Cântăreţi români la Opera de Stat din Viena

Un articol de COSTIN POPA

Între 1992 şi 2010 perioada directoratului lui Ioan Holender, cel mai lung din istoria faimosului teatru liric de pe Ring, prezenţa românilor pe afişe a fost de o consistenţă ce a depăşit epocile anterioare. Anii au trecut. Sub conducerea actuală, a lui Dominique Meyer, cântăreţii noştri au continuat să figureze în distribuţii, fie ca vedete, fie în ansamblu, confirmând valoarea prin care s-au făcut remarcaţi în lume şi la Viena. Şi stagiunea 2014-15 abundă în nume româneşti, pentru premiere, debuturi, roluri semnificative sau personaje secundare.
Baritonul George Petean
în Macbeth
Opera vieneză a programat pentru prima parte a sezonului o nouă producţie a celebrului titlu verdian, piatră de încercare pentru aprofundări dramaturgice, în paralel cu expunerea de vocalităţi spectaculoase. Interpreţii personajelor „cuplului damnat“, cum îl numea compozitorul, Macbeth – Lady Macbeth, reclamă asemenea abordări, care de multe ori au constituit piedici în distribuiri corespunzătoare, oprelişti în reprezentări valabile, peste tot în lume.
Din motive medicale, baritonul Ludovic Tézier a fost nevoit să anuleze seria de spectacole prevăzută pentru luna octombrie şi managementul vienez a apelat la George Petean, creator important de roluri pe Ring, îndeosebi în opusurile maestrului de la Busseto. Pentru artistul român, aflat pe vârfurile carierei şi afişând o formă vocală, o disponibilitate creatoare de înalt nivel, a fost un debut.
Cu voce caldă şi rotundă, iradiantă prin lirism cuceritor, omogenă pe întregul ambitus, George Petean a conceput rolul într-o dimensiune complexă, cu accentuări amănunţite şi culori subtile. Mai înfricoşat de primul dialog cu soţia sa decât cu vrăjitoarele, Macbeth s-a înfăţişat în toată supuşenia faţă de cea care îl conduce, îi răscoleşte fiinţa. Convulsiile mentale ale personajului i-au oferit posibilitatea redării unor detalii expresive cutremurătoare. Construcţia ariei finale Pietà, rispetto, amore, începute impetuos cu un Perfidi! exploziv, a continuat cu expunerea unui cânt în perfect legato – specialitate a baritonului român – şi cu admirabilă conducere a frazei muzicale, cu deplină fluiditate, în care previziunile triste ale morţii au impresionat. Sfârşită în piano, aşa cum cere Verdi, aria a lăsat senzaţia unei rugi întru iertare, ca un epitaf ce propăvăduieşte pocăinţa universală, dezlegarea de păcate. La Viena, Macbeth a devenit un rol important al carierei lui George Petean.
După o citire relativ plată a scrisorii din prima sa scenă, frumoasa soprană rusă Tatiana Serjan („femme fatale“ în pat cu Macbeth) şi-a expus cu pricepere calităţile de acoperire a unui rol teribil, de coloratură dramatică, chiar dacă primul Do acut al recitativului Ambizioso spirto tu sei, Macbetto… a sunat subţire faţă de bogăţia porţiunii centrale a registrului vocal. Aria subsecventă Vieni! t’affretta!, cabaletta or turri sorgete ce-i urmează au avut însă grandoare şi incisivitate, alături de analitică expresivă, coordonate pe care eroina a continuat cu uşurinţă expunerea celebrelor La luce langue sau Brindisi-ului Si colmi il calice. Dificila secvenţă finală Una macchia… è qui tuttora, scena morţii Lady-ei Macbeth, a avut o derulare exemplară, plină de nuanţe variate ce au descris drama alienării eroinei cu minţi pierdute. Pianissimele acute au culminat cu nota de Re bemol înaltă, emisă de Serjan aşa cum a dorit Verdi, pe „fir de voce“.
Pentru basul Ferruccio Furlanetto, şaizeci şi şase de ani, rolul Banquo nu a fost o problemă, artistul a cântat aria Come dal ciel precipita sumbru şi cu frumoasă linie verdiană.
Tenorul Jorge de León (Macduff) a avut cele mai bune momente ale ariei Ah, la paterna mano prin registrul acut, cu „squillo“ pătrunzător.
În rolul Malcolm, a fost distribuit cvasi-insonorul Jinxu Xiahou, tenor.
La pupitru, Alain Altinoglu a urmărit bine soliştii şi a stăpânit cu autoritate ansamblurile, cu meritorii rezultate în cele două concertato-uri atât de pretenţioase în exprimarea unor tempouri adecvate. Cu discurs uşor dilatat, voit explicit în câteva scene – duetele Macbeth – Banquo şi Macbeth – Lady din primul act, strofa a doua din Brindisi şi poate chiar aria lui Macbeth –, dirijorul a oferit o concepţie solidă asupra partiturii, sprijinit de calitatea recunoscută a Orchestrei şi Corului Operei de Stat, acesta din urmă pregătit de Thomas Lang.
Stilizări şi simboluri
Regia lui Christian Räth, susţinută de scenografia lui Gary McCann şi luminile lui Mark McCullough (proiecţii de Nina Dunn), a translatat acţiunea în zilele noastre, într-o ţară militarizată, dictatorială, plină de generali şi soldaţi în uniforme de camuflaj. O lume cazonă, dură, dominată de demonica Lady, ce sălăşluieşte într-un soi de cazemată cenuşie, spaţiu ce poate fi asociat cu austeritatea unui masiv castel scoţian. Concepţia modulară a decorurilor a permis schimbări succesive, transformări continue de cadre. Pornind de la abstractul proiecţiilor informe de pe scurta introducere orchestrală, Räth s-a recomandat drept un adorator al stilizărilor (pădurea din Birnam care „merge“ către colina Dunsinane), al simbolurilor. Iată, uriaşul giulgiu însângerat al regelui asasinat Duncan, purtat peste tot, a devenit un laitmotiv, o obsesie.
Una dintre marile reuşite ale regizorului a fost scena celei de-a doua înfăţişări a lui Macbeth la vrăjitoare, de fapt invers decât la Verdi, a vizitei misterioaselor făpturi în iatacul regelui bântuit de vedenii. Poate fi un vis. Macbeth se frământă în aşternutul de sub care, la final, sunt extrase giulgiuri înroşite. În imaginaţia-i bolnavă, copiii încoronaţi sunt şi ei înveşmântaţi în asemenea giulgiuri. Vrăjitoarele şerpuiesc în patul regelui înnebunit. Tulburător, George Petean a jucat scena ca un mare actor.
Sigur, autorul mizanscenei s-a abătut de la libret. A făcut-o însă cu respectarea raporturilor dramaturgice între personaje, a atitudinilor eroilor, profund conturate. De aceea montarea se digeră.
Tenorul Teodor Ilincăi în Madame Butterfly
La extremă, regia lui Josef Gielen pentru opera pucciniană pare foarte veche. Este ceea ce se numeşte, câteodată cu conotaţie peiorativă, o mizanscenă muzeală. A fost a 374-a reprezentare vieneză a acestei montări, care se pare că datează de circa şaizeci de ani. Totul este clasic în scenografia lui Tsugouharu Foujita şi pare că întreţinerea scenică este minimală, întrucât nu de multe ori actoria a fost lăsată la bunul plac al interpreţilor. Poate că managementul Operei de Stat din Viena se gândeşte la o versiune nouă, nu neapărat modern-şocantă, ci măcar provocatoare ideatic.
Tânărul Teodor Ilincăi, artist cu o frumoasă evoluţie pe scenele internaţionale, a fost B. F. Pinkerton, un rol în care progresul vocal a fost evident. Pornind de la registrul înalt şi extrem acut de mare strălucire, forţă şi penetranţă, tenorul a înzestrat acum frazele muzicale lirice cu un cânt moale şi catifelat, molcom, care a servit derulării în varietate a sonorităţilor. Rămâne ca înveşmântarea expresivă, încărcarea cu pătimaşe accente italiene, să sporească pe întreg ambitusul.
Pentru rolul Cio-Cio-san soprana sud-coreeană Sae Kyung Rim, înlocuitoare a indisponibilei compatrioate Hyuna Ko, după o scenă de intrare finalizată cu un contra-Re bemol supra-acut ca un firicel (Puccini prevede în partitură o alternativă mai comodă), s-a recomandat printr-un glas frumos dezvoltat pe registrele central şi înalt, cu frazare plină de sensuri şi trăire intensă.
Insuficient pentru pretenţiile scenei pe care evolua, baritonul Gabriel Bermúdez (Sharpless) a cântat cu sonorităţi modeste, frecvent acoperite de orchestră. Pe aceleaşi coordonate s-a aflat şi baritonul Peter Jelosits (Yamadori). În parametri normali au evoluat mezzosoprana Monika Bohinec (Suzuki) şi tenorul Herwig Pecoraro (Goro). Ca prezenţe româneşti, afişul i-a avut pe doi vechi membri ai ansamblului Operei de Stat, basul Alexandru Moisiuc (Unchiul Bonzo) şi soprana Simina Ivan (Kate Pinkerton). Distribuţia i-a mai cuprins pe basul Marcus Pelz (Comisarul Imperial) şi baritonul Martin Müller (Grefierul).
Din fosă, Philippe Auguin a condus cu competenţă şi bun sens dramatic, asigurator al fluenţei şi tensiunii spectacolului, dar fără mari preocupări în ostoirea violenţelor sonore ale orchestrei.

 

opera

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper