Arhivele depresiei. Un spoiler la „maladia secolului“

Un articol de DORIN-LIVIU BÎTFOI

William Styron, Beznă vizibilă. Amintiri despre nebunie, Editura Art, Bucureşti, 2007

 

Există întotdeauna o doză de arbitrar ori un deficit de explicaţie în apariţia publică a unei depresii. Or, pentru observatorii exteriori, măcar impresia acestei discontinuităţi, puternică şi mai mereu determinantă în formarea unei opinii – care de obicei e una categorică. Îmi amintesc că după suicidul din urmă cu mai mulţi ani al cunoscutei cântăreţe Mădălina Manole presa şi cei apropiaţi au avut o reală dificultate, până la urmă nedepăşită, în aflarea unui context pentru tragicul gest: Mădălina Manole era tânără, frumoasă, avea succes – şi atunci… de ce? Şi, peste toate, abia născuse – înseamnă oare că nu îşi iubea copilul?! Şocant! Şi, da, senzaţional. Totuşi, toate aceste scenarii sau absenţa lor ignorau cu hărnicie ipoteza depresiei postnatale – în toată evidenţa ei violentă şi invalidantă. Există ceva ce nu înţelegem, şi nu înţelegem chiar cu o anumită obstinaţie, în apariţia şi apoi în eventualul nefericit deznodământ al unei depresii. Sau poate că ne apărăm, nu foarte conştienţi, refuzând să lăsăm să ajungă la noi o realitate atât de crudă, în măsură să ne destabilizeze.
Dar apariţia depresiei, adeseori parcă pe nepusă masă sau atunci când lumea ar putea începe să-ţi fie mai dragă, le deconcertează mai înainte de oricine pe victimele însele. Este ceea ce vedem, foarte bine developat, şi în cartea autobiografică a scriitorului William Styron, intitulată, atât de sugestiv pentru această experienţă-limită de viaţă, Beznă vizibilă. Styron însuşi este surprins, derutat. Depresia îşi trimite mesagerul cu mesajul clar într-o seară răcoroasă de sfârşit de octombrie, în 1985, la Paris, în timp ce Styron merge cu maşina pe o stradă udată de ploaie, pe lângă Champs-Élysées: „am devenit pentru prima oară pe deplin conştient de faptul că lupta cu tulburarea din mintea mea – o luptă care se dădea înăuntrul meu de câteva luni bune – ar fi putut avea şi un rezultat fatal.“ Bezna vizibilă îl împresoară în Oraşul Luminilor, unde se afla cu o ocazie festivă: „ca să primesc o distincţie care ar fi trebuit să-mi revigoreze eul într-un mod spectaculos. La începutul acelei veri, mi se comunicase că fusesem desemnat câştigător al Premiului Mondial Cino del Duca, atribuit în fiecare an unui artist sau om de ştiinţă, a cărui operă ilustra teme sau principii ţinând de un anumit «umanism».“ Precedenţii câştigători – ilustre nume; banii premiului – deloc puţini. Anticiparea revederii Parisului – foarte plăcută ocazie de reverii şi amintiri. Recenta renunţare la alcool, o problemă cronică a scriitorului (dar care, paradoxal, după cum va observa el ulterior, funcţionase ca filtru pentru depresie) – o decizie pozitivă majoră. Cu toate acestea, la festivităţile premierii William Styron va face o impresie deplorabilă şi contradictorie, pradă deja unor mari sfâşieri lăuntrice, bătând la poarta celui mai negru şi mai lipsit de speranţă coşmar: „La Paris, din câte îmi dau seama acum, mă aflam într-un stadiu critic al evoluţiei bolii, la un palier mobil, de rău-augur, între nişte iritări nedirecţionate pe la începutul verii din acel an şi deznodământul cvasi-violent din luna decembrie, când am ajuns direct la spital.“ Furia este recunoscută, retrospectiv, în esenţiala ei semnificaţie.

Medicul psihiatru, pentru care resentimentul scriitorului este cât se poate de manifest în carte, nu îi e de prea mare ajutor. Ba dimpotrivă: dopându-l cu medicamente, probabil prescrise eronat; ţinându-l departe de spital, pe care i-l zugrăveşte ca mediu imund, abrutizant, dar al cărui alb sever, elementar şi aseptic va fi de fapt un element-cheie în recuperarea ulterioară a lui Styron, care se simte aici ca într-un purgatoriu, după o noapte de iad în care simte că a ajuns la limita cea de pe urmă şi în care contemplează abisul sinuciderii, care acum îl priveşte la rându-i – pe o graniţă infinitezimală, aproape făcând pasul fatal. Cu o ultimă, nebănuită fărâmă de putere decide în zori să se interneze.

Beznă vizibilă: Iată, prin urmare, e ca şi cum nu doar ne-am cufunda în întuneric, fără văz, ci întunericul însuşi, devine vizibil, aproape material. Un prieten reflecta zilele trecute cu privire la faptul că depresia, melancolia, bila neagră în teoria umorală sunt asociate – cultural? – culorii negre. M-aş gândi mai înainte de toate că e un fapt de percepţie (şi avem aceste expresii din limbajul comun) al cuiva care „vede totul în negru“ (sau „în gri“) şi are „gânduri negre“. Schematizând auster, depresia apare atunci când furia inconştientă faţă de un obiect (în sens psihanalitic) pierdut (fie că poartă numele despărţirii, al abandonului, al morţii ori al vreunei alte situaţii similare) este îndreptată asupra sieşi. Îţi retragi libidoul din lume (iar în depresia esenţială a lui Pierre Marty, care redă însăşi esenţa maladiei, îţi diminuezi totodată şi libidoul narcisic, fără nici o contraparte economică pozitivă), iar lumea îşi pierde culorile, senzualitatea, socialitatea. Depresivul constată, observă, înregistrează, poate, realitatea aşa cum e (şi eventual îşi spune că un lucru sau altul ar trebui să îl bucure sau să îi facă plăcere), atât doar că aceasta nu mai prezintă interes: depresivul se află, inert, într-un tablou în alb-negru, plat, fără relief personal.

Ca şi alţi depresivi aflaţi la început ori recuperaţi la capătul bolii, William Styron are nevoie de aliaţi, forţând o înţelegere despre ce i se întâmplă, dar şi ca sprijin moral. Iată-l pe William James, încercat luptător cu depresia, care în cartea The Varieties of Religious Experience crede că e imposibil să îi afli o imagine adecvată: „Este o angoasă puternică şi presantă, un soi de neuralgie absolut străină de viaţa normală“. William Styron se gândeşte şi la Albert Camus (bănuit şi parţial şi certificat de Styron ca depresiv) şi la „singurătatea cosmică“ a lui Meursault din Străinul, un autor şi o operă care l-au influenţat enorm în tinereţe. Îşi reconstituie amintirile despre strălucitoarea frumuseţe blondă Jean Seberg şi despre decăderea ei fizică şi psihică atât de frapantă şi de tristă, actriţa încheind cu viaţa după o supradoză de pilule; şi la soţul ei se gândeşte, la scriitorul Romain Gary (cel care îl informase şi despre prietenul său Camus), afectat de o depresie care se agravează după moartea lui Jean, într-un final trăgându-şi un glonţ în cap. Meditează la întâlnirile cu activistul politic Abbie Hoffman, un anarhist exuberant, care va cădea victimă de asemenea unui neverosimil suicid. Îl revede într-o evocare pe talentatul poet Randall Jarrell şi îşi aminteşte despre supravieţuitorul de la Auschwitz şi „extraordinarul scriitor italian“ Primo Levi, un reper moral al epocii, care la 67 de ani şi-a lăsat contemporanii perplecşi şi furioşi după ce s-a prăbuşit în gol în casa unei scări din Torino. Styron va întocmi în cele din urmă un adevărat „catalog strălucitor, dar trist“ de artişti aflaţi în această condiţie: Vincent van Gogh, Virginia Woolf, Cesare Pavese, Sylvia Plath, Henry de Montherlant, Jack London, Ernest Hemingway, Paul Celan, Anne Sexton, Serghei Esenin, Vladimir Maiakovski şi destui alţii. Păşind mai departe pe strâmta potecă a înţelegerii a ceea ce nu poate fi înţeles, caută şi întocmeşte statistici. Reface istoria unor termeni ca depresie sau melancolie. Şi îşi găseşte jurnalele vechi cu însemnări. Orice ar putea să desluşească misterul maladiei, ale cărei rădăcini se întind, foarte probabil, în copilărie, şi care afectează, pare-se, cu deosebire personalităţile artistice (până la 20% dintre cele atinse de maladie se sinucid – mai ales poeţii). Oare ar putea fi detectate în copilărie semnele timpurii ale viitorului martiraj?

Nu ne putem împiedica, desigur, să discernem (cu siguranţa confortabilă a privirii postdatate), semnele timpurii din opera scriitorului. Şi cum ar putea să nu ne frapeze că primul roman al lui William Styron, publicat la 26 de ani, este Lie Down in Darkness (cu titlul de lucru Inheritance of Night)? Că scriitorul este ales de un subiect precum cel din Sophie’s Choice? Că postumul său volum de povestiri (de o „nemiloasă anxietate“) este The Suicide Run: Fives Tales of the Marine Corps?

În cele din urmă William Styron simte nevoia să îşi împărtăşească public experienţa teribilă – şi o face în cadrul unui simpozion despre tulburările afective organizat de Facultatea de Psihiatrie a Şcolii de Medicină de la Universitatea Johns Hopkins din Baltimore, în luna mai a anului 1989, gândindu-şi expunerea ca pe o conferinţă. După ce îl mai completează, va publica textul conferinţei în acelaşi an în revista Vanity Fair. Inspirat deja la o abordare in extenso, va concepe şi va publica apoi, în anul următor, această carte – adevărat facsimil al depresiei, descrisă adesea cu ochi clinic, un document din arhiva foarte personală a unui redutabil creator.

Comentariile sunt inchise.

epaper instructiuni_epaper