Biblioteca pentru toţi – 120

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Nicolae Manolescu atrăgea recent atenţia asupra calendarului literar, cu aniversările şi comemorările
de care adeseori, ca publicişti români, cum zicea Caragiale, uităm sau pe care, pur şi simplu, le neglijăm ori le ignorăm din diverse motive, inclusiv conjuncturale.
Nu e prima dată când criticul şi liderul breslei scriitoriceşti trece în revistă spre luare aminte datele din calendarul literar, pe unele ilustrându-le cu texte menite să ne reîmprospăteze memoria.
Citind cele trei editoriale pe această temă ale lui Nicolae Manolescu din România literară, mă gândesc că în acelaşi calendar se înscriu, aş zice cu majuscule, şi datele privind biografia unor importante opere, unele rodul mai multor generaţii, al unor construcţii ce au marcat istoria culturii noastre. Iar exemplul care mi-a venit în minte este colecţia Biblioteca pentru toţi, cea mai veche colecţie românească de literatură, şi nu numai de literatură, şi una dintre cele mai vechi din lume, de la întemeierea căreia s-au împlinit în primăvară 120 de ani. O aniversare dintre cele multe ce au trecut şi trec neobservate. Ctitorul ei a fost, se ştie, dar oare se mai ştie?!, un tânăr intelectual de 27 de ani, Dumitru Stăncescu, autorul, între altele, al unui volum de „basme culese din popor“, intitulat Cerbul de aur, reeditat în 1984 în chiar colecţia Biblioteca pentru toţi a Editurii Minerva, una dintre marile edituri dispărute în mlaştina tranziţiei postdecembriste – o tranziţie neabătută spre analfabetismul de masă! –, de către reputatul etnolog Iordan Datcu.
În 1885, când a inaugurat ceea ce concepuse a fi „un şir de cărticele ieftine care vor alcătui încet-încet Biblioteca pentru toţi“, tânărul Dumitru Stăncescu, care era doctor în ştiinţe sociale, titlu obţinut cu cinci ani în urmă la Universitatea din Liège, publicase mai multe culegeri de basme, şi debutase ca scriitor în revista Literatorul cu o nuvelă. Se bucura de aprecierea lui Alexandru Macedonski, Moses Gaster, G. Dem. Teodorescu, Lazăr Şăineanu, Alexandru Vlahuţă şi a altor personalităţi de frunte ale vremii. Îl preocupa în mod deosebit problema facilitării accesului la cultură, în primul rând la cultura scrisă, a celor mulţi cu posibilităţi materiale reduse. Proiectul edificării unei colecţii de cărţi de literatură cu un asemenea obiectiv a putut fi realizat datorită unui editor inimos, Carol Müller, care şi-a asumat riscul unei astfel de afaceri. Biblioteca pentru toţi a debutat într-o primăvară de acum 120 de ani cu Poveşti alese de Andersen, în traducerea lui Dumitru Stăncescu însuşi. Un debut ce s-a dovedit norocos, încât, într-un timp extrem de scurt, mai ales când e vorba de asemenea întreprinderi, s-a ajuns la o sută de titluri, dar, cu tot succesul repurtat, după patru ani Carol Müller a dat faliment. Mai trist e că tot atunci creatorul colecţiei, Dumitru Stăncescu, moare răpus de tuberculoză. Biblioteca pentru toţi îşi continuă însă drumul. Este preluată de editorul Leon Alcalay şi dobândeşte o mare popularitate şi un prestigiu invidiabil. La 23 de ani de la lansare, înregistra o mie de numere. După război, în 1920, moare şi Leon Alcalay. Începând cu anul 1923, timp de două decenii, colecţia este coordonată de cunoscutul gazetar Vasile Demetrius. Sub conducerea sa, ritmul apariţiilor este mult mai alert, încât, în 1936, numărul cărţilor editate în populara colecţie era de 1.500. Evocând acea perioadă, Zigu Ornea, căruia îi datorez cele mai multe dintre datele pe care le consemnez aici, scria în România literară, în 1985, la aniversarea a nouă decenii de la inaugurarea faimoasei colecţii: „Aceste «cărticele» iniţiate de inimos-eroicul Stăncescu au educat şi instruit. Ele mi-au relevat scriitori şi universuri de cugetare, mi-au luminat şi maturizat juneţea. Le păstrez, de aceea, duioase sentimente de prietenie respectuoasă. Am verificat adesea că sentimentele mele sunt aidoma cu ale multor altora din generaţia mea şi aceea mai vârstnică“. La împlinirea a 90 de ani de existenţă, BPT număra 118.620.000 de exemplare.
Notez toate acestea, având în faţă câteva zeci de volumaşe din colecţia Biblioteca pentru toţi, apărute înainte de primul şi de Al Doilea Război Mondial, ce au aparţinut fostului profesor la Universitatea de Medicină din Iaşi, Gheorghe Zamfir, care le-a achiziţionat la o vârstă fragedă, pe când era elev la Liceul „Roman Vodă“ din Roman. Răsfoiesc cu o emoţie aparte cărticelele pe care elevul de aproape acum un veac şi le-a luat în proprietate, semnându-le şi datându-le conştiincios. În teancul de cărticele cu coperţi cărămizii păstrate de distinsul intelectual, se află scrieri celebre ca Aşa grăit-a Zarathustra de Nietzsche sau un volum de Jules Michelet (1798-1874), intitulat Romania, Roma, Pisa, ce se deschide cu un eseu despre România. Este a patra ediţie, ceea ce înseamnă că a interesat şi a fost solicitat. Marele istoric francez deschide parcă o fereastră prin care este invitat să privească occidentalul nu o dată arogant şi mai ales ignorant: „În Munţii Carpaţi şi în câmpiile mari ce se întind în partea dinspre miazăzi a acestor munţi, şi în partea dinspre miazănoapte a Dunării, locuieşte un popor care nu seamănă deloc cu celelalte popoare vecine. E înconjurat de naţiuni slave şi, cu toate acestea, vorbeşte o limbă născută din latineşte, ca şi limba franceză ori italiană; el însuşi îşi zice Român şi susţine că se trage din coloniile stabilite în ţară pe vremea Imperiului roman. Popoare de apus, care de atâta vreme, departe de barbarie, cultivaţi artele şi pacea, păstraţi pururea amintire recunoscătoare naţiunilor de la răsărit care, cu toate că au fost aşezate la marginea Europei, v-au păzit de poporul tătăresc, de armatele Turcilor şi ale Ruşilor; nu uitaţi că sunteţi datori Ungariei, Poloniei şi nenorocitei Românii. Popoarele acestea au oprit adesea pe barbari şi i-au obosit. Chiar când s-a întâmplat de au fost învinse, tot v-au slujit, căci au străgănit şi zăpăcit pe vrăjmaşii lui D-zeu. Cum să-i zic României? Naţiunea jertfită… Opt milioane de oameni, de oameni care vorbeau aceeaşi limbă, de aceeaşi rasă, una din naţiunile mari ale lumii, treceau nebăgaţi în seamă! De ce? Aceasta e nenorocirea lor; bătuţi de o mare furtunoasă de o sută de popoare deosebite, schimbând mereu stăpânii, oboseau luarea aminte, turburau privirile cu mobilitatea lor aparentă. Din ameţeala aceasta, te uiţi la istoria lor ca şi călătorul, care stând jos pe marginea Dunării şi uitându-se la mersul ei furtunos, ar vrea să-şi aţintească ochii, să prindă, să numere valul care se urcă mereu peste val; pe urmă, obosit, descurajat, şi-ar întoarce ochii plângându-se de munca-i zadarnică. Valul se schimbă necontenit, fundul nu se schimbă. România lui Traian a rămas până acum credincioasă sieşi, neclintită în geniul ei primitiv. Poporul acesta, născut ca să sufere, a fost înzestrat de fire cu două lucruri care nu te lasă să pieri: răbdarea şi mlădierea, ce te fac să te ridici ori de câte ori te îndoieşti. Nu-l puneţi în cumpănă cu monumentele romane, cu căile veşnice, care îi brăzdează pământul; mai bine s-ar potrivi cu rezistenţa puternică şi mlădioasă a digurilor olandeze, de care se izbesc şi se sparg valurile oceanului…“. Un alt volumaş, având preţul de 30 de bani, conţine romanul lui Victor Hugo – Cea din urmă zi a unui condamnat, în traducerea lui Horaţiu şi Virgiliu Z.
Ponderea cea mai mare o au scriitorii români. Dumbrava Roşie, poemul istoric al lui Vasile Alecsandri, este prefaţat de I. Bianu. Într-un alt volum, al 200-lea, apărut în 1908, sunt publicate cinci scrieri dramatice ale lui Alecsandri, sub titlul Teatru, între care Barbu Lăutarul şi Piatra din casă. De mare succes se va fi bucurat Scrisoarea pierdută a lui Caragiale, flancată de spumosul monolog
1 aprilie al aceluiaşi. Scrisorile către
V. Alecsandri ale lui Ion Ghica au fost editate în mai multe volume, un fel de serial. Un regim similar le-au fost rezervat lui Anton Pann, Nicolae Filimon, Ion Creangă, Caragiale, Nicolae Iorga. Una dintre devizele făuritorilor colecţiei BPT – editori, culegători de basme şi alte producţii populare, traducători etc. – era aceasta: „Nu-şi iubeşte ţara cel care nu citeşte limba ei şi nu are dreptul la nici o demnitate printre noi“.
După al Doilea Război Mondial, Biblioteca pentru toţi şi-a reluat cursul întrerupt de tragicele evenimente. Palmaresul ei era impresionant: 1.550 de numere în zeci de milioane de exemplare. După o perioadă de tranziţie, tradiţia este înnodată cu adevărat în 1960. Cărţile cu sigla BPT apar acum săptămânal într-o nouă şi expresivă grafică, cu prefeţe şi studii introductive semnate de reputaţi critici şi istorici literari, cu un aparat critic de o remarcabilă ţinută filologică. A rămas şi în deceniile postbelice colecţia destinată cititorilor cu venituri modeste. Tirajele sunt însă în această epocă fabuloase, ele atingând o sută, două sau chiar trei sute de exemplare. A fi publicat ca scriitor în BPT era semnul suprem al consacrării. De biografia faimoasei colecţii se leagă nume prestigioase de editori ca Mihai Şora, Teodor Vârgolici, Aurel Martin sau Lucian Avramescu. Într-un sfert de secol – 1960-1985 – tirajul total al cărţilor din BPT a fost de 85.620.000 exemplare. Se citea masiv în „Siberia spiritului“! Un paradox? Nicidecum. Un fenomen natural susţinut cu responsabilitate financiar şi moral de stat. Nichita Stănescu, citat şi de Zigu Ornea, observa în neasemuitul său stil metaforic că BPT „a făcut să ne pară hârtia a fi de lumină. Ea face lumina să poată fi tipărită“.
Din păcate, după 1990 a dispărut şi cea mai veche colecţie românească de literatură. Furia demolărilor, inclusiv în spirit, din prostie sau din interese mai mult sau mai puţin obscure nu a ocolit-o. În haosul editorial de azi nu mai există nimic care să ducă mai departe nobila tradiţie a Bibliotecii pentru toţi. Dar, mai ales, nu mai există nimic care să-i egaleze prestigiul şi popularitatea. O colecţie cu adevărat europeană. O „colecţie naţională de cultură universală“, cum o caracteriza Nichita Stănescu. Câtă dreptate avea Jules Michelet când constata că suntem o „naţiune jertfită“, iar trăsăturile care ne definesc sunt răbdarea şi mlădierea! Ne-or fi ajutat ele să supravieţuim, dar important este şi cum supravieţuim! Se pare că din ce în ce mai urât.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper