Convalescenţă şi sinteză

Un articol de Ştefan Baghiu

Andrei Doboş, Valea rea, Editura Cartea Românească, 2015, 72 p.

 

Crizele din care a ieşit poezia milenariştilor îi definiseră conturul. Mai rar – s-a spus mereu – o generaţie de poeţi atât de supărată ca aceea de la începutul deceniului trecut. Schimbările politico-sociale, după un deceniu de tranziţie, au cântărit greu atunci când, la începutul anilor 2000, poezia îşi găsea vocea prin schemele intransigente şi ţipătoare ale revoltei sociale. Fie că adoptau trick-uri anarhiste, fie că îşi topeau nemulţumirile în minimalism şi autobiografic, fie că expediau lupta într-un neo-expresionism de dragul neo-expresionismului, poeţii ultimei decade au avut mereu în comun atitudinea de enfant terrible, neînţeles şi gata să se ia de gât până şi cu propriile ipostaze comode. De aceea, continuatorii primei linii generaţioniste – din jurul anilor 2003-2004 – s-au văzut nevoiţi să reducă turaţia: nu doar că această frondă suna fals începând cu 2008-2009, dar criticii generaţiei au început – într-o veritabilă întoarcere la estetic – să valorizeze mai mult construcţia (pentru că hiturile poeţilor centrali cereau acum, prematur, organizarea discursului în proiecte de maturitate). Răcnetele s-au potolit, iar în fundal au apărut voci de sinteză sau curente alternative: mă refer mai ales la Vlad Moldovan, Gabi Eftimie sau ceva mai noii Lipcanu şi Val Chimic. Nu aş face exces de reducţii (mai ales din cauza excepţiilor notabile), dar nimeni nu se va fi mirat când, către (din) 2011, nou-veniţii în poezie – probabil dintr-un reflex comun involuntar – au preluat de la aceştia doar schemele de text şi construcţie, nu şi tematica hiper-urbană sau angajarea generală. Valul noului ruralism, spre exemplu, cu care s-a pomenit poezia recentă (Grosu, Hutopilă, Buzu, Ivas, Ţvetov, etc.) poate fi explicat doar ca o reacţie organică la alonja urbană de la începutul mileniului. Dintre tinerii poeţi, doar câţiva sunt cu adevărat urbani, postulând în poetica lor transformarea socială contemporană. Restul fie fac exces de formulă abstractă, fie se refugiază în bucolic.
Fac o mică acoladă peste timp: dacă, în anii ’50, în plin realism socialist, a existat un curent botanist, evazionist prin refugierea în estetica naturii (vezi, în acest sens, articolul foarte bun al lui Robert Cincu din Vatra, nr. 6/2015), el a rămas în conştiinţa criticii pentru perioada imediată ca un contra-exemplu, numit „aflux de ulmi, arţari“ (Baranga) sau curent în care poeţii devin „goruni, plopi, flori de păpădie sau traista ciobanului“ (Mihu Dragomir). Nu indic o paralelă între vremurile bizare pentru literatură ale acelor ani şi noul bucolism, dar, iată, refugierea în natură (până la identificare) poate fi, de multe ori, privită ca o ideologie în sine, contrând trenduri şi politici explicite.
Revenind în actualitate, poate cel mai semnificativ schimb în interiorul poeticii unui autor – prins între aceste valuri – este dat de cazul poeziei lui Andrei Doboş. După ce publica Mănăştur story la Vinea (desprins din cotidianul căminelor studenţeşti, suprautilizat în fracturism), Doboş trecea, în 2011, la poeme de observaţie a naturii, un fel de poetică eco şi bucolică, în care scenele de teleenciclopedie primeau spaţii generoase din text. În 2015, el publică la Cartea Românească volumul Valea rea, o carte care îmbină, într-un mod neaşteptat, cele două direcţii aparent diametral opuse testate de poetul mănăşturului şi adaugă poternice note ezoterice. Spun opuse, în primul rând, pentru că formulelor – devine tot mai vizibil odată cu această nouă carte de poeme – le lipsea intercomunicarea. Citit invers argumentul, însumate, tehnicile îşi pierd tot mai mult în noua carte specificitatea, iar mizele se mută în tranzitiv. Andrei Doboş încearcă, după ce şi-a făcut mâna atât în biografism, cât şi în poezia de atmosferă, să corupă epifaniile eco din a doua formulă pentru a rezolva penuria de poeticitate din prima. Dacă Mănăştur story era sec, narativ, poetica fiind chiar anti-poetizarea şi anti-elegiacul, Valea rea reuşeşte să întoarcă spaţiile narative în senzorialitate: „Iau autobuzul Ratuc care merge/ la Billa în Mănăştur/ apoi iau ceva până în Floreşti. Dă-ţi seama,/ mintea fixată pe o rază/ de iulie se întinde, corpul/ accelerează, uşile se închid. Soarele/ arde în ambele sensuri, o dată pe bulevard/ a doua oară în spaţiu“.
Explicaţia poate veni, însă, şi astfel: după „altfel“ de lecturi, poetul, încercând să-şi educe stilul într-o linie Emerson-Frost-Ammons, se găseşte, într-o anumită măsură – se poate vedea din imnurile cu care se deschide volumul Valea rea –, pe linia Fundoianu-Ioan Alexndru (aceleaşi apetenţe peisagistice pe care le deţinea ultimul în versuri ca „şi se-aude seceta cum se naşte/ din piatră în piatră şerpuind“). Şi, oricât de ciudat sună, referinţele pe care le aduce în prim-plan schema poetică nu pot fi decât vetuste, cu singura observaţie că tehnica îi serveşte deseori lui Doboş pentru o reconciliere a suflului modern cu tematicile post-umane. Primul poem al volumului – atât de bizar în 2015, cu toată contextualizarea noului ruralism – poartă semnele acestei genealogii: „Mi-e sete de focul care va să vină./ O, ţară a o mie de văi/ cu vuiet rece. (…) Peste blocurile tale/ planează vinderelul/ şi soarele scufundă/ încă un an de fier“. Schemele interzise (imnurile adresate naturii – fără mediere ironică) nu par să îl oprească pe poet de la a se afişa pe de-a-ntregul gongoric: în jurul unor atitudini repudiate în poeticile ultimilor decenii, el face din siguranţa utilizării acestora o atitudine literară în sine. Astfel, combinarea cotidianului cu observaţiile aproape mistice face ca revolta să nu sfârşească, cum se întâmplă des în cazul poeţilor tineri, în confesiv, ci în imnic: „Mergeţi acasă/ în grădinile cu foişoare/ din duplexuri/ relaxaţi-vă/ în scaunele pliante de plastic,/ puţină fantezie ziua trece/ miroase a coamă de cal/ a câmp întins/ a copaci foşnitori ce-şi întind coroanele pînă la stele“.
Partea bună e că toate aceste descrieri de natură vor funcţiona – se va vedea mai departe în volum – ca fundal pentru hibridul nature post-industrial, într-un fel de a decupa umanul din peisaj pentru ca metafizica (până la cosmologie şi tantre) să poată rezista în imaginar dincolo de percepţia imediată: „vântul scutură antene/ în muzica de piuliţe nestrânse“, „Spre seară/ în pădurile de sequoia/ localnicii au auzit/ o muzică non-umană/ emiţând la intervale regulate/ minute în şir“. Apropiate de acele poetici testate de Craig Raine (vorbeam de ele şi în cazul unor Ştefan Manasia sau Ovio Olaru), în cadrul martial poetry (păstrez doar conceptul curentului, nu valorizez reuşitele), câteva momente ale lui Andrei Doboş din volumul Valea rea joacă, în convenţie, ipostaza acestor impresii extraterestre: „În lumina stelei apropiate/ organismul pozează;/ bipedul/ apasă pe buton/ declanşează afectul/ femelei. Drona a înregistrat/ un şir de şapte cifre/ de astfel de recurenţe/ într-o singură zi./ După ce steaua apune/ se face întuneric/ şi rece, culorile se golesc,/ se pregăteşte/ o rupere de nori,/ plouă temeinic/ furtuni electromagnetice/ bruiază frecvenţele“; „Cu fata de la oraş, în mers/ la marginea locului, prin tunele// călcate de oameni în încâlceala/ de frasini şi salcâmi care tocmai/ înmuguriseră// pe care le numeu cărări/ şi le considerau, aproape fără excepţie,/ frumoase“. Însă când dorinţa de îndepărtare faţă de obiecte (oameni, natură, whatever) devine tot mai puternică, retorica riscă să iasă în faţă nefericit (chiar naiv) şi să transforme convenţia într-una puerilă: „Ce este un cal?/ Ce este o vacă? Oaia sârmoasă se ascunde de căldură/ sub stejar şi respiră./ Păienjenii în casa veche de lemn/ feriţi de lumină/ îşi duc viaţa în cruzime şi pace./ Acesta eşti tu într-o garsonieră/ din anii ’80. Fata Otilia/ îţi ţine de urât. Ea este o vietate/ la sfârşitul adolescenţei“. La fel cum, stângaci, poetul întrerupe atmosfera şi sugestia pură pentru a insera, fără legătură, referinţe concrete: „Eşti tu trecând prin şcoală ca un animal de povară/ însingurat şi violent/ Tu, când au căzut turnurile/ într-o bucătărie de vară/ pregătindu-te să coseşti otava./ Tu, când a câştigat Băsescu alegerile./ Tu, la prima ta iluminare/ când Dumnezeu a pornit un jet de iod/ în creierul tău ca o rană./ Prima ta beţie, primii tăi bani, prima ta agonie./ Prima ta moarte“. Nu mai spun de Lui Maurice, unde întoarcerea la clasici determină un poem de o platitudine rară în poezia recentă.
Aş reţine însă piesele centrale ale volumului: Fata de la oraş, Petunia revisited, Interese oculte – magistrale.
Deşi interesant ca miză (revitalizarea unor formule care păreau să nu mai aibă trecere în rândul poeţilor tineri), nu ştiu cât de mult îl avantajează pe Andrei Doboş acest melanj de poetici: în retrospectiva lecturii pot fi găsite momente foarte bune, dar prefer coeziunea din Inevitabil – volum pe care, se vede tot mai bine acum, îl proiectase ca revoluţie în interiorul propriului stil. Pe cât de bine îi stă lui Andrei Doboş în impersonal şi observaţie, pe atât de bine joacă în confesiv şi autobiografic. Dar, în mod ciudat, alternarea acestora le-a întors una împotriva celeilalte.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper