Destinul femeii

Un articol de Ramona Ardelean

Poate, oare, bărbatul să-i ierte femeii îndrăzneala lepădării de misterul care a întemeiat-o? O întrebare cu atât mai serioasă cu cât ieşirea femeii din conul de umbră sau de mister aduce atingere chiar creativităţii bărbatului care se vede, astfel, văduvit de potenţialul său creativ cel mai intim – femeia.

Situată la suficientă distanţă de bărbat, precum noaptea de zi sau luna de soare, situată, până nu demult, în fundalul, în spatele sau în „umbra“ bărbatului, acesta şi-a putut proiecta, visa, plămădi şi desăvârşi nestingherit toate marile creaţii, adeverind o mai veche intuiţie, aceea că în spatele unui bărbat stă întotdeauna o femeie, potenţialul unei femei.
Odată cu mişcarea de emancipare a femeii, sinonimă egalităţii în drepturi, apropierea de bărbat până la indistincţie sau identificare cu acesta a făcut ca misterul femeii să „lumineze“ atât de mult, încât să nu mai existe noapte, întuneric, ci doar zi. Lăsând să-i cadă, unul câte unul, vălurile, femeia a ieşit treptat din registrul nocturn şi invizibil al misterului pentru a se insera, cot la cot cu bărbatul, în registrul diurn al vizibilului, al activismului, perturbând o mai veche ordine, un mai vechi echilibru cosmic, dat de alternanţa polilor, şi încetând să mai fie muza, sursa de inspiraţie şi mister a bărbatului.
De altfel, toate atacurile, criticile, observaţiile sau lamentaţiile bărbatului la adresa mişcării de emancipare a femeii au avut drept ţintă principală tocmai despuierea, deposedarea femeii de mister, echivalente dispariţiei şi disoluţiei ei, a defeminizării şi desacralizării acelui misterios „etern feminin“. Femeia, ultima mare purtătoare de mister, ajunge, iată, să se desacralizeze, să se degradeze, să-şi piardă funcţia specifică, proprie, văduvind masculinul de feminitatea cu majusculă.
Ceea ce-i scapă bărbatului, în treacăt fie spus, este că desacralizarea femeii nu e decât ultima consecinţă a unui mai vast proces al desacralizării, începând cu desacralizarea naturii şi a lui Dumnezeu, al cărui autor direct sau indirect a fost de-a lungul timpului, de-a lungul istoriei. Trei ipostaze desacralizate ale vieţii, aşadar, Natura, Dumnezeu şi Femeia, pe care bărbatul, încercând să le supună, să le domine, să le „cucerească“ şi să le anexeze, a sfârşit prin a le goli de mister, golindu-se astfel şi pe sine de misterul lor. Dezamăgit, dar avid încă de expansiune, bărbatul a cotit-o de curând spre tehnologie, ajungând să construiască şi să locuiască într-o lume virtuală – fără natură, fără Dumnezeu şi fără femeie.
Procesul desacralizării femeii, iniţiat de bărbat graţie mijloacelor, tertipurilor, atacurilor şi „tratamentelor“ discriminatorii la care aceasta a fost supusă, a fost apoi continuat şi desăvârşit de femeie sub forma unei aparente desacralizări, îndărătul căreia se ascundea în fond setea şi aspiraţia ei de a-şi căuta şi găsi propria identitate, propriul chip, propria origine, propriul statut, propria verticalitate, propria independenţă, libertate şi autonomie.
Suportând, îndurând şi confruntându-se de-a rândul secolelor cu povara injustelor, traumatizantelor şi discriminantelor etichetări de tip „natură inferioară“ sau „sex slab“, caracterizate prin faimoasa, dar nu mai puţin degradanta „invidie de penis“, femeia, această „nulitate simpatică“ cu „păr lung şi mintea scurtă“ a sfârşit, pe bună dreptate în cele din urmă, prin a se revolta pe propria-i condiţie, ieşind astfel din „somnul dogmatic“. Întreaga mişcare de emancipare feminină nu e altceva decât procesul dezvrăjirii şi demitizării unor crase şi grave prejudecăţi masculine, care le-a permis, treptat, femeilor să se manifeste, să se exprime plenar şi să-şi exercite nu doar funcţia reproducătoare, biologică, ci şi cea socială, intelectuală şi politică, în sensul dobândirii unor drepturi depline, egale cu ale bărbaţilor.
Dependentă atâta vreme de bărbat din punct de vedere financiar, mental, psihologic, social şi politic până la a deveni un bun, o proprietate, o posesiune, o extensie, o anexă a acestuia, femeia a fost rând pe rând când prilej de umilire, batjocură, discordie, ceartă, conflict şi război, când prilej de nelinişte, de divagaţie poetică, erotică, sexuală, când prilej de ispită, aceasta ispitind încă din zorii umanităţii bărbatul, tulburându-l, păcălindu-l, ademenindu-l, vrăjindu-l, luându-i minţile, înnebunindu-l, fiind, deci, o fiinţă periculoasă care trebuie izolată şi ţinută deoparte, ajungându-se, cel puţin în spaţiul creştin, până la inocularea „vinei de a fi femeie“, vină anulată, „spălată“ doar prin convertirea, prin transformarea femeii în mamă, a Evei în Maria.
Cea mai mare neruşinare scornită şi postulată vreodată de teologii creştini a fost aceea că femeia nu este altceva decât „osul supranumerar“ al bărbatului, al lui Adam. Neavând, aşadar, o origine sau o obârşie proprie, de sine stătătoare, ci una tulbure, secundară, derivată şi deviată din coasta lui Adam, nefiind considerată, precum bărbatul, „om“, adică ceva complet, „plin“, saturat, încheiat şi determinat, ci mai curând ceva incomplet, „gol“, neterminat şi nedeterminat, acest lucru a sădit, fără doar şi poate, în mentalul colectiv baza, temelia şi fundamentul celei dintâi forme a discriminării dintre bărbat şi femeie, mai exact dintre superioritatea bărbatului şi inferioritatea femeii.
Numai dintr-un excesiv complex de superioritate şi mergând pe o logică compensatorie a putut bărbatul să treacă atât de uşor peste evidenţa faptului că în ordine fizică, vizibilă bărbatul se naşte şi purcede din femeie, propunând în schimb perspectiva inversă, aceea că în ordine metafizică, invizibilă femeia se naşte şi purcede din coasta bărbatului, ceea ce nefiind deloc de domeniul evidenţei impunea cu atât mai abitir o postulare intransigentă şi dogmatică de tipul credinţei. Mai mult decât atât, ruşinându-se de originea impură, materială şi muritoare a matricii feminine din care a provenit, prin care se vedea sortit şi condamnat morţii şi pieirii, bărbatul şi-a imaginat şi chiar şi-a revelat o origine mai înaltă, mai nobilă, mai celestă şi mai pură, neafectată, neatinsă şi nemaculată de nimic muritor, cea a spiritului nemuritor, la care numai el îndrăznind cu adevărat să aspire devenea, iată, superior… Femeii, bineînţeles, între femeie şi spirit existând deja tradiţia unui abis insurmontabil.
Excedată de toate etichetările abuzive şi discriminatorii din punct de vedere sexual, intelectual, social, politic şi cultural, femeia s-a săturat să mai poarte povara prejudecăţii masculine a secolelor, hotărându-se să iasă din „umbra“ bărbatului şi să nu-i mai stea în „coastă“, marele merit al mişcării de emancipare feminină fiind în primul rând emanciparea, eliberarea de sub tutuela bărbatului, ieşirea din starea de dependenţă faţă de acesta. Exact aşa cum, odinioară, Adam s-a desprins de tutela Creatorului, vrând să fie liber şi plătind, desigur, un preţ pentru aceasta, tot aşa Eva a reuşit acum să se desprindă de creatorul ei, Adam, femeia fiind, până nu demult, în mare măsură creaţia bărbatului.
Mişcarea de emancipare a femeii, cu toate stângăciile, exagerările şi derapajele ei, a fost adesea interpretată în sensul degradării şi (de)căderii feminine, dându-le unor bărbaţi prilejul să afirme că femeia este „o specie pe cale de dispariţie“, iar altora să se întrebe retoric, sentimental şi naiv cu privire la „femeile de altădată“, nici unii, nici alţii neîntrezărind simplul adevăr că femeia nu încearcă decât să se redefinească şi reconfigureze pe ea însăşi, în efortul de a-şi găsi propriul drum, unul liber, independent, vertical şi demn.
Chiar dacă acest drum nu este încă decât o reacţie, uneori exagerată, la diferitele atacuri, „provocări“ şi discriminări masculine, chiar dacă acest drum nu este în totalitate drumul ei sau chiar dacă, în cele din urmă, femeia îşi va da seama că nu acesta este drumul ei, ea se va putea întoarce, asemenea fiicei risipitoare, pentru a marca şi un accent feminist, devenind astfel pe deplin conştientă de menirea ei.
E vremea femeii, aşadar, să se înstrăineze de sine, adică să se iniţieze, să facă un lung ocol, o lungă călătorie în jurul ei înşeşi numai pentru a se putea întoarce în cele din urmă, dar conştientă şi perfect eliberată, tot la ea însăşi.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper