Devenirea României

Un articol de Dan Berindei

Începând din primele decenii ale veacului al XIX-lea, cu rădăcini care se pierd în negura istoriei, s-a făurit entitatea statală căreia i s-a dat denumirea de România, într-un proces istoric din cele mai complicate. A fost vorba de constituirea statală naţională a singurului popor romanic din Europa de Sud-Est, care s-a integrat unei mişcări generale a trezirii naţiunilor moderne. A fost vorba de unificare, de modernizare şi de dobândirea unui statut de neatârnare. Înfrângând obstacolele, românii şi-au  rezolvat problema esenţială a statutului lor ca o entitate a bătrânului continent al Europei.
Viziunea mea în această privinţă este una optimistă, spre deosebire de scepticismele exprimate mai ales în ultima vreme. Consider că  a fost rezolvat, în linii generale, un proces dintre cele mai complicate şi că înaintaşii noştri din succesive generaţii au corespuns sarcinii istorice ce le-a revenit şi şi-au făcut datoria înfrângând uneori obstacole greu de depăşit. În penuria morală şi naţională în care trăim, faptele acestor generaţii trebuie să ne dea de gândit şi ele reprezintă fără îndoială un exemplu şi un  îndemn.
Problemele au fost nenumărate, dar, într-un fel sau altul, ele şi-au găsit rezolvarea. Fără îndoială au fost făcute şi erori, soluţiile uneori au fost trunchiate sau incomplete, dar în ansamblu construcţia s-a realizat, chiar dacă în general climatul a fost departe de a fi favorabil. Marile puteri, exprimându-şi firesc propriile interese, au manifestat deseori reţineri, au pus obstacole sau chiar s-au împotrivit mersului înainte al acestui marginal popor romanic. Dar, în limitele istorice existente, constituirea României a continuat şi un merit deosebit a revenit în această privinţă şi acţiunilor de politică externă, bine gândite şi înfăptuite cu mult curaj uneori, dar şi cu măsură, în această tânăra Românie constituită în 1859.
Modernizarea, văzută ca un obiectiv de bază pentru ca tânărul stat naţional şi modern să-şi găsească şi să-şi afirme locul într-o epocă care dusese treptat, începând  din ultimele decenii ale veacului al XVIII-lea, la o nouă înfăţisare a continentului, avea să fie şi pentru români unul dintre sensurile noii lor evoluţii. Prin regimul Regulamentului organic s-a inaugurat ritmul alert al modernizării. Paradoxul a constat în faptul că procesul a fost iniţiat sub egida Rusiei ţariste, cu limitele inerente unui astfel de patronaj, dar şi  purtând marca unui iluminist întârziat, slujitor al marelui imperiu, dar şi sincer modernizator. Lui Kiselev îi datorăm mult şi el a fost neîndoielnic unul dintre puţinii străini care au înţeles şi sprijinit rezolvarea problemelor începuturilor modernizării celor două principate.
Oricum, deşi a fost menţinută puterea politică în mâinile boierimii şi în special a celei mari, s-a desfăşurat atunci modernizarea, în multe privinţe, în ansamblul societăţii din cele două ţări. De altfel, şi în rândul clasei dominante, cu o experienţă bogată dobândită în cursul veacurilor, s-a dezvoltat un curent înnoitor şi fireasca tendinţă de a se ajunge la o eliberare a ţării care o putea avantaja în primul rând. În aceste condiţii, regăsim în perioada regulamentară începuturile împărţirii celor trei puteri, cele ale unei adunări legislative moderne, cele ale unei justiţii cu instanţe similare statelor înaintate, dar de asemenea viaţa cotidiană, costumele la nivelul claselor dominante, mobilierul, poartă pecetea noilor timpuri şi se încadrează treptat celor din Europa luminată.
Boierimea a intrat intr-un proces de „inflaţie“, care s-a desfăşurat în paralel cu dezvoltarea mai intensă a păturilor mijlocii, în condiţiile libertăţii economice redobândite. A avut loc şi o treptată amalgamare între boierime, mai ales cea mică şi burghezia în dezvoltare. Problema ţărănească nu şi-a găsit însă o rezolvare, dar o ameliorare a avut loc într-o privinţă prin o mai bună reglementare a fiscalităţii, deşi deschiderea graniţelor pentru un liber export cerealier a dus şi la o intensificare a muncii pretinse sătenilor, putându-se chiar vorbi de o a doua iobăgie. Important a mai fost însă faptul că această ţărănime s-a încadrat treptat mişcării naţionale, lucru mult stimulat de evenimentele anului 1821 şi totodată s-a arătat capabilă de a-şi exprima poziţiile atât de limpede în 1848.
Ideea unificării având la bază o unitate de limbă, de obiceiuri şi tradiţii, şi-a făcut loc, impunându-se ca obiectiv dominant şi  îmbrăţişând înainte de toate spaţiul celor două principate vasale Imperiului otoman, dar cuprinzând şi provinciile româneşti  aservite imperiilor creştine învecinate. Fără îndoială că a fost vorba de un proces progresiv, încadrat de altfel mişcării generale a popoarelor din zonă, manifestat iniţial la nivelul claselor posedante, dar care  a cuprins treptat întreaga naţiune. Cuprinderea ideii în Regulamentul organic este semnificativă dezvăluind fiinţarea ei ca idee-forţă a epocii. În cursul secolului al XIX-lea ea se va consolida, impunându-se, pentru ca la începutul celei de-a doua jumătăţi a veacului să se ajungă la constituirea statului naţional prin Unirea din 1859. Totodată, s-a deschis şi drumul către o deăvârşire a unităţii statale ce fusese realizată şi peste şase decenii această năzuinţă avea să fie înfăptuită.
Procesul de modernizare, la rândul său, s-a accentuat şi s-a realizat prin etape succesive într-un proces laborios, la mijlocul secolului al XIX-lea, accentuat mai ales sub impactul revoluţiei din 1848.  A fost vorba de o străduinţă încununată de succes, dar fireşte tributul unui decalaj ameninţând necontenit, odată cu progresul umanităţii, să se accentueze, a fost foarte greu ca acesta să fie limitat şi cu atât mai mult să fie înlăturat. El avea să fie, cu toate acestea în multe privinţe înlăturat, dar fără a se ajunge la o dorită şi visată egalizare. Se impune însă să se ţină seama de evoluţiile care au avut loc, de eforturi şi de reuşite, nu doar să se vedetizeze eşecurile sau tristele întârzieri.
Cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea a înregistrat mutaţii remarcabile, uneori chiar surprinzătoare. În  neputinţa noastră de astăzi de a înzestra ţara cu indispensabilele autostrăzi ar trebui să cunoaştem şi să trecem în revistă succesiunea reformelor care au avut loc cu peste un veac în urmă, într-o înlănţuire logică şi într-un ritm pe care l-am putea invidia, deşi mijloacele tehnice erau cu mult mai restrânse!
Important este felul în care s-au realizat reformele modernizatoare. În bună măsură au fost imitate şi deci importate din exterior, dar esenţial – şi astăzi edificator! – este modalitatea  în care acest lucru s-a făcut.  N-a fost vorba de o imitaţie servilă, ci de reconstrucţii adaptate ţării a reformelor necesare şi benefice oricărei societăţi moderne. Nu s-a imitat înaintea unei judecăţi pricepute a lucrului în sine, cu preocuparea neîncetată ca reforma în cauză să aibă totdeauna în vedere realităţile şi necesităţile de la noi. A fost vorba de o înlănţuire de înnoiri, bine gândite, care au consolidat edificiul României moderne. De asemenea, neîncetat a fost ţinut seama astăzi atât de ironizatul interes naţional.
Într-un răstimp scurt – din punctul de vedere al evoluţiei istorice – s-a format o elită conducătoare modernă, au apărut cadrele celor care au concretizat întregul proces de reformă. Ele proveneau iniţial mai ales din rândurile boierimii de diferite trepte, dar acestora li s-au adăugat reprezentanţi ai păturilor mijlocii şi împreună au realizat o operă de construcţie, de care în parte mai beneficiem şi astăzi. Pornind de la un învăţământ de bază din ţară, un şir de tineri a luat calea Occidentului urmând în universităţi ale vremii, dar, cu rare excepţii, toţi s-au întors după anii de studii în ţară, slujind-o şi mulţi dintre ei afirmându-se. În  ansamblu, ei s-au arătat corespunzători sarcinei istorice ce le revenea, de a reforma România cea nouă şi de a contribui la încadrarea ei europeană între statele continentului. I-a mai unit o reală dragoste de ţară, o dorinţă ardentă de a se încadra unei mişcări generale menite să aşeze România  între statele lumii într-o situaţie onorabilă. Lor le datorăm în bună măsură construirea edificiului de bază al ţării. Aceşti constructori ai României moderne merită a fi considerate modele prin comportamentul lor. Cu excepţii cunoscute şi denunţate în epocă, au fost feriţi de morbul corupţiei, starea lor materială s-a datorat exclusiv muncii efective sau unor moşteniri  şi  nu unor afaceri ilicite colaterale sau altor căi necurate.
În întârzierile şi neputinţele noastre  ar mai trebui să zăbovim pentru a cunoaşte ritmul şi calitatea înnoirilor, care atunci, în cursul câtorva decenii, când în fruntea ţării s-au găsit domnitorul Cuza şi domnitorul şi pe urmă regele Carol I, au contribuit la un progres de necontestat al celor de atunci, dar ai cărui moştenitori suntem noi, cei de astăzi. Reţeaua de căi ferate, podul de la Cernavodă, edificiile succesive ridicate mai ales în Capitala ţării, devenită „mic Paris“, necontenita adaptare şi integrare în  multe privinţe la realităţile europene erau constatate de călători şi vizitatori străini, care au dat astfel un certificat al locului pe care ajunsese să-l ocupe România, care, în acea vreme, datorită în special bogăţiei ei în grâne şi petrolului, se înfăţişa ca un stat prosper, în ascensiune.
În 1877 statutul de neatârnare a fost dobândit. A fost un nou pas înainte, mai mult decât necesar, deoarece dincolo de independenţă înfăptuirile oricarui popor sunt limitate şi incomplete. Au fost făcute jertfe de sânge şi naţiunea şi-a demonstrat din nou atunci capacităţile şi puterea de dăruire. Congresul de la Berlin avea să confirme acest statut al ţării şi această nouă Românie şi-a dobândit dreptul legal al unui nou stat neatârnat în lume.
Un loc important a revenit şi culturii, respectată şi sprijinită în dezvoltarea ei de clasa politică a vremii. Prin o seamă de personalităţi, pe multe planuri, cultura înaintaşilor noştri se încadra în lumea ştiinţelor şi artelor şi evidenţia şi pe acest plan  România. Academia Română se afirma ca una din  enităţile academice mondiale, iar cele două Universităţi de la Iaşi şi Bucureşti ajunseseră să pregătească în mare parte intelectualitatea modernă a ţării.
„Proba de foc“ a trecut-o această Românie în timpul Primului Război Mondial, când pierderile umane şi materiale, ocupaţia străină şi suferinţele  au fost copleşitoare, dar în egală măsură şi puterea de dăruire şi de rezistenţă a naţiunii. Ţara a dovedit că ajunsese la o maturizare. Deşi aflată în condiţii vitrege, izolată de aliaţii săi, România a reuşit să reziste, să înfrângă  înfrângerea şi să se ajungă la momentul de mulţi visat al desăvârşirii unităţii statale, în mod miraculos la Răsărit şi la Apus.
La mai puţin de un veac de la revoluţia lui Tudor şi de la zilele începutului de înnoire regulamentar, bilanţul dezvăluie ceea ce se putuse înfăptui, înfrângându-se obstacole şi piedici, făcându-se jertfe nenumărate. O ţară nouă se constituise şi-şi demonstrase legitimitatea existenţei sale istorice. Această „preistorie“ a vremurilor noastre n-ar trebui lăsată uitării, ci păstrată în memoria noastră colectivă a tuturor ca o pildă neîncetat încurajatoare, ca un neîncetat îndemn.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper