Detractorii. Studiu de (ma)caz

Un articol de Adrian Oroşanu

„…and no religion too“
(John Lennon)

În comerţul cu Dumnezeu, tot ce i se poate întâmpla mai rău unui căutător este să găsească. În momente de slăbiciune, privind în jur la cohortele de găsitori, ajungi să te întrebi dacă mai caută cineva. Iar dacă te laşi copleşit, poţi sfârşi prin a te consola cu textele detractorilor. Prima şi cea mai solidă parte a cărţii Contra religiei a teologului grec Christos Yannaras este expresia sublimată a unei irepresibile exasperări. Autorul ia cu hotărâre nevoia de sacru a omului şi, ca pe o carpetă, o scutură de imensul balast, în special psihologic, strâns de-a lungul timpului. Dar de unde un asemenea recul abisal dacă nu din excesul de certitudini emis continuu, întru moartea spiritului, de religiile organizate?
Cioran zice undeva în Caietele sale că o religie îşi pierde vigoarea în momentul în care încetează să mai genereze erezii. Erezia se naşte din efortul căutătorului de a continua să caute într-un mediu în care toată lumea pare să fi găsit. În acest joc, rolul de peşte sanitar al detractorilor este salutar. Căci religia produce întotdeauna deşeuri: când devine sigur de ceva, omul o ia razna, se sminteşte la propriu. Iar din constatarea de bun-simţ că Dumnezeul dogmei este mai hidos decât niciun Dumnezeu se nasc detractorii.
Prima impresie pe care ţi-o face un calomniator al celor sfinte este răzvrătirea. Cineva care pune la îndoială un cult religios, o persoană pioasă sau o idee despre Dumnezeu nu poate fi, la o primă judecată, decât un adversar al lui Dumnezeu, mai ales că un demers religios pare bun prin definiţie. Prin urmare, oricine vinde un lucru pe care îl denumeşte Dumnezeu primeşte un cec în alb de sinceritate, inocenţă şi bună-intenţie. Problema majorităţii detractorilor e că nu sunt de acord cu un asemenea cec în alb. Ei mai cred că Dumnezeu n-ar trebui, din principiu, să fie de vânzare. N-ar trebui poate să fie nici măcar subiect de discuţie.
Dar mulţi detractori sunt nu doar incapabili de nepăsare, ci căutători adevăraţi excedaţi de capcanele găsitorilor de serviciu. Să zicem că ţi-e sete. Dacă ai apucat să întrebi de vreun izvor, în câteva zile te trezeşti cu un transcontainer de reclame la apă îmbuteliată. Problema e că setea de Dumnezeu – dacă e şi numai dacă e – nu trece bând din peturi. Căutarea izvorului este cea care ostoieşte setea, nu ingerarea compulsivă a produselor răsdigerate. Mai precis, spre deosebire de orice sete din lumea aceasta, setea de Dumnezeu este Dumnezeu. Iar ostoirea setei e totuna cu înteţirea ei. Ca două potenţiometre legate între ele, senzaţia de preaplin de Dumnezeu şi dorul de Dumnezeu cresc şi scad întotdeauna împreună.
Detractorul este, prin definiţie, o forţă motrice opusă. În domeniul căutării spirituale, rolul său este să te tragă înapoi de acolo unde tractorul inimii tale o luase pe arătura înfumurată a certitudinilor. Căci ce este un ateu dacă nu cineva care-ţi aminteşte că nici tu nu eşti credincios?
Fără nicio legătură cu cele de mai sus, să vorbim, fără literatură secundară şi la prima mână, despre Iov. Intriga naraţiunii biblice este un pariu făcut de Dumnezeu cu Nichipercea, care-L provoacă: „Ia întinde-Ţi mâna şi atinge-te de tot ce are, şi sunt încredinţat că Te va blestema în faţă“ (1, 11). Disperat de noianul de necazuri şi boli năpustite dintr-odată asupra sa, Iov dă glas paraponului. Nu rosteşte hula, dar nici mult nu mai are. Blestemarea lui Dumnezeu era considerată un fel de sinucidere cu mâna Domnului, doar că Iov pare să vrea să obţină ceva mai mult decât izbăvirea de durere şi de suferinţă. Începe o lungă tânguire asistată: Iov e condamnat să-şi poarte chinurile şi să strige după ajutorul Domnului în prezenţa unui grup de suporteri nătângi. (Dacă aceştia sunt persoane reale, cum ne zice textul biblic, sau glasuri interioare ale lui Iov, cum s-ar putea interpreta, contează destul de puţin pentru miza textului.)
Moralizatorul Elifaz din Teman (4, 2: „Care nevinovat a pierit?“) îi zice că toate fiinţele sunt atinse de păcat, inclusiv îngerii, deci suferinţa e inevitabilă; în subtext: „Nu te plânge! Taci şi suferă!“ Zero la compasiune. Bildad din Şuah o face pe deşteptul: poate or fi păcătuit strămoşii (cap. 8). Ţofar din Naama ţâşneşte de „înţelepciune“ vag agnostică: „Poţi spune tu că poţi pătrunde adâncimile lui Dumnezeu, că poţi ajunge la cunoştinţa desăvârşită a Celui Atotputernic?“ (11, 7).
Indiferent la argumente, Iov se ştie fără de prihană, el care obişnuia să aducă sacrificii pentru orice eventualitate. Fatalmente, la întrebarea lor iniţială: „Dacă vom îndrăzni să-ţi vorbim, te vei supăra?“ (4, 2), Iov nu-i expediază; se condamnă, deci, singur să le asculte peroraţiile. Le cerşeşte repetat mila (6, 14: „Cel ce suferă are drept la mila prietenului“; 6, 27: „Voi năpăstuiţi pe orfan, prigoniţi pe prietenul vostru“; 19, 21: „Fie-vă milă, fie-vă milă de mine, prietenii mei“) doar pentru a se putea întoarce, de fiecare dată, la dialogul cu Domnul, singurul dialog care contează. Abia reuşise să-i facă să tacă pe primii trei „prietenari“ gângavi în duh, când iată se iveşte un anume Elihu, fiul lui Baracheel din Buz, tânăr piţiponc guraliv, care dă magistral cu mucii în fasole: „Este vreun om ca Iov, care să bea batjocura ca apa, care să umble în tovărăşia celor ce fac rău, care să meargă mână în mână cu cei nelegiuiţi?“ (34, 7). Elihu reprezintă breasla avocaţilor abuzivi – citeşte: ipocriţi sau peste măsură de închipuiţi – ai lui Dumnezeu pe care-i dă afară din casă „competenţa“.
„Prietenii“ sunt de prisos nu pentru că sfaturile lor n-ar fi bune, ci pentru că instituţia „sfătuirii“ este, aici, deficientă din principiu: la întâlnirea cu Dumnezeu, omul trebuie să meargă singur, exact aşa cum este el, şi să se comporte şi să zică şi să facă ce crede el de cuviinţă; pentru că, dacă ar fi să antropomorfizăm niţel, singurul vin cu care poate omul surprinde şi bucura papila divină este propria lui individualitate, exact aşa cum este ea, nu vreun comportament exemplar învăţat.
În tot cazul, Iov este un căutător: suferinţa lui este căutarea tot mai neobosită a Domnului. „Prietenii“ sunt „doctori de nimic“ (13, 4), mai bine tăceau (13, 5) decât să o facă pe „apărătorii lui Dumnezeu“ (13, 8); sunt nişte „mângâietori supărăcioşi“ (16, 2) etc. Dialogul lui Iov cu aceştia alunecă de fiecare dată către Domnul: Iov începe prin a li se adresa lor, după care revine la tânguiri, care sunt un mod de a dialoga cu cineva care refuză să răspundă. Cei patru suporteri ar fi putut, desigur, să stea liniştiţi lângă Iov şi să tacă, dar atunci n-am mai fi avut un asemenea text; în schimb, ei insistă cu paremiologia lor sadică şi, necesarmente, nătângă. Exasperat, Iov îi face albie de porci (12, 2-5), apoi le dă cu tifla şi iar se adresează Domnului (13, 3). Impresia pe care o face textul e că, în discuţia pe care o poartă Iov cu interlocutorul divin exasperant de tăcut, „prietenii“ sunt un roi de muşte rezistente la orice plici.
Iov se ceartă de-a binelea cu Dumnezeu şi îi cere socoteală (cap. 10). Dacă ar fi să comparăm relaţia dintre om şi Domn cu relaţia dintre bărbat şi femeie, atunci Cântarea Cântărilor e o sesiune de amor pasional, nebunesc, iar Iov e cearta care o precede. Nimeni altcineva n-are ce căuta nici în una, nici în cealaltă. Când se ceartă, iubiţii îşi spun tot felul de prostii: „Nu mi-a mai rămas decât pielea de pe dinţi“ (19, 20; trad. Cornilescu); într-un loc se lasă chiar recunoscută o criză de gelozie: „Pentru ce trăiesc cei răi?“ (21, 7) etc.
Iov repetă obsesiv că vrea să moară, evitând la limită articularea unei hule, dezvăluind ceea ce inima lui vrea cu adevărat să spună: aceea că suferinţa lui este doar prilejuită de necazuri şi boli, cauza ei adevărată fiind relaţia insuficient de profundă cu Domnul. Din această perspectivă, celebrul climax final justifică întregul demers narativ: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut“ (42, 5).
Momentele de criză, însă, ca şi momentele de revelaţie, sunt incomunicabile. Evoluţia lui Iov este menită să ne arate că limitele suferinţei de care suntem capabili sunt aceleaşi cu limitele fericirii pe care o putem metaboliza.
În final, după ce îi răspunde lui Iov, Domnul îi ceartă pe cei trei „prieteni“ pentru a fi bătut câmpii în numele Lui; iar pe piţiponc nici măcar nu-l mai ia în seamă. Punându-i pe cei trei „prieteni“ să ceară lui Iov să se roage pentru ei, Domnul pune punctele pe ü: 1° Iov este modelul, ca el să faceţi, nu în sensul de a spune sau de a face literal aceleaşi lucruri, ci de a avea o relaţie la fel de strânsă cu Domnul; şi 2° să daţi sfaturi numai când vă sunt cerute şi, dacă se poate, asezonate cu niţică modestie.
Mesajul final al lui Dumnezeu către Iov este o reconfirmare a prieteniei dintre om şi Domn. Polul infinit al Creaţiei are un plan a cărui desfăşurare nu e întotdeauna evidentă pentru polul ei finit. Încrederea că un asemenea plan există şi că finalitatea lui e bună se numeşte credinţă. Dacă unele etape ale acestui plan par de neînţeles ţine de neputinţa omului.
De ce este povestea lui Iov atât de tulburătoare şi de fascinantă? Poate pentru că şi noi avem diverşi prieteni, interiori sau exteriori, care vorbesc neîntrebaţi. Poate că şi viaţa noastră are proprietatea de a deveni, periodic, insuportabilă. Iov a găsit – sau, mai corect, Domnul a găsit pentru Iov – un mod de a schimba macazul, de a înlocui un trai călduţ cu o viaţă incandescentă; agentul acestei schimbări e un băgător de strâmbe, un detractor: Nichipercea.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper