Augustin Buzura la 77 de ani

Un articol de Marian Nazat

Ungurii încă mai stăpâneau Ardealul şi rechiziţiile se înteţiseră, cam totul mergea pe front. Într-o casă din Berinţa, un sătuc din Maramureş, s-a înfiinţat perceptorul. Nu era singur, îl însoţeau doi jandarmi maghiari. Veniseră să mai ia câte ceva. „Un’ ţi-e bărbatu’ ?“ a întrebat-o unul pe gazdă. Femeia a dat din umeri. Cum să le spună că omul ei se ascunde în codru, de teamă să nu-l ia la război? Că pe rumâni îi trimiteau direct la deminare şi acolo piereau cu nemiluita, sărmanii. De unde să ştie ţăranii să dibuiască minele şi să cureţe terenul în calea trupeţilor? Lucrau cu mâinile goale şi rar se întâmpla să scape vreunul întreg. Carne de tun, asta făcuseră ungurii din transilvănenii noştri prinşi cu arcanu´ şi duşi la măcelul mondial, în solda veneticilor. „Ce ne dai azi, că te-ai codit multişor în lunile din urmă?“ s-a răstit insul cu dările. „Nimic, vai capul meu, nu mai am nimic, păsuiţi-mă, rogu-vă, că-mi mor pruncii de foame!“ i-a luat cu binişorul femeia. Zbirii s-au prefăcut că nu o aud şi s-au băgat în odaia lui Dumnezeu, aia pregătită pentru oaspeţi. Au aruncat o privire rea în jur şi au început să strângă macate, scoarţe, perne, ce le pica în mână. „Opriţi-vă, creştinilor, nu-mi goliţi casa!“ i-a îmbiat iarăşi, cu vocea tremurândă, datornica. Dar ei nu s-au oprit şi atunci ea a înşfăcat făcăleţul din tindă şi a tăbărât asupra lor, izbindu-i peste şale cu putere dezlănţuită. Îi lovea cu sălbăticie, fără să ţină seama de nimic, n-o mai interesau consecinţele. Nici măcar spaima cuibărită deodată în ochii băieţelului aflat în preajmă. Fiul ei, Augustin Buzura… Aşa s-a întâmplat, odată, în România cotropită de Horthy, mi-a povestit fostul băieţandru şi cum să uiţi asemenea grozăvii?
*
„De un singur lucru mi-a fost spaimă în copilărie – de întunericul din timpul războiului. Ai mei cumpăraseră perdele de camuflaj, aşa era ordinul, şi casa se cufunda într-o beznă grea şi primejdioasă. Nu mai vedeam nimic şi mi se părea că se apropie avioanele inamice încărcate cu bombe. Doamne, cum mai dârdâiam de frică şi cum mai imploram icoana de deasupra patului să amâne urgia ori s-o îndrepte în altă parte! Voiam să se facă lumină, să sparg geamurile şi să scot ferestrele din tocuri, să nu mai fie nimic între mine şi cer… Acum, mi s-au acoperit ochii cu un fel de storuri, parcă-s de camuflaj, ca altădată, şi abia mai disting siluetele dimprejur. Uneori aştept să explodeze o bombă, amintirea răzbelului nu m-a părăsit niciodată. Şi nu mă va ocoli vreodată, ştiu, am în urechi huruitul morţii…“
Augustin Buzura îşi încheie tulburătoarea destăinuire şi clipeşte calm, împăcat cu lumea şi cu propriul destin.
*
În tinereţe, prozatorul ardelean căuta compania spiritelor înalte, era la vârsta în care visa să ajungă om mare. „Cel mai mult îmi plăcea să stau în preajma lui Lucian Blaga“, îmi zice. „Dar mie îmi părea un om taciturn“, mă arăt curios. „Aşa e, nu scotea o vorbă, dar tocmai asta îmi plăcea, să ascult tăcerea lui Blaga…“
*
Mai târziu, la maturitate, autorul Orgolii-lor mărturisea, prin gura unui personaj – Cristian –, că „Îmi displac profund laudele. Au ajuns ca banii devalorizaţi. Până când vorbele-şi vor recăpăta sensul, prefer înjurăturile…“. Ei bine, vremea înjurăturilor a venit şi nu se dă deloc plecată. Până ce „vorbele-şi vor recăpăta sensul“, e cale lungă şi anevoioasă, vindecarea durează.
*
Din epoca laudei a răsărit epoca înjurăturii, ce mai accident socio-politic ! Şi cică „Tumorile nu pot creşte pe tumori“(1)… Aiurea! Am uitat să-l întreb pe mai vârstnicul meu prieten dacă nu cumva şi-a revizuit teoria tumorii. Nu de alta, dar a trăit din plin zodia cancerului. Şi nu o dată, din nefericire…
*
Altminteri, „Oamenii mari şi proştii au o singură trăsătură comună: egoismul“(2). Mie mi-a trebuit un noian de ani ca să pricep asta. Eram într-atât de prost încât nu-mi dădeam seama cât sunt de egoist. Nici acum, deşi m-am înţelepţit întrucâtva, nu mi-am pierdut egoismul. Dimpotrivă. L-a exacerbat orgoliul.
*
Copilul din Berinţa a crescut, traversând un război mondial, un regim comunist şi două decenii şi jumătate de turpitudine capitalistă. În răstimpul acesta, el a scris o mulţime de cărţi, devenind unul dintre marii romancieri ai naţiei. Acum împlineşte 77 de ani, în toamna roadelor coapte. Roade din care mă înfrupt cu lăcomie în clipele de clătinare sau de reverie.
La multi ani şi lumină!

 

(1) Orgolii
(2) Idem

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper