Deca dance şi copiii lui Naharin

Un articol de ROXANA PAVNOTESCU

La începutul lunii octombrie Teatrul de Balet Joyce din New York a marcat un program de excepţie prin prezenţa Companiei israeliene de balet modern Batsheva. Coregraful Ohad Naharin ne-a surprins şi de această dată cu limbajul său proteic, cu o mare deschidere către improvizaţie şi inovaţie.
Deca dance nu este o piesă coregrafică, ci o mişcare estetică sau o doctrină. Sensul ei este reorganizarea şi unificarea creaţiei într-un fel de ritual prin reevaluarea şi reîmprospătarea unor lucrări mai vechi. Mişcarea deca dance a început în anul 2000, când Naharin, directorul artistic al companiei, a restructurat dansuri ce au reprezentat efortul a zece ani de creaţie.
Ultimul deca dance a traversat multe capitale ale lumii, exersat de o clasă de balerini foarte tineri ce se mişcă cu siguranţa şi perfecţiunea unor artişti veritabili. Păreau o comunitate de liceeni la repetiţia unei partide de dans. De altfel, ideea de repetiţie şi de improvizaţie s-a instalat cu mult înainte de începerea spectacolului. Un băiat executa pe scenă gesturi, posturi, sărituri, la limita dintre mim şi dans. Acest preambul a pus la îndemâna audienţei un dicţionar introductiv pentru a se integra atmosferei şi actului artistic. Băiatul comunica intens cu publicul ce-şi căuta locurile şi arunca o privire curioasă către scenă. Un al treilea ochi privea de la distanţă spectacolul împărţit între scenă şi public: unii păreau indiferenţi la dansul prematur al băiatului, alţii îl urmăreau cu interes.
Naharin este considerat unul dintre cei mai talentaţi coregrafi ai lumii; limbajul său, gaga, aduce o tehnică specială de preambul al mişcării: balerinii trebuie să-şi asculte trupul înainte de a porni cu desfăşurarea partiturii. Este un limbaj de simboluri alcătuit din cuvinte inventate ce asociază zone ale trupului cu tehnici de iniţiere sau provocare a mişcării.
Coregrafia este ritualizată, tribală, orientată spre grup. Atunci când se detaşează de ansamblu, individul se integrează în armonia lui subtilă. Structura este minimalistă, compusă din gesturi convulsive, caricaturale sau catarctice. Compoziţiile de grup amintesc de estetica lui Merce Cunningham: motivele sunt vehiculate şi propagate de la individ la grup sau subgrup şi invers. Peste acest tip de structură, Naharin suprapune principiul individuaţiei prin adăugarea excepţiei: există mereu, în compoziţiile de grup, unul sau două elemente ce nu se supun pattern-ului coregrafic. Mişcarea exterioară este repetitivă şi sporadică, nu întotdeauna distinctivă, adesea un zgomot ce dislocă şi armonizează în acelaşi timp structura grupului. Această tehnică instituie un minimalism de fond peste o coregrafie de notaţie ce surprinde stări, intenţii, reacţii, posturi individuale. Elementele de cezură, ce sparg uniformitatea structurii, apar ca nişte noduri de unde mişcarea izvorăşte sau în care se termină.
Ceea ce leagă selecţia de fragmente cuprinse în deca-dance este tocmai mişcarea sinergică de grup ce degajă o forţă şi o energie colosală; un ansamblu de posturi-motive se declanşează în cascadă sau în contrapunct. Dansul transcrie o suită de stări sau conţine uneori un epic concretizat în idee, gest, sugestie sau metaforă. Propagarea gestului conferă mişcării o dimensiune ondulatorie sau granulară, susţinută deopotrivă de vestimentaţia tip uniformă, de multe ori mono sau bicromă.
Scaunele se află rânduite pe arcul scenei: dansatorii stau într-o poziţie de meditaţie, cu capul aplecat între mâini. Costume hasidice negre, deşirate, cu cămăşi albe şi pălării fedora îmbracă întreaga companie fără variaţie de gen. Fondul muzical este un cântec religios, de passover: Echad Mi Yodea. Suprapus peste un acompaniament hard rock, ritmul e susţinut de instrumente de percuţie. Aranjamentul muzical îi aparţine lui Naharin în combinaţie cu grupul Tractor’s Revenge. Din poziţia de rugăciune, trupurile se aruncau în aer şi se cambrează invers, pe spate. Mişcarea se propagă cu o viteză năprasnică, descriind un arc caleidoscopic. Compoziţia este prin excelenţă plastică, în contraste alb-negru, de factură escheriană. Un set de gesturi ritualice se reiau în jurul scaunelor. Când trec prin poziţia verticală, dansatorii recită în cor un text religios după care revin în poziţia de meditaţie. Gestul e convulsiv, când angular, când rotund, el marchează stări de extaz, de revoltă, de rugăciune. Trupurile drapate în răsuciri alb-negru par nişte hieroglife executate cu o cerneală volatilă. Se observă aceeaşi tehnică a individuaţiei: unul dintre balerini s-a suit în picioare pe scaun, ultimul s-a aruncat pe burtă, în timp ce toţi ceilalţi incantează în picioare. Apoi ciclul se reia. Cu fiecare repetiţie, protagoniştii îşi mai aruncă un articol vestimentar către mijlocul sălii, rămânând tot la uniformă, într-un dezabié gri şi inform. Din mulţimea de dezabiaţi se desprinde un grup mixt de şase balerini ce execută un fel de mim ritmat de un ticăit monoton. Urmează un duet liric de factură expresionistă pe fondul unei cantate baroce de Vivaldi.
Dansul cel mai reprezentativ al serii s-a desfăşurat tot în costume hasidice. El cuprinde câteva părţi: un fond muzical minimalist alternează sau se suprapune în surdină peste Somewhere over the Rainbow (Harold Arlen) şi aduce întreaga companie pe linia de front a scenei. Un ritm de sarabandă, deşănţat, cu elemente ce ţin de folclorul israelian, guvernează mişcarea. Ritmul se schimba brusc, balerinii ies de pe scenă să-şi aleagă partenerii de dans din rândurile audienţei. Toate vârstele şi culorile (mai ales roşu!) păşesc timid pe scenă. Uşor stângaci la început, diletanţii sunt cuprinşi dintr-odată de un şvung irezistibil; se dezlănţuie un dans nebun, pe perechi. Eşti de-a dreptul uimit de spectacolul dezinvolt şi improvizaţia de pe scenă, de libertatea şi receptivitatea audienţei sau de meritul balerinilor de-a conduce şi induce mişcarea şi, mai ales, de a stăpânii emoţiile spectatorilor. Câteva protagoniste se trezesc purtate pe braţe prin aer, manevrate şi învârtite ca nişte păpuşi bunraku. Linia melodică se schimbă continuu: mambo, cha-cha, jazz, tango… Deodată, intruşii sunt plasaţi în puncte fixe, unde rămân o vreme inanimaţi, ca nişte stâlpi totemici în jurul cărora se grefează ritualul dansului. Balerinii dansează printre ei un cha-cha şarjat, amestecat cu elemente de criminal tango. Către sfârşit sunt prinşi şi ei în dans spre a fi, în final, arestaţi în mijlocul scenei şi înconjuraţi de hore ameţitoare, folclorizante de hasidici ce-şi flutură în zbor costumele largi ca nişte flying monks din Tibet. A urmat un tango (Sway, Dean Martin), perechile s-au reconfigurat şi după câţiva paşi au fost invitate afară din scenă. Principiul excepţiei s-a impus din nou, un singur cuplu rămâne să se legene într-un cerc magic: un tânăr debutant şi o octogenară zveltă şi neastâmpărată căreia nu-i lipseşte bucuria dansului. Balerinii se auto-cuprind narcisic cu braţele şi fedorele se unduiesc nostalgic cu spatele la scenă. Ca la un semnal, muzica se opreşte şi cu toţii cad pe spate doborâţi de o forţă nevăzută, în poziţii vitruviene. Octogenara a rămas fâstâcită în mijlocul scenei, să întâmpine explozia de aplauze.
În interesanta combinaţie muzicală, temele melodice (cha-cha, tango, mambo) sunt mereu însoţite de o structură electronică, rock, progresivă sau de esenţă minimalistă, ce conferă un ritm interior. Structura ce variază în intensitate, scoţând în evidenţă sau inhibând componenta melodică, este cea care modelează linia coregrafică. Registrul muzical este variat şi compozit: muzică electronică, minimalistă, cântece populare din folclorul arab şi evreiesc (Hava Nagila), cântece de sorginte cabalistică, muzică retro, hollywoodiană, tango, cha-cha, mambo, cantate de Vivaldi (Fac ut Ardeat şi Cum Dederit), muzică hindu de film.
Remarcabile au fost şi alte scenete: un dans ritualic care sugerează practici de iniţiere în jurul unei găleţi cuprinde o compoziţie de cinci bărbaţi drapaţi în fuste de culoarea orezului ce execută un arsenal de gesturi obsesiv, în tandem, în cascadă sau individual. Limbajul e repetitiv, visceral, agresiv, angular, minimalist. Dacă Martha Graham (fondatoarea Companiei Batsheva) punea în mişcare grupuri de femei creând suite de o mare expresivitate şi dinamism, într-o structură abstractă cu elemente hieratice, Naharin realizează cam acelaşi lucru cu grupuri de bărbaţi; dacă ele vor fi conţinând şi femei, vor executa acelaşi tip de mişcări, cu aceeaşi vigoare, agresivitate şi costume. Dacă Martha Graham aduce o estetică de esenţă feminină, punând în valoare graţia, fragilitatea, dar şi forţa creatoare şi ocultă a femeii, lumea lui Naharin este tipic masculină, cuplurile bărbaţi-femei uzează de aceleaşi structuri coregrafice ca şi cele bărbaţi-bărbaţi, doar că acestea din urmă sunt mai expresive şi mai ritualizate.
Deşi o compilaţie a unor creaţii mai vechi, Deca dance se impune ca o compoziţie originală, de sine-stătătoare ce vorbeşte de cabală, comunitate, frăţie şi forţa lor colosală, dar şi despre libertatea de mişcare a individului în contextul grupului, ca determinantă coezivă a menţinerii lui.

dans

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper