Carta cinică

Un articol de ALEX CIOROGAR

Dmitri Miticov, Dmitri: genul cinic, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2015

Canonul literaturii de mâine, indiferent dacă şi care vor mai fi semnificaţiile extrem de controversate ale conceptului, nu va fi decât rezultatul unui neobosit şi elaborat proces de marketing & management împletit, trebuie să recunoaştem, cu o doză bună de noroc. Rolul pe care îl juca avangarda în perioada interbelică e nemilos preluat acum de marile companii internaţionale. Această ultimă versiune a capitalismului corporatist modifică, ba chiar pune în pericol, statutul şi rolul scriitorului, îndeosebi pe cel al poetului/poeziei. Dincolo de istoria deloc neglijabilă a literaturii electronice, efectele textuale ale noilor cuceriri puteau fi deja întrezărite, chiar dacă indirect, printre rândurile-print semnate de Duţescu, Vlad Moldovan şi, mai nou, în versurile lui Dósa, cel din urmă glosând pe marginea unei deja faimoase sintagme propuse de Katherine Hayles (My Mother Was a Computer) atunci când îşi confecţiona propriul mit în online: „google este tatăl meu“.
Ce faci însă în momentul în care realizezi că, într-o epocă a supra-informaţiei, practica poetică pare cel mult redundantă şi cel puţin ridicolă? Realizarea că internetul ori lumea digitală în ansamblul ei reprezintă noul totalitarism, dacă e să preiau definiţia lui Franzen (că toate aspectele vieţii noastre sunt determinate, într-un fel sau altul, de omniscienţa şi omniprezenţa capitalismului mediatic), îl determină pe Dmitri Miticov să înainteze un volum care asumă, în mod programatic, aceste noi provocări atunci când scrie, într-unul din poemele-sinteză ale plachetei (Periferic), că „Oricât/ te-ai munci să dezvolţi, iscusit şi pedant,/ va exista cândva un soft programat să/ facă poezie mai frumoasă decât/ tot ce-ai scris vreodată“.
În primăvara lui 2013 asistam la dubla lansare clujeană (alături de B. Coşa) pe care poetul o pregătise în vederea promovării volumului Dmitri: uite viaţa (Max Blecher, 2012). Momentul şi, mai ales, stilul lecturii merită evocate fiindcă, privind retrospectiv, acestea prefigurau principalele filoane ale noii sale cărţi: în astfel de episoade, Miticov nu rămâne doar autorul unor versuri, ci devine, în micile sale recitaluri, şi un rapsod autentic. De unde indiferenţa asta faţă de structura sonoră a discursului poetic recent? se întreabă, pe de-o parte şi pe bună dreptate poetul, iar, pe de-alta, de unde grija asta excesivă pentru descifrarea sensului? În mâinile sale, poezia e redefinită ca practică culturală subversivă, performance dacă vreţi.
Or, ştim că nicio teză nu-şi justifică existenţa decât în termeni antitetici. Cu cine se răfuieşte Dmitri? Cu toată lumea, dacă mă-ntrebaţi pe mine: cu el însuşi, în primul rând, apoi cu o întreagă tradiţie poetică şi, în ultimă instanţă, cu direcţiile centrale ale literaturii de azi.
Dmitri ia distanţă încă o dată faţă de propria voce: prospeţimea nu ţine de francheţea limbajului, ci de constanta auto-reglare a excesului retoric în faţa multiplelor sale atacuri îndreptate împotriva conformismului de ieri şi de azi. În măsura în care Dmitri condamnă fetişizarea gesturilor şi a acţiunilor, poetul încurajează şi tehnica ori exerciţiul, focalizându-se asupra metodelor de creaţie. Ce rezultă e o investigaţie mai mult sau mai puţin serioasă a limbajului poetic, dar şi a discursului despre literatură. Dmitri nu e, spuneam şi altă dată, animator de artificii. Afirmaţia e cu atât mai relevantă, cu cât e mai uşor de observat acum. Însă ce treceau înainte drept gândurile filosofului ce rostea numai adevăruri generale preluate parcă direct din lumea ideilor abstracte, câştigă acum în concreteţe. Unde pierde la nivelul imaginilor („Aproape ca un tablou/ cu flori în vază şi pere căzute neglijent pe muşama/ de frumos“), Dmitri recuperează prin configurarea unei puternice viziuni polemice, zguduirea conduitelor şi a convenţiilor fiind realizată prin intermediul transparentizării discursului.
Suntem cantităţi, nu bucăţi de carne. Depindem de calcule probabilistice, nu de principii. Suntem unităţi de informaţie relevante numai în termeni colectivi. Sau cel puţin aşa crede Dmitri, motiv pentru care se întreabă cât de adânci sunt rădăcinile tradiţiei liricoide în poezia autohtonă? Războiul pe care îl poartă împotriva estetismului ori împotriva tradiţiei expresive („nu mai scriu versuri pline de metafore şi de candoare“) – un fir roşu ce porneşte de la romantism şi continuă şi azi, fie că e vorba de varianta anti-calofilă a biografismului, purtată în numele unei noi autenticităţi, fie că e vorba de evanescenţa discursului metaforic – e dedicat conservării unor revelaţii general-umane, Dmitri blamează atât efectele educaţiei estetice (pe linia Baumgarten-Kant-Schiller-Hegel), cât şi impunerea unui model ideal, acea fiinţă specială, capabilă să împace contrariile în sine însuşi. Totuşi, literatura făcută cu (anti)instrumentele non-literarului n-ar trebui să reprezinte pentru nimeni o surpriză, ea având o îndelungată istorie chiar şi la noi, o iluzie-capcană de care scriitorii se folosesc încă din cele mai vechi timpuri.
Dacă în primul volum (Efectul de peliculă, Vinea, 2006) Miticov îmbina cu succes expresionismul de factură comaniană cu critica social-ianuşiană, influenţele autohtone devin irelevante în volumul publicat la Cartea Românească. Evitarea unei poetici a notaţiilor şi repudierea discursului metaforic marchează trecerea de la o fenomenologie a imediatului, dar şi de la o estetică a confesiunii, la o nouă sensibilitate a cărei plajă atitudinală reface un întreg orizont intelectual: „Nu te însufleţi, restrânge totul la o enumerare austeră“. Dacă aversiunile sale faţă de tendinţele poetice ale noilor promoţii (biografişti radicali ori neoexpresionişti moderaţi) nu devin teme poetice propriu-zise, ele rămân, chiar la nivelul aluziei, extrem de sugestive: „E estetic să-ţi plângi părinţii când mor./ Exersează din timp poziţiile adecvate momentului/ şi expresia feţei“. Oricum, critica la adresa grupărilor poetice devine cu adevărat acidă numai într-o piesă-centrală a volumului (Karaoke) ce rămâne antologică, dacă acceptăm lectura alegorică: „Nu să te descurajez, dar spune-mi ceva mai trist/ decât un club de karaoke.// Accesez confuzie nimic altceva/ când văd oameni care citesc cântece/ de pe ecran şi spun asta-i fericirea“.
Cum putem duce o viaţă bună? – o întrebare fundamentală a gândirii occidentale. Etica e prin definiţie o ştiinţă normativă şi e limpede că în centrul ei se află subiectul uman. Dacă Nietzsche credea că imuabilitatea spiritului e un semn de slăbiciune, fericirea depinzând de antrenarea libertăţii, Kierkegaard era, dimpotrivă, convins că disperarea e doar efectul lipsei unui sine consecvent. Calitatea şi cantitatea ritualurilor zilnice, spunea danezul, reprezintă măsura curajului fiecărui individ. Dmitri oscilează între aceste două puncte de vedere atunci când blamează confuzia dintre interpretare şi obişnuinţă, dintre gândirea critică şi obiceiurile de lectură. Gravitatea vocii personajului necesită termo-reglare din partea cititorului pentru a se obişnui cu tonalităţile reci, indiferenţa şi sarcasmul fin. Registrul folosit, dar şi retorica pusă în joc obligă cronicarul să facă anumite comparaţii, inevitabile de altfel: două generaţii de poeţi americani cunoscute sub numele de Objectivist şi Language Poets – scriitori care privesc îndeaproape materialitatea poemului, tratându-l întocmai unui obiect, folosindu-se cu plin de măsură de sinceritate şi inteligenţă. E vorba de o poezie care explorează capacitatea poetului de a privi cu limpezime, dar şi despre poetul care forjează limbajul aşa cum pictorul foloseşte culoarea. Aproape aclimatizat, cititorul se vede nevoit să lepede pătura hermeneutică, prelegerea fiind înlocuită de o mică relatare anecdotică. Abundând de naivităţi voite („Viespea la pere, musca pe roşii“, „cu entuziasmul cât China pe el“), pasajul lasă totuşi de dorit. Ce-i drept, însă, nu cred nici că atenţia cititorului ar mai fi rezistat mult.
Metamorfozele decorului contagiază şi obiceiurile personajului principal, luciditatea constituind în continuare principalul său atu: chiar de nu mai meditează în staţia de autobuz, molfăind un hamburger, Dmitri se cufundă acum în reverii, livrând, de cele mai multe ori, o poezie scrisă din spatele volanului. De la oraşul de provincie – acea groapă de gunoi populată de dobitoci siniştri, cretini şi sinucigaşi păstrată totodată-n amintire ca veşnicul teren de joacă, elizeicul teren de fotbal –, Dmitri se luptă acum cu pragmatismul şi consumerismul noilor metropole: „Capitalismul – sau ai toate fructele,/ umbli câteva zile prin magazine după un blender/ şi în final îţi iei televizor.//Nici nu-ţi imaginezi cum e să aştepţi o sută de ani/ scutul anti-rachetă“.
Într-o anchetă desfăşurată în urmă cu câţiva ani de revista Vatra, Cosmin Borza declara inutilitatea relecturii unor volume neizbutite: n-are niciun sens, spunea, să mai demonstrez „ratările literare ale unor Constantin Virgil Bănescu, Robert Mândroiu, Denisa Mirena Pişcu, Violeta Ion (…) care, iniţial, au cunoscut receptări mirat pozitive, dar sunt de ne(re)citit astăzi“. Histrionic în esenţa sa, Dmitri se fereşte de riscul manierizării şi ne oferă o plachetă de versuri care nu doar că le-nchide gura celor ce deplâng proasta calitate a literaturii tinere, ci şi celor ce-şi fac griji pentru viitorul scrisului românesc. Riscul nu dispare, fiindcă se supune unor examene critice ce tind a-l recepta mereu ca la un nou debut.
Paradoxal, cu toate că Miticov rămâne, tematic vorbind, un poet al nostalgiilor şi-al copilăriei, Dmitri: genul cinic e o carte ce nu reclamă altceva decât inovaţia: dacă generaţia 2000 vrea s-o rupă, aşa cum Ianuş îşi dorea, cu istoria literaturii recente, ea trebuie să se întoarcă acum împotriva ei înşeşi, să se descotorosească de modelele deja-prea-repede-consacrate ale literaturii extrem-contemporane. Asta dacă vrea, repet, să ridicăm capul şi să „vedem inşi care/ se demarcă“.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper