Contradicţii dialectice. Opera şi caracterul

Un articol de C. STÃNESCU

În câteva numere din România literară (august-septembrie 2015), Nicolae Manolescu face un „calendar“ cu aniversări şi comemorări, atrăgând atenţia asupra celor mai puţin „observaţi de cititorii şi comentatorii de azi, luaţi cu alte treburi şi cu alte lecturi, mai noi şi mai sincronice. Printre cei uitaţi, mai puţin „observaţi“ în ultimii ani, ba chiar probabil programaţi să „dispară“ de tot din memoria vie a literaturii este ca şi „interzisul“, azi, Eugen Barbu: autorul unor capodopere în faţa cărora orice controversă şi contestare ar fi obligate să tacă puţin. Aşadar, printre „neobservaţii“ criticului de azi se află şi Eugen Barbu, de la a cărui trecere în lumea de dincolo am numărat, pe 7 septembrie 2015, douăzeci şi doi de ani. Debutează editorial cu Gloaba, în 1955, volum de nuvele ce prefigurează prin locuri, medii şi personaje Groapa din 1957, apărut la şapte ani după ce alt mare scriitor, Petru Dumitriu, bătătorise drumul realismului socialist cu Drum fără pulbere şi Pasărea furtunii, cărţi cu cheie în viziunea unui strălucit exeget al lor… „Curat dizident!“ îmi spuneam acum zece ani, în 2005, citind fragmente din jurnalul inedit al unui mare scriitor, tipărit după 1989, de o revistă din provincie. Sunt notate acolo, în jurnalul din 1973, lucruri grave pentru care cu un deceniu în urmă se făcuseră ani grei de puşcărie: „Economia noastră e la pământ şi nu din cauza scriitorilor, ci din cauza proştilor…“ Ţăranii sunt hăituiţi ca iepurii pe câmp, să nu „fure“ vreun cartof după strângerea recoltei cu studenţii şi cu ONT-ul. Tineretul este prost educat, exemplele de conduită huliganică vin de sus, din Cartierul Primăverii: „Ce vor de la nişte golani când avem golani de rang înalt, vezi O.,vezi fiica lui M.C., care şi-a ucis mama şi a fost trimisă la Sanatoriu, iar tatăl avansat. Când miniştrii nu vor mai avea 30.000 lei pe lună, maşini Mercedes la scară, şoferi, slugi, vile, secretare, mese la preţ real, nu cât plătesc acum, atunci să vorbim despre democraţie“. Dizidentul propune verificarea marilor „colecţionari“ de artă ai nomenclaturii şi trecerea lor la ilicit, „inventarele caselor“ înalţilor activişti, pline cu lucruri de furat: „Noul ministru de interne, Bobu, a strâns toată mobila stil din ţară, a făcut o expoziţie pentru ştabi, aceştia au venit cu toate cuconiţele lor şi au ales la preţ de nimic: tablouri de clasici pe pereţi, cărţi rare, primite prin gospodăria de partid, pe care le tezaurizează“. Tânăra generaţie din protipendada comunistă, ajunsă azi în posturi „cheie“, se deda la huliganisme abominabile: „să le număr eu automobilele, vilele, salariile astronomice (depuse sau nu), să le spun ce fac copiii lor, ce violuri, ce crime, ce petreceri fără perdea…“ Ce dizident n-ar semna această pagină despre imensa corupţie şi adânca putreziciune a vieţii din mediul oligarhiei comuniste?! Dar pagina nu e scrisă de un dizident, ci de un „colaboraţionist“: Eugen Barbu, unul dintre susţinătorii cei mai fervenţi şi mai fideli ai regimului şi, în special, ai lui Nicolae Ceauşescu. S-ar zice că a scris-o doar la supărare. Însă, în afară de faptul că nu e singura pagină de jurnal despre „golanii de rang înalt“, acest mare scriitor cu două feţe, care scria la două mâini, ca Procopius din Cezareea, reia „tema“ huliganilor din protipendada comunistă şi în câteva scrieri de ficţiune apărute în timpul comunismului. Capitolul cu „petrecerile tinerilor“ din Princepele, un mare roman hieroglific, trimite corupţia huliganilor din Cartierul Primăverii în Evul Mediu, pictat în culorile limbii inimitabile inventate de el însuşi cu un geniu lingvistic cum n-au mulţi scriitori români. „Tema“ revine, obsedant, în Săptămâna nebunilor, în Ianus: spre deosebire de cei care şi-au înecat amarul şi revolta doar în jurnalele bine ascunse printre rufe, acest strălucit scriitor şi jalnic obedient a lăsat ca ele să transpară în destule pagini din beletristica lui rezistentă în câteva romane care ating capodopera, unde şi-a pitit curajul în… Evul Mediu! Cum să-l judecăm şi ce posteritate merită opera acestui paradoxal şi contradictoriu scriitor? Vom conveni cu inchizitorii săi că n-a fost nici pe departe un dizident, rezistent sau opozant, ci, din contră, un obedient şi oportunist exemplar. Mediul scriitorilor l-a detestat, în urma unui comportament inadmisibil faţă de colegi şi rivali, din cauza unui caracter urât, cu apucături ce frizează delaţiunea şi acţiuni publicistice duse cu concursul larg al Securităţii contra confraţilor, pe care-i dispreţuia. Nu avea păreri mai bune nici despre stăpânii săi, cei pe care-i slujea cu o credinţă care, la urmă, i-a pierit: din paginile jurnalului, ca şi din cărţile lui parabolice, activiştii puterii ies la fel de sluţi precum erau. Vocaţia şi talentul i-au rămas mai puternice decât caracterul, biruit de realismul fundamental al operei. În plus, omul pare să fi fost sufleteşte infirm, incapabil de iubire şi consideraţie pentru alţii decât pentru cei din „groapa“ de unde a scos o capodoperă, dar şi aceia priviţi cu cinism, ca „material literar“. Jurnalul e scris cu ochiul plebeu din Măştile lui Goethe, un ochi nu rău, dar incapabil de iluzii şi neputincios să vadă „înalt“ şi cu bune sentimente. Se uită în iatacul stăpânilor, ca lacheul din proverbul franţuzesc prin gaura cheii: „nimeni nu este erou pentru lacheul său“. „Lacheul“ este un mare scriitor român… Să-l sărim din „calendar“?!

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper