Ce facem cu patrimoniul nostru industrial şi tehnic?

Timpul trece repede. Ajungem, peste câteva luni, să facem bilanţul lui 2015: un an
ca oricare altul (nu prea bun, pentru patrimoniul cultural, dar nu ne mai miră acest lucru), unul dintre nenumăraţii ani dedicaţi unei activităţi, unui fenomen, unei personalităţi, unei comunităţi.

Am ajuns să serbăm toate cele, să le închinăm zile, luni, ani, decenii: caii, mâţele, tocurile, dezvoltarea, cutare limbă, îmbrăţişările, prietenia, femeia, bărbatul, copilul şi multe, multe altele. Cam în fiecare zi ne bucurăm de câte ceva. Evident, o mulţime de zile sunt rezervate (mai mult, în vorbe) unei frânturi din patrimoniul cultural. De exemplu, anul în curs este dedicat Patrimoniului Industrial şi Tehnic. În consecinţă, tema din 2015 a Zilelor Europene ale Patrimoniului (sărbătorite anual, în a treia săptămână din septembrie, la iniţiativa Consiliului Europei) a fost tocmai aceasta. Am avut, aşadar, un prilej de reflecţie şi noi, românii, despre ce facem cu patrimoniul industrial şi tehnic al ţării.
Trebuie spus că, pe plan internaţional, muzeele de istorie a tehnicii sunt, demult, centenare. Fondatorul muzeului nostru, de exemplu, inginerul Dimitrie Leonida, după ce a vizitat, în 1903, celebrul muzeu al tehnicii de la München, întors în ţară în 1908, a înfiinţat muzeul care, astăzi, îi poartă numele. În acest fel, actualul Muzeu Naţional Tehnic „Prof. Ing. Dimitrie Leonida“ sau muzeul din Parcul Carol (după cum îl ştiu unii dintre noi) a ajuns să fie unul dintre primele muzee naţionale bucureştene, alături de actualul Muzeu „Antipa“, Muzeul Naţional de Antichităţi şi Muzeul de Artă Naţională (actualul Muzeu Naţional al Ţăranului Român).
Să revenim, însă, la actualitate. Comparativ cu ideea de patrimoniu tehnic, cea de patrimoniu industrial este una cu mult mai recentă. Procesul de dezindustrializare, început, în Vestul Europei, încă de acum patru decenii, i-a determinat pe oamenii care au conştientizat faptul că nu se poate şterge din istoria creativităţii omeneşti o pagină atât de importantă, cum este aceea dedicată gândirii tehnice, să lupte pentru conservarea unor mostre ale istoriei tehnicii şi industriei. Dacă, în România, despre acest lucru nu s-a vorbit, practic, în perioada de continuare a industrializării, până la sfârşitul regimului comunist, anii de după 1989 au adus un fel de entuziasm distructiv ce a urmărit distrugerea industriei naţionale (calificată drept „o grămadă de fiare vechi“, apud întâiul prim-ministru post-decembrist), care a făcut imposibil orice efort al puţinilor oameni care înţelegeau faptul că aruncarea la rebuturi a instalaţiilor şi construcţiilor industriale nu reprezintă, în sine, o soluţie. Până când să se dezmeticească inginerii, arhitecţii şi istoricii, ne-am trezit că o mulţime de fabrici erau, deja, demolate, indiferent dacă ele datau din timpul regimului ceauşist sau erau vechi de două secole. Primele eforturi de conservare a acestor mărturii au fost consemnate abia în urmă cu maximum 20 de ani, şi atunci, foarte timid. Prăbuşirea industriei naţionale şi a produsului intern brut au dus la un adevărat taifun al distrugerilor, de-a valma, de la mine de cărbuni, până la rafinării, a tot ceea ce inteligenţa românească reuşise să clădească, vreme de multe decenii. Practic, abia începutul secolului actual a marcat primele iniţiative concrete menite să salveze de la dispariţie căi ferate seculare, fabrici şi instalaţii industriale. Evident, oamenii raţionali au înţeles că nu se poate salva totul şi nu se poate conserva totul, pentru că aşa ceva ar fi imposibil, din punct de vedere fizic şi ar fi nerentabil, din punct de vedere economic. Dar păstrarea unor mărturii era necesară. Altfel, oricine şi-ar fi putut imagina că societatea românească a trecut de la epoca practicării agriculturii extensive la aceea a industriilor ecologice, fără nici un pas intermediar.
Un grup de entuziaşti a format Asociaţia pentru Arheologie Industrială şi a încercat să se afirme şi pe plan mondial, prin prezenţa activă în cadrul TICCIH (Comitetul Internaţional pentru Conservarea Patrimoniului Industrial), unde suntem reprezentaţi de universitarul arhitect Irina Iamandescu). Dar eforturile au rămas, mai degrabă, în sfera societăţii civile, decât în preocuparea autorităţilor publice, chiar dacă, între timp, a fost promulgată Legea nr. 6/2008 privind regimul juridic al patrimoniului tehnic şi industrial. Lipsită de o reală voinţă politică a autorităţilor publice pentru aplicare, Legea nu şi-a atins efectul dorit, în ziua de azi, ea necesitând o grabnică amendare, pentru a i se crea un mecanism eficient de aplicare.
Există, evident, şi alte muzee decât Muzeul „Leonida“, înfiinţate cu scopul apărării acestui tip de patrimoniu, cum ar fi Complexul Naţional Muzeal „Moldova“ (unde funcţionează o celebră secţie de istorie a ştiinţei şi tehnicii), un muzeu al Politehnicii bucureştene, un Muzeu al Căilor Ferate Române, Muzeul Naţional al Aviaţiei şi încă altele câteva. Dar vizibilitatea lor este, încă, foarte redusă, din cauza lipsei de interes a ocârmuitorilor ministeriali ai acestora.
În plus, siturile care prezervă patrimoniul industrial pot fi numărate pe degete
şi, nu întotdeauna, putem vorbi despre
o conservare reală a patrimoniului.
Aşa-numitele Hale Carol şi Filaret sunt păstrate cu destule sacrificii şi nu în cea mai bună stare. Calea ferată de la Oraviţa la Anina (cea mai veche de pe teritoriul României, datând din 1854) este doar parţial conservată. Celebra Moară a lui Assan (prima moară cu aburi din ţară, construită în 1853) este, în continuare, furată şi distrusă (inclusiv, prin incendiere), cărămidă cu cărămidă. Şi exemplele pot continua pe multe zeci de pagini. Chiar şi Muzeul „Leonida“ se află sub ameninţarea dispariţiei, S. C. Electrica (actualul administrator al muzeului) neavând nici un fel de intenţie de a se ocupa de continuitatea aşezământului muzeal.
În asemenea condiţii, nu ne putem aştepta la nimic bun, în viitorul apropiat. Eforturile demne de toată admiraţia, ale câtorva profesori şi ingineri, al unor colecţionari privaţi şi ale unor demnitari fără putere reală în politica de zi cu zi, pentru conservarea şi punerea în valoare a acestui patrimoniu, sunt sortite eşecului, în lipsa unui mai mare interes din partea societăţii civile româneşti. Din păcate, intelighenţia ţării este formată, mai degrabă, din filozofi şi literaţi, prea puţin interesaţi de creaţia tehnică. Unii dintre ei cred, şi acum, că industrializarea a fost o unealtă a diavolului, menită să distrugă esenţa spirituală a naţiei (nu glumesc: ei chiar cred asta!), şi care ne-a îndepărtat de la dragostea pentru natură şi peisajul cu copăcei şi populat de oi. Nu spune nimeni că trebuie să păstrăm totul din ceea ce a însemnat industria ţării; dar să distrugem totul este o dovadă de prostie consolidată.
Avem şi câteva (foarte, foarte puţine) exemple de reutilizare raţională a unor foste spaţii industriale. Mă limitez la a da două exemple din Bucureşti. Primul este cel al clădirii fostei Burse a Mărfurilor, proiectate de un italian care a realizat mai multe clădiri în România – Giulio Magni – şi de Anghel Saligny, unde funcţionează, din 2006 încoace, spaţiul cultural The Ark (redesenat de arhitectul Mario Kuibus). Al doilea este cel al fostelor Ateliere Tipografice „Cartea Românească“, transformate în Centrul Metropolis, dat în folosinţă în 2009. Doar încăpăţânarea unor arhitecţi militanţi, ca Adrian Crăciunescu sau Sergiu Nistor, implicaţi în multe dificile campanii pentru prezervarea patrimoniului industrial şi tehnic, a făcut ca unele dintre aceste construcţii să fie salvate şi reconvertite pentru funcţiuni culturale şi comerciale. Lucrul este posibil, cu condiţia să existe bunăvoinţă şi interes, atât din partea autorităţilor, cât şi din partea investitorilor. Desigur, atunci când aveam de-a face cu multinaţionale hrăpăreţe sau cu miliardari locali prieteni cu interlopii, mai degrabă, decât cu legea, nu putem avea parte de rezultate palpabile. Este o luptă care se desfăşoară zilnic, şi care are nevoie de implicarea muzeelor, a muzeografilor şi a specialiştilor în patrimoniul cultural. Dar dacă nu va exista o ridicare a gradului de conştiinţă publică, dacă nu vom avea comunităţi care să lupte pentru patrimoniul tehnic şi industrial, înţelegând că şi acesta face parte din averea naţională, nu vom reuşi să facem mare lucru. Vom rămâne o societate vegetativă, lăsată la îndemâna unor persoane interesate exclusiv de profitul personal.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper