De ce nu plec din România

Un articol de Horia Pătraşcu

Multe şi intense au fost gândurile mele de plecare. Ca fiecare român am fost şi eu bântuit de problema
fundamentală a rămânerii şi am derivat şi eu substantivul român de la verbul a rămâne. Cu toate astea nu am plecat. Aşadar, nu am să insist asupra motivelor de a pleca, le-am dezbătut pe larg în alte texte. Aici vreau să încerc un răspuns la întrebarea: de ce, având toate motivele să plec, nu am plecat; de ce, având toate motivele de a nu rămâne, totuşi am rămas.
Nu cred că m-au oprit nici cântecul greierului, nici mirosul fânului proaspăt cosit; nici sărmăluţele şi mămăliguţa, nici micii şi nici berea; nici faptul că totul aici este luat à la légère, nici simpla obişnuinţă care face suportabilă cea mai grea condiţie; nici gândul de a contribui la progresul şi bunăstarea ţării, nici solidaritatea cu conaţionalii. În nici un caz nu m-au oprit corupţia, şpaga, şperţul – la ordinea zilei în România, ca în orice ţară subdezvoltată – de care nu am „beneficiat“ decât în calitate de victimă a lor. Cât despre mârlănia, bădărănia, grosolănia a căror nesancţionare face din România un paradis fiscal al nesimţirii, nefiind „făcut“ pentru nici una dintre ele, nu am putut profita de oportunităţile oferite de acest mediu.
Sunt nevoit să mă gândesc mai mult la o motivaţie negativă decât la una pozitivă. Aşadar, la ceea ce m-a făcut să nu plec, în loc de ceea ce m-a determinat să rămân. Iar ceea ce m-a făcut să nu plec este imaginea imigrantului, în speţă a imigrantului român.
Cine vrea să plece, indiferent unde, trebuie să aibă clar în minte nu atât geografia ţării şi harta speranţelor şi şanselor oferite de acel loc, cât portretul a ceea ce urmează să devină, adică portretul imigrantului. Iar acest portret se poate alcătui citind forumuri de imigranţi, bloguri, ziare şi scriitori din diaspora.
Or, prima trăsătură de ordin psihic a imigrantului este obsesia etnică, un exacerbat sentiment de apartenenţă la ceea ce de fapt a părăsit. Nu România, ci străinătatea este mediul, ospiciul tuturor româno-monomanilor din lume. Aici oamenii se mai supără din când în când că sunt români, dar uită, revenind la condiţia mai generoasă şi mai generală de om. În străinătate însă, oriunde s-ar afla, imigrantul român ştie şi când doarme că este român. Va să zică, în România, românul este mai întâi om şi abia apoi român, în afară, românul este mai întâi român şi abia după aceea, şi în funcţie de felul în care e privită naţia din care provine, mai mult sau mai puţin om.
De acest fapt se leagă imaginea unei desprinderi eşuate, a unei naşteri pe jumătate – în care cordonul ombilical al imigrantului, cel care îl leagă de placenta românească, extrem de flexibil, se poate întinde sute şi mii de kilometri, a unui coitus captivus în care ţara şi imigrantul rămân în acelaşi timp uniţi şi despărţiţi, privind fiecare în părţi opuse şi totuşi reuniţi printr-o legătură lipsită de plăcere, dacă nu de-a dreptul dureroasă. Sau şi mai rău evocă imaginea unor soţi care, după ce au hotărât să „se“ divorţeze, continuă să se întâlnească şi să facă dragoste. Căci mă gândesc că nimeni nu-şi părăseşte ţara pentru „condiţii“ mai bune de trai, pentru un salariu mai mare, pentru „civilizaţia“ occidentală. Pentru a-ţi părăsi ţara e nevoie de o motivaţie a rupturii, a despărţirii fără rest, a desprinderii definitive. Cine vrea cu adevărat să plece nu se mai uită înapoi, îşi şterge memoria, devine un alt om. Imigrantul autentic este fie un nascut din nou, fie un renegat. Fiindcă nu cred că a doua variantă este plauzibilă, înclin să cred că majoritatea celor plecaţi, oricât de mari ar fi succesele pe care le-ar acumula, sunt nişte imigranţi rataţi.
Obsesia românităţii poate fi pozitivă sau negativă, tot obsesie rămâne. Când e pozitivă, ia forma augmentării calităţilor obârşiei, a nostalgiei lacrimogene, a urmăririi televiziunilor româneşti internaţionale, a ascultării de muzică populare/manele, a comentării pasionate pe forumuri politice a evenimentelor şi întâmplărilor din ţară, a participării la vot, a susţinerii unui partid, a purtării de tricouri tricolore. Şi mai rău: a vacanţelor petrecute în România. Nu cred că există un mai inept modus vivendi decât acesta: să muncesc anul întreg în (şi pentru) Occident şi să-mi efectuez concediile în România. Îi prefer fără ezitare pe românii care „fie pâinea cât de rea“ o mănâncă în ţara lor, dar prăjitura o savurează, boiereşte, în Occident.
Când e negativă, obsesia poartă toate stigmatele şi sintagmele resentimentului, România devine ţinta predilectă a atacurilor pline de otravă, imigrantul nu îi poate ierta ţării sale că l-a făcut să plece. Categoria aceasta de resentimente face parte din aceeaşi familie a reproşurilor aduse de cel părăsit celui care l-a părăsit. În mod curios, tocmai imigrantul, cel care a plecat şi şi-a lăsat în urmă ţara, se simte părăsit de ţara lui. Se simte dat afară, împins, aruncat, scuipat. Aşa încât nu se poate vorbi de o decizie care i-ar aparţine măcar pe jumătate, iar de aici o adâncă şi incurabilă frustrare. Oricât de aseptice ar fi condiţiile de trai din ţara de adopţie, un imigrant ajunge să-l invidieze până şi pe cel mai sărăntoc zdrenţăros din ţara natală. În orice caz, eşecul imigrării este dovedit prin preocuparea maniacală pe care imigranţii o manifestă pentru ţara de origine.
Cât despre refugiaţii gastrici, pe care nu i-am suspus analizei întrucât nu consider că răspund definiţiei imigrantului, voi spune totuşi câteva cuvinte. Nu se poate vorbi de o motivaţie mai jalnică, mai ticăloasă, mai subumană decât să-ţi părăseşti ţara (şi de cele mai multe ori familia şi copiii) pentru bani. Nu văd nici o diferenţă între prostituţie şi acest act. Aceste fiinţe ale căror picioare se leagă direct la stomac  nu merită să fie considerate altceva decât ceea ce sunt: nişte gasteropode. Nu cred o iotă din sloganurile lor preferate: noi, căpşunarii, contribuim la bunăstarea României, la creşterea PIB-ului, la renumele ţării în afară.
Un alt aspect care trebuie amintit: când vorbim de România majoritatea dintre noi subînţelegem Bucureşti. Este sechela atâtor zeci de ani de centralizare, de putere concentrată într-un singur loc, de paradigmă centru/capitală – provincie. Bucureştiul  este însă un oraş devastat de experimentele politice pe care le-a suportat timp de aproape un secol, la fel de distrugătoare, într-un alt sens, precum experimentele nucleare. Bucureştiul este un Cernobîl suprapopulat: oameni mutanţi, blocuri ce seamănă cu buncăre, un aer ce face foarte probabilă folosirea în scurt timp a măştii de gaze, o înrăire fantastică, un vacarm permanent – toate astea ţin de un scenariu postapocaliptic în ale cărui personaje se trezeşte pe bună dreptate imboldul evaziunii ceea ce e totuna cu instinctul de supravieţuire. Or România are încă locuri şi oraşe, şi nu puţine, care au scăpat de asediul ce a compromis pentru totdeauna capitala. Oraşe care s-au dezvoltat normal, cu spaţii verzi, case frumoase şi oameni normali. Oraşe în care îţi poţi trăi cu demnitate viaţa şi din care nu ai mai pleca nicăieri. Nu este exclus ca Occidentul la care visează românii să se afle chiar în ţara lor, acolo unde nimeni nu se aşteaptă – în provincie.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper