Descumpăniţi

Un articol de GEORGE APOSTOIU

La 1 septembrie 1945, preşedintele Truman trimitea o telegramă generalilor MacArthur şi Nimitz, aflaţi în Japonia, prin care le explica, la cerere, sensul sintagmei politically correct folosită într-o corespondenţă anterioară. Răspunsul a fost scurt: „Este vorba de o doctrină recentă adoptată de o presă bolnavă, continuaţi să trimiteţi informaţii reale“. Trecuseră doar trei săptămâni de când aviaţia americană lansase peste oraşele Hiroşima şi Nagasaki bomba atomică.
De la o vreme, odată cu presupusul sfârşit al Războiului Rece, dreptul internaţional a fost trecut între paranteze şi înlocuit, pe tăcute, cu acest canon ideologic despre care vorbea laconic, dar dispreţuitor, Truman. Unele evenimente ne fac să credem că sensul dat de preşedintele american nu este suficient de acoperitor. Astăzi, a fi corect politic echivalează mai degrabă cu alinierea necondiţionată la poziţia aliaţilor, în special a celui mai puternic dintre aceştia. A devenit o umbrelă sub care a proliferat oportunismul comod şi supuşenia profitabilă. După caz, însă.
Turcia devine un bun partener
al Uniunii Europene
Reuniunea Consiliului European din acest neliniştitor octombrie s-a ocupat în exclusivitate de problema refugiaţilor. Singura decizie luată a fost să-i fie acordat Turciei un credit de trei miliarde de euro pentru a asigura condiţii pe teritoriul său celor care îşi părăsesc căminele. Înţelegerea a fost salutată de primul ministru olandez, Mark Rutte: „Ankara s-a angajat să primească mai mulţi refugiaţi, să le ofere perspective pentru educaţie şi muncă, să-i înregistreze, să stabilească o supraveghere mai eficientă a graniţelor şi să se alăture luptei comune împotriva reţelelor criminale de trafic de fiinţe umane“. Să nu se creadă că turcii au plecat capul la o astfel de mărinimie. Au pus condiţii pe cât de mari, pe atât de îndreptăţite: accelerarea negocierilor de aderare şi facilităţi de acordare a vizei cetăţenilor turci în spaţiul Uniunii Europene. A fost, spun unii ziarişti, un marşandaj. Poate, de ce nu! Politica nu exclude avantajul reciprocităţii care îşi trage raţiunea nu doar din esenţa principiilor de drept internaţional, ci şi din interese. Cum ar fi putut Turcia, care găzduieşte de mult pe teritoriul ei peste două milioane de refugiaţi, să accepte, fără condiţii, să-i ţină cât mai departe de graniţele Uniunii Europene?
Pentru ca lucrurile să fie bine primite şi înţelese de turci, doamna cancelar Angela Merkel a făcut imediat o vizită la Ankara. A riscat, în precedenta vizită nu a fost bine primită. Observatorii nu au scăpat ocazia să remarce că vizita a avut loc cu numai două săptămâni înainte de alegerile din Turcia şi că Germania acordă, astfel, o recompensă nemeritată liniştii preşedintelui Erdogan. Dar, cine ştie, poate că Turcia, în aceste împrejurări, va avea mai mult noroc pe planul aderării la Uniunea Europeană. Sunt douăzeci şi opt de ani de când Ankara a depus cererea de adeziune, iar negocierile au fost obstrucţionate de Germania. Ar mai fi ceva. Există voci care spun că gestul doamnei Merkel nu este neapărat unul politically correct pentru că ar da credit unui lider care nu are reputaţie de democrat. Luaţi-o cum vreţi!
Politically correct? Niet
„Am cel mai mare respect pentru omologii mei american şi francez, a declarat preşedintele Putin după întâlnirile din septembrie cu preşedinţii Obama şi Hollande la ONU, dar ei nu sunt sirieni şi nu au de ce să se implice în alegerea conducătorilor unui alt stat“. Cinism sau aluzie la respectarea normelor de drept internaţional? La câteva zile, avioanele ruseşti interveneau în Siria. Principiile dreptului internaţional nu sunt aleatorii; sunt sau nu sunt respectate. Iar Moscova nu are autoritatea, nici măcar morală, să dea lecţii. Cu mai bine de zece ani în urmă, în cazul crizei din Irak, Rusia s-a folosit de statutul de membru permanent al Consiliului de Securitate – de dreptul de veto, mai precis –, pentru a se opune unei rezoluţii care să permită operaţiuni militare împotriva lui Saddam Hussein. Făcea bine dacă se ţinea pe această poziţie, adoptată şi de Franţa. Dar a cedat. Principiile de drept internaţional, inclusiv cel privind neintervenţia în treburile interne ale unui stat, invocat acum de preşedintele Putin, nu au mai contat. Moscova a trecut subtil responsabilitatea pe umerii Statelor Unite şi ai Angliei cu preţul unei promisiuni de participare la reconstrucţia de după război. Preţ care nu a fost plătit până astăzi, dar asta este treaba celor care s-au înţeles, cum s-au înţeles. (O scurtă  şi pilduitoare paranteză: românii, adepţi ai intervenţiei militare, se văicăresc acum că România a avut pierderi uriaşe cauzate de acel război. Păi, cine-i de vină?). Acum, în Siria, Kremlinul s-a folosit – ca Brejnev în 1968 pentru invadarea Cehoslovaciei – de „o solicitare“ a autorităţilor de la Damasc şi a trimis avioane de luptă să bombardeze poziţiile „teroriştilor“. Evident, la pachet cu cele ale adversarilor lui Bashar al-Assad. La Paris, preşedintele Putin a repetat, în discuţiile de la 2 octombrie cu Hollande că, deşi „loviturile aeriene nu vor fi suficiente“, Moscova nu va trimite forţe terestre în Siria. Nu a trimis, dar a lansat în Siria, peste Iran şi Irak, rachete cu rază medie de acţiune de pe nava Daghestan aflată în Marea Caspică. O jumătate de adevăr face cât o minciună bună.
Intrarea Rusiei în războiul din Siria, la 30 septembrie, ar putea să fie o soluţie pentru încheierea războiului civil. Nu este exclus. Dar natura şi evoluţia conflictului sirian,  declanşat în 2011, va continua să menţină, la cote cât mai înalte şi pe durată mare, tensiunea în Orientul Apropiat. În spaţiul unei singure ţări, transformat în teatru de război, s-au aflat concomitent, nu cu statut de aliate, forţe aeriene militare ale marilor puteri, Statele Unite, Rusia, Franţa şi Marea Britanie. Au existat incidente şi, mai ales, pericole de incidente. Turcii au reclamat violarea spaţiului lor aerian de către avioanele de luptă ruseşti. Washington-ul a constatat că, în timpul bombardamentelor, avioanele americane şi ruseşti s-au apropiat la distanţe periculoase; a fost nevoie de discuţii „tehnice“ şi de înţelegeri la nivel de miniştri ai Apărării pentru departajarea zonelor de operaţiuni militare. La 19 octombrie, Moscova a cerut Parisului explicaţii pentru „apropierea“ unui avion francez de vânătoare de un avion rusesc civil, în zbor spre Geneva, în care se afla preşedintele Dumei de Stat a Rusiei. Întâmplări sau şicane, cine ştie? Numai că acestea puteau să degenereze în incidente cu consecinţe grave.
Tensiunea creşte la Ierusalim
Era de aşteptat ca, în afara oricărui progres în discuţiile directe între palestinieni şi israelieni, tensiunea să crească în Gaza şi Cisiordania. Cea de-a treia intifadă (în traducere liberă, răzmeriţă) a început. Pe fondul accentuării noului conflict, Franţa a luat iniţiativa prezentării unui proiect de rezoluţie în Consiliul de Securitate pe baza căruia să fie trimişi observatori internaţionali în punctele cele mai fierbinţi ale luptelor, în primul rând pe Esplanada Moscheilor de la Ierusalim, numită de evrei Muntele Templului. Reacţia Tel Aviv-ului a fost promptă: „Israelul respinge propunerea franceză, a declarat premierul Benjamin Netanyahu, pentru că ea nu include şi un apel la încetarea violenţelor şi a terorismului din partea palestinienilor; (iniţiativa) urmăreşte internaţionalizarea (problemei) Muntelui Templului“. Ministerul israelian de Externe merge mai departe şi consideră că „este vorba de o nouă încercare de a fi înlocuite negocierile bilaterale cu o iniţiativă unilaterală. Este păcat că Franţa a căzut în această capcană“.
Parisul nu a lăsat lucrurile la acest nivel de interpretare şi a ţinut să precizeze că Franţa este singurul membru al Consiliului de Securitate care a încercat să urnească din loc dosarul israelo-palestinian, trecut de mulţi pe planul secund. O iniţiativă precedentă similară, prin care Parisul a propus o rezoluţie pentru fixarea unui calendar de negocieri, a fost primită cu răceală la Tel Aviv. Statele Unite şi-ar fi exprimat, în culise, opoziţia la acel proiect, invocând nevoia de a se acorda prioritate dosarului nuclear iranian.
Reproşurile aduse Tel Aviv-ului pentru continuarea coloniilor în teritoriile palestiniene ocupate nu au încetat niciodată. Nimic nu se schimbă. Palestinienii trăiesc într-o stare colonială, afirma cineva, şi nimeni nu l-a contrazis. Pluteşte difuză descumpănirea în faţa atâtor eşecuri ale eforturilor de pace. Preocupate de războaiele din Golf, statele arabe nu mai sunt interesate de problema palestiniană. Tel Aviv-ul s-a blocat în politica de reprimare în forţă a incidentelor. Orientul Apropiat pare să fie rupt total de orice  raportare la dreptul internaţional. Sau la politically correct. Despre statul de drept nu este cazul să vorbim.
Rămânem descumpăniţi pentru ce ne rezervă viitorul.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper