Ziare şi epoci

Un articol de CONSTANTIN COROIU

În comentariul de săptămâna trecută referitor la volumul al doilea din seria Cărţile din ziar ale lui Constantin Călin remarcam hărnicia condeiului reputatului biograf şi exeget al lui Bacovia. Publicistica sa literară m-a dus cu gândul la ceea ce spunea Mircea Zaciu: „Nu cred în criticii de seră, ale căror roade sunt fade şi insipide ca toate fructele coapte la un soare artificial. Locul nostru e în presă, în publicistică“. O importantă parte din miile de pagini pe care le-a adunat acum în cărţi au apărut în cotidiane locale, cu o circulaţie fatalmente restrânsă, deşi ar fi făcut cinste oricărui ziar de mare tiraj cu răspândire mult mai largă şi cu o audienţă pe măsură. Constantin Călin şi-a păstrat ţinuta impecabilă în practicarea a ceea ce numeşte cu modestie „critică măruntă“. Stilul său este cel ce l-a consacrat: un stil de o superioară colocvialitate, un orizont larg, un discurs în care informaţia este inserată în aşa fel încât să intereseze şi să fie lesne receptată, încât la sfârşitul lecturii cronicii, comentariului, cititorul să aibă sentimentul că s-a ales cu ceva, că nu şi-a pierdut timpul în zadar, că a parcurs o mică naraţiune de idei care i-a deschis o fereastră.
Poeţii şi prozatorii despre care a scris de-a lungul unei jumătăţi de veac Constantin Călin sunt din generaţii diferite şi extrem de deosebiţi valoric. Criticul este însă un democrat prin structură şi îi ia în seamă pe toţi cu egală aplecare. Sigur, e un truism, stimulatoare pentru spiritul (şi condeiul) oricărui comentator sunt cărţile valoroase. Citesc acum prima dată ceea ce scria Constantin Călin în 1970 despre romanul Princepele al lui Eugen Barbu. Cronica sa din revista Ateneu de atunci este de fapt un eseu despre putere, despre psihologia şi istoricitatea ei, aşa cum sunt tratate artistic de marele prozator într-un roman în care forţa evocării unui timp şi a reînvierii unei lumi de mult apuse e potenţată de un lexic luxuriant. Criticul este impresionat de „rafinamentul tablourilor de epocă“ ori de limba acestui roman ce ar putea constitui obiect de studiu pentru filologi şi esteticieni ai limbajului. Cât priveşte tema puterii, una dintre cele câteva mari teme ale literaturii dintotdeauna, Constantin Călin îşi punea la data apariţiei romanului o întrebare ce mi se pare firească: „Este Princepele o replică autohtonă la celebrul Il Principe de Niccolò Machiavelli? Un răspuns afirmativ, nuanţat ar ignora presupusele scopuri în numele cărora Eugen Barbu a scris romanul său. De la început, Princepele ştie ce este Puterea pe care a râvnit-o, pentru care a suferit, pe care a obţinut-o, dar se îndoieşte de Putere. Teama de-a o pierde îi sporeşte îndoielile, iar principala sa îndoială – boală sau fatalitate – se numeşte Melanholie. În asemenea momente Princepele e un Rege Lear eminescian. Stăpânirea efemeră a Puterii îi dictează meditaţiile asupra acesteia. Salvarea ar sta în menţinerea ei: «Eu am un singur scopos, să domnesc»“. Într-adevăr, romanul lui Eugen Barbu este şi o operă de reflecţie privind puterea şi bolile pe care ea le generează. S-a spus că puterea, cea politică în primul rând, tinde să fie tot atât de perfectă ca însăşi moartea, dar mai ales să fie eternă precum moartea. Or, tocmai această tendinţă îi trădează şi îi sporeşte efemeritatea.
Tema puterii este prezentă şi în romanul Lumea în două zile al lui George Bălăiţă, apărut în 1975 şi întâmpinat de critică într-un mod aproape sărbătoresc, autorul fiind comparat cu mari prozatori ca, de pildă, James Joyce. Constantin Călin, care analizase cărţile anterioare ale lui Bălăiţă, îl întrevăzuse şi îl aşteptase. Între altele prozatorul băcăuan aducea în spaţiul literaturii române câteva personaje de neuitat, cel mai memorabil fiind Antipa. Criticul de la Ateneu observa: „Preocuparea personajelor din Lumea în două zile o constituie puterea. Nu puterea administrativă, nici cea a banilor. Puterea provenind din latura invizibilă a personalităţii umane: ceva inefabil, misterios, obscur; ceva cu care te naşti, dar şi ceva care poate fi obţinut, desăvârşit cu vremea. Sinonimele sale ar putea fi fascinaţia, farmecul, carisma, influenţa asupra celor din jur. Evenimentele vieţii, lecturile l-au pregătit pe Antipa pentru o astfel de înţelegere a puterii“. Analiza criticului este profundă şi revelatoare, ca şi atunci când are ca obiect scrieri ale altor prozatori importanţi: Ştefan Bănulescu, Alexandru George, Petru Popescu, Petru Cimpoeşu etc.
Constantin Călin nu ezită să-i pună, aşa-zicând, în drepturi pe unii autori faţă de care critica a păstrat sau păstrează o vinovată tăcere: „Probabil că am să produc mirare spunând că unul dintre cei mai curajoşi şi mai buni prozatori de azi e o femeie: Magda Ursache“. Primele trei romane ale autoarei, „campanii de arheologie“, cum le caracterizează criticul (Universitatea care ucide, Astă vară n-a fost vară… şi Strigă acum) „au dezvăluit numeroase monstruozităţi de caracter la inşi pe care, dintr-un fel de superstiţie, ne-am obişnuit să-i privim cu admiraţie, şi – consecinţă inevitabilă – i-au adus duşmănii definitive. Cum cei mai mulţi dintre critici sunt universitari sau au legături cu lumea universitară, din solidaritate de corp au boicotat-o. La fel au procedat şi unii dintre colegii din presă, vizaţi şi ei pentru păcate similare. Există însă şi cauze mai adânci ale tăcerii din jurul cărţilor sale. Acestea provin din natura problemelor luate în dezbatere, aflate încă sub focul controverselor. Oricât n-am vrea să admitem, conformismul, «corectitudinea politică» sunt mai extinse decât poate cineva deduce din hărmălaia în care ne lăsăm ameţiţi“. Despre un roman al prozatoarei apărut în 2001, intitulat Conversaţie pe Titanic, Constantin Călin scrie, pe bună dreptate, că „e o carte tare, superbă ca strategie, cu registre diverse, de la lirism la sarcasm, plină de aluzii inteligente şi, nu în ultimul rând, de virtuozitate stilistică“.
Microeseurile, recenziile, însemnările grupate sub titlul Varia, a treia şi ultima secţiune a acestui volum din seria Cărţile din ziar, sunt, şi ele, incitante şi admirabil scrise. Comentând epistolarul Eminescu–Veronica Micle apărut în 2000, indiscutabil un veritabil eveniment editorial al acelui an, criticul de la ziar relevă meandrele, căderile şi înălţările unei iubiri ce a devenit un mit al culturii noastre. Analizând minuţios textul scrisorilor, el reface filmul stărilor contradictorii şi al crizelor prin care trec protagoniştii unui roman de dragoste trăit şi scris, cum s-a observat nu fără o undă de ironie tristă, eminamente româneşte. Titlul dat corpusului de 110 epistole de către editorii de la Polirom, Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit, care îi apare „ca o cumpănă în echilibru“, este, în opinia sa neacoperitor: „Sună frumos, nostalgic, dar nu corespunde decât pentru o parte a romanului sentimental din scrisori, care, în ansamblul său, e variat şi dramatic: «zilele aurite» alternează cu cele sumbre, elanurile cu îngrijorările şi mâhnirile, speranţele cu decepţiile, împăcările cu certurile şi «stricările». Graficul amorului oscilează“.
Volumul Detractorii lui Eminescu, alcătuit de Alexandru Dobrescu, care îl şi prefaţează cu un excelent eseu de 40 de pagini despre fenomenul plagierii şi despre cei antologaţi – Petru Grădişteanu,
Gr. Gellianu, Alexandru Grama, Aron Densuşianu şi Anghel Demetriescu, „un cretin“ cum îl consideră Călinescu – îi prilejuieşte lui Constantin Călin exprimarea unei opinii interesante: „Oricât de ciudat ar suna, voi zice că în economia fiecărei culturi, «detractorii» (sau doar cei porecliţi astfel) sunt utili. Ei reprezintă antitezele necesare pentru o evoluţie multipolară, normală. Fără contraponderea lor, critica ar putea înclina ireversibil spre hagiografie sau publicitate“. Probabil! În definitiv, am putea spune, cred că s-a şi spus, că şi proştii sunt utili. Fără „contraponderea lor“, cei inteligenţi şi chiar cei geniali ar somnola şi lumea ar stagna.
Un microeseu de sociologie literară, datat 2006, este cel despre „efectul Labiş“, cu sintagma lui Constantin Călin, efect care ar consta „într-un plus de atenţie a societăţii faţă de scriitori şi într-un plus de curaj al acestora“. Poetul, reaminteşte criticul, reprezenta imaginea succesului literar, nu numai în timpul prea scurtei sale vieţi, ci şi în postumitate: în 1964, volumul Moartea căprioarei apărea în BPT într-un tiraj de 45.140 de exemplare. „De ce îl iubeau cititorii, de ce îl preţuiau criticii? Secretul era simplu. Labiş anunţase o înnoire de substanţă a poeziei contemporane. El venise cu o altă percepţie a epocii şi cu un alt elan. Se dovedise sincer, efervescent, generos, ataşant. Sugerase nonconformismul fără a se abate prea tare de la ideologia oficială. Vorbise despre sine cu îndrăzneală, descoperise resursele de fabulos ale propriei biografii. Avusese darul formulărilor memorabile, energice, mobilizatoare. Romantismul său impulsiona, inducea un fior revoluţionar. Câţi, preluându-i vorbele, nu s-ar fi angajat în «lupta cu inerţia» şi câţi n-au crezut total că «trăim în miezul unui ev aprins»“?
Labiş a fost, cred asta de multă vreme, primul şi poate cel mai autentic disident. Unul de substanţă, nu un răcnitor de la nu ştiu ce balcoane sau vreun nemulţumit fiindcă nu i s-a publicat o carte. A provocat multora invidii şi angoase. Şi nu oricărui poetastru. Un profesor, fost student al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Iaşi, mi-a relatat un episod ce mi se pare elocvent. La o întâlnire a studenţilor cu un grup de scriitori în frunte cu Mihai Beniuc, întrebat care este cel mai mare poet român contemporan, autorul Cântecelor de pierzanie ar fi răspuns iritat: „În niciun caz Nicolae Labiş!“. În cu totul altă cheie, una de profundă admiraţie faţă de Labiş, Nichita Stănescu mi-a mărturisit într-un interviu că personalitatea poetului Primelor iubiri l-a şi catalizat, dar l-a şi inhibat, motiv pentru care debutul său s-a produs destul de târziu.
Cărţile din ziar ale lui Constantin Călin documentează asupra epocilor literare ce s-au succedat de-a lungul istoriei postbelice.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper