. Deopotrivã autor de prozã scurtã, romancier, profesor universitar şi dramaturg, Enquist nu conteneşte sã-şi uimeascã cititorii, încã de la debutul sãu din 1961, când publicã volumul de povestiri Ochiul de cristal, urmat de succesul ulterior, care-i şi aduce consacrarea definitivã, romanul A cincea iarnã a hipnotizatorului (1965).
Un altfel de „roman de dragoste“
Pasionat atât de formula mai degrabã tradiţionalã a prozei, dacã e sã amintim aici câteva dintre titlurile importante ale operei sale narative (Legionarii, Secundantul, Alaiul muzicanţilor, Biblioteca cãpitanului Nemo), cât şi de cele mai diverse experimente ficţionale (sub pseudonimul Peter Husberg el a contribuit şi la elaborarea romanului-colaj Fraţii Casey, împreunã cu Leif Nylen şi Torsten Ekbom), Enquist nu ocoleşte nici universul cinematografiei, scriind scenarii de film şi de televiziune şi colaborând cu Ingmar Bergman. În anul 2008 apare autobiografia sa, intitulatã O altã viaţã, carte recompensatã cu Marele Premiu August, de aceeaşi înaltã distincţie bucurându-se, în 1999, un alt text al sãu, şi anume Vizita medicului de curte.
În cel mai recent roman publicat, Cartea parabolelor, apãrut în anul 2013, Enquist are grijã sã sublinieze de la bun început dificultatea elaborãrii (şi mai cu seamã a definitivãrii!) unui astfel de text. În ciuda subtitlului cãrţii, Un roman de dragoste, autorul susţine, în mai multe rânduri, cã, în realitate, nu a fost niciodatã capabil sã scrie „texte romantice“. Cu atât mai puţin romane de dragoste, deşi cititorii sãi fideli ştiu, fãrã îndoialã, cã Îngerul cãzut, cartea pe care Enquist a publicat-o în 1985, este subintitulatã la fel: „roman de dragoste“. Unii exegeţi au clamat, imediat dupã apariţia Cãrţii parabolelor, cã autorul ar fi cuprins în paginile sale tot ceea ce nu putuse sau nu dorise sã includã în propria autobiografie, O altã viaţã. Temeiul pentru aceastã interpretare constã mai cu seamã în identificarea unor amãnunte biografice la nivelul evoluţiei personajelor din Cartea parabolelor şi, în egalã mãsurã, în evidenta implicare în text a naratorului.
Cartea de faţã este în mare mãsurã un text livresc şi metatextual, câtã vreme Enquist îşi discutã el însuşi multe dintre creaţiile anterioare, cu scopul de a oferi cititorului o serie de chei de lecturã pentru a descifra mai uşor semnificaţiile prozei atât de aparte pe care o scrie. Cele nouã capitole sunt, în fond, nouã parabole menite a corespunde – şi a rãspunde, simbolic – celor nouã foi rupte din mijlocul carnetului de poezii care a aparţinut tatãlui naratorului, mort de multã vreme. Iar unul dintre pretextele narative constã tocmai în descoperirea, dupã ani de zile, de cãtre narator, a acestui caiet – fiind clarã, desigur, utilizarea de cãtre Enquist a convenţiei manuscrisului gãsit. Interesant este însã cã decoperirea acestui vechi manuscris, atât de personal, e cu atât mai uimitoare cu cât naratorul fusese convins ani de zile cã mama sa, o persoanã profund religioasã, distrusese carnetul pe vremea când viitorul scriitor era doar un copil, dupã cum ea însãşi îi spusese nu o datã. Şi tot ea adãuga, mereu, cã „acele texte trebuiau neapãrat distruse“ deoarece, din punctul sãu de vedere, poezia nu era altceva decât „un pãcat“. Cu toate astea parabolele par, chiar şi din aceastã intransigentã perspectivã, acceptabile – fie şi parţial…
Memorie & istorie
Enquist priveşte şi interpreteazã – dar şi practicã – romanul de faţã ca pe o încercare întotdeauna reluatã a naratorului de a duce pânã la capãt discursul pregãtit pentru înmormântarea mamei sale. Prin urmare, el va demara demersul de a umple, cumva simbolic, toate golurile pe care emoţia sau incapacitatea sa temporarã de a descoperi sau de a rosti adevãrul le lãsase în primul rând în propria sa memorie, dar, de asemenea, şi în a celorlalţi. Numai cã, pe parcurs, aceastã tentativã va fi progresiv abandonatã, romanul transformându-se, pe nesimţite, în încercarea naratorului-protagonist de a scrie o scrisoare adresatã unei fiinţe iubite, dincolo de mormânt. Iar pentru a ajunge la acea esenţã a adevãrului mult cãutat, cititorului îi vor fi prezentate cele câteva întâlniri dintre Perola şi Ellen, femeia fascinantã sositã de la Stockholm şi care închiriase o cabanã pentru lunile de varã pe care dorea sã le petreacã la Vasterbotten, în nordul extrem, departe de zarva marelui oraş. Când cei doi se întâlnesc prima oarã el are cincisprezece ani, iar ea cincizeci şi unu. Dupã nouã ani el o cautã din nou, în încercarea de a clarifica importanţa şi semnificaţia acelei prime întâlniri asupra amândurora. Numai cã, la întrebarea lui dacã ar putea sã-i scrie pentru a-i explica mai bine totul, femeia rãspunde negativ, acceptând o eventualã scrisoare doar dupã ce ea însãşi va fi murit.
Devine clar, din acest punct, cã romanul Cartea parabolelor, în afara dorinţei declarate de a umple golurile din biografia oficialã a protagoniştilor, este o reluare nuanţatã şi o reelaborare a tuturor marilor teme şi obsesii narative ori stilistice pe care cititorii pasionaţi de opera lui Per Olov Enquist le cunosc deja. În primul rând, raportul mereu fragil şi întotdeauna instabil dintre adevãr şi minciunã, dintre aparenţã şi esenţã, dintre iluzie şi realitate. În egalã mãsurã, textul cãrţii e populat de personaje pe care autorul le folosise şi în numeroase creaţii anterioare ale sale (fie piese de teatru, fie bucãţi de prozã). Efectul e configurarea unui uluitor mozaic tematic şi simbolic, a cãrui structurã duce pe datã cu gândul la scrisorile în palimpsest pe care i le scria o rudã îndepãrtatã, Siklund, bãiatul internat într-o clinicã de psihiatrie. Cãci metoda lui Siklund atunci când elaboreazã lungile sale misive (anume scriind rânduri suprapuse, fãrã a şterge versiunea iniţialã a textului) e reluatã (simbolic, fãrã îndoialã!) de Enquist însuşi în aceastã uluitoare carte, imposibil de prins în vreo schemã simplificatoare ori de încadrat în vreun tipar prestabilit. Nivelul intertextual al Cãrţii parabolelor ia naştere în acest fel pe nesimţite, de asemenea şi dimensiunea sa livrescã şi simbolicã, numai cã trebuie sã recunoaştem cã, uneori, lectura tinde sã devinã extrem de complicatã pentru cititorii care nu cunosc, fie şi parţial, universul românesc al lui Enquist. De aici senzaţia de vertij pe care primul contact cu acest text îl poate provoca celor avizi exclusiv de pitorescul întâmplãrilor sau de elementele spectaculoase ale conflictului.
Fascinaţia livrescului
În plus, autorul îşi provoacã la tot pasul cititorul sã dezlege complicatele şarade intelectuale pe care le construieşte – uneori doar pentru a le anula el însuşi, spre final. Iar Cartea parabolelor este, trebuie sã subliniem asta, un text ce abundã în aluzii livreşti şi în sugestii implicite de interpretare. Cãci, de la Robinson Crusoe de Daniel Defoe la Kim al lui Kipling şi de la invocarea numelui Cãpitanului Nemo din proza lui Jules Verne pânã la docte trimiteri la Wittgenstein sau Kierkegaard, romanul acesta cuprinde totul. Plus menţionarea personajului interpretat de Jack
Nicholson în pelicula Five Easy Pieces, dar şi a Simfoniei a Opta (neterminate) a lui Jean Sibelius sau a melodiei Cântec de toamnã a lui Tove Jansson, aceasta din urmã purtând, ca în filigran, sensurile (sau cel puţin unul din sensurile!) profunde ale Cãrţii parabolelor: „Poate cã iubesc mai puţin decât înainte, însã mult mai mult decât vei şti vreodatã“.
Poate cã, pentru unii cititori, parabolele acestea sunt extrem de elaborate şi chiar prea complicate în multiplele lor semnificaţii, modul în care Per Olov Enquist le construieşte ducând pe datã cu gândul la replica unuia dintre personajele esenţiale ale acestei cãrţi, Ellen, care, la un moment dat, afirmã cã naratorul, atât de intelectual şi de retractil, dã impresia cã „ocoleşte subiectul tocmai atunci când ar trebui sã meargã de-a dreptul“. Numai cã toate aceste ocol(iş)uri şi ezitãri nu sunt altceva decât strategia de care Enquist avea nevoie pentru a pregãti cititorul pentru extraordinara experienţã de lecturã pe care o reprezintã uluitorul capitol al patrulea, Parabola despre femeia de pe podeaua de lemn fãrã noduri. Acolo tânãrul personaj aflat la începutul unei lungi şi dureroase iniţieri care e, în egalã mãsurã, drumul vieţii, al propriei vieţi şi, deopotrivã, al vieţii fiecãrui om, descoperã dragostea, eliberându-se, astfel, de chingile oricãrei dogme ori încorsetãri religioase. Şi, în egalã mãsurã descoperã calea spre revelaţia ce-l va conduce, în cele din urmã, spre edificarea propriei opere, singura modalitate de a învinge curgerea temporalã şi de a dobândi – în mãsura în care aşa ceva poate fi dat fiinţei umane – nemurirea. Sau, dacã nu, cel puţin iluzia ei.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper