Yvonne Rossignon. O poetă din Ardeal

Un articol de CONSTANTIN CUBLEŞAN

Yvonne Rossignon, Cântec de lumină frânt, prefaţă şi ediţie îngrijită de Maria Vaida, Editura Grinta, Cluj, 2015

Aproape necunoscută publicului larg de azi, puţinele comentarii ce se fac, ale istoricilor şi criticilor literari, privind biografia şi creaţia sa (în dicţionarele şi istoriile literare recente nu este pomenită deloc), privesc exclusiv activitatea în diaspora, Yvonne Rossignon (26 ianuarie 1912 –15 ianuarie 2000) este, totuşi, o poetă care s-a afirmat în Ardeal, în anii de dinaintea celui de Al Doilea Război Mondial, emigrând în Italia în 1940, unde s-a căsătorit şi a trăit până la sfârşitul vieţii. Poate numele său francez să fi derutat, unii considerând-o o poetă străină. Tatăl său a fost, într-adevăr, francez, stabilit în Oltenia ca administrator pe domniile Brătianu, unde s-a căsătorit cu o olteancă, aducând pe lume în Studina (judeţul Romanaţi) o fiică, Yvonne, căreia copilăria în peisajul natural de mari splendori vegetale îi va marca întreaga viaţă şi mai ales poezia. A urmat Liceul „Domniţa Ileana“ din Sibiu (1926-1930) şi Facultatea de Litere la Cluj (1930-1935), intrând în cenaclul tinerilor scriitori, condus de Victor Papilian, apoi în cel al lui Ion Chinezu. Era firesc deci, ca începuturile literare să stea sub semnul blagianismului, viziunea panteistă debordând metaforic în toate poeziile sale („Doamne, mâinile ţi le-am văzut în muguri,/ Adiau peste lutul plin de sămânţă/ Şi culegeau din coarda luminii struguri“ – Denie; „Doamne, te-am întâlnit între ţarini/ Hodineai sub troiţă/ Şi erai cărunţit de lumină şi de mălini“ – Mărturie; „Ochiul Dumnezeului se face rouă/ În gene de ierburi tremurătoare“ – Oltenie, etc.).
Debutează în Abecedar, revistă ce apărea în 1933 la Brad sub conducerea lui Emil Giurgiuca şi George Boldea, urmând apoi revista, mutată la Turda, din 1934, sub conducerea lui Teodor Mureşanu, cu titlul nou: Pagini Literare. Publică în aceşti ani şi în Braşovul literar şi artistic, sub direcţia lui Cincinat Pavelescu, iar sporadic şi la alte publicaţii provinciale – până în 1939 (inclusiv), după care numele i se pierde oarecum (ceea ce e o falsă impresie). În Italia continuă să scrie, publicând în limba italiană un volum de versuri, La vendemmia di Pan, în 1943. Iar începând din 1951 semnează frecvent în publicaţiile româneşti din străinătate: Caiete de dor (Paris) apoi din 1962 în Revista Scriitorilor Români (München). În 1956 figurează cu un ciclu substanţial în antologia Poezia românească nouă, alcătuită de Vintilă Horia şi publicată de „Asociaţia Hispano-Română“ la Salaman, alături de poeţi ca Horia Stamatu, Nicu Caranica, Alexandru Busuioceanu ş.a.
Acum, o harnică cercetătoare a (mai cu seamă) spaţiului literar transilvănean, Maria Vaida, care a realizat consistente monografii consacrate lui Gheorghe Pituţ (2009) şi  Lucreţia Suciu (2010), îi adună într-un prim volum în limba română, Cântec de lumină frânt, aproape toate poeziile publicate începând din 1933 şi până la sfârşitul vieţii (inclusiv, în traducere proprie, poeziile din volumul italian), dând astfel posibilitatea cunoaşterii şi integrării poetei Yvonne Rossignon în corpusul general al literaturii române.
Poezia din anii începuturilor este profund marcată de voluptatea trăirii într-o natură vivantă, opulentă în felul ei, cu care se confundă, vibrând emoţional în ritmul rotirii anotimpurilor, într-o gesticulaţie pasională, exuberantă, într-o contopire intimă cu peisajul vegetal campestru:„cireşii mi-au înflorit pe trup./ Crengile când de floare se rup,/ Îmi cântă în carne glasuri mici de salbe./ Nu mai văd nici toamnelor ciorchinii;/ Port pe umeri vrejuri grele de rod,/ Pletele sorite când mi le desnod/ Sunt străvezii cum strugurii luminii,/ În ape-mi împânzesc năvoadele genelor,/ Să-mi prindă umbra şi să mi-o apropii“ (Narcis). Trăieşte astfel ritualic miraculoasa, mirifica prezenţă a firii copleşitoare, de care se uimeşte înălţându-se prin ea şi odată cu ea într-o frenezie existenţială primordială: „Aud paşii fluturilor cu aripi de umbră albastră, pe tivul florii de cireş./ Şi mă întreb unde se duc?/ Fluturii s-au desprins de pământ şi şi-au uitat inelul nunţii/ pe-o mladă de prun, să le puiască sorele sămânţa./ Aud plutirea păsărilor scuturate din poala pădurii: le-au rămas/ în aripi tăcerile cărunte ale mesteacănului;/ şi mă întreb unde se duc?/ Unde se duc?/ Deasupra mea s-a aplecat un fir de iarbă, ca un arc, cu o floare străvezie/ în care gâlgâie polen şi miere“ (Cantică). În totul vede însă o natură ce are transfigurate în însăşi fiinţarea sa, duhul divinităţii: „La geamuri torc motanii suri, de ploaie,/ Şi se topesc poleiuri de lumină;/ Spinările aripate îşi îndoaie/ Arhanghelii copaci peste grădină“ (Interior de toamnă). Imagistica e mereu împrospătată de o bogată detaliere a frumuseţilor unui peisaj ce nu este atât contemplat cât trăit în sine. Nu altfel se creează emoţia iubirii, când sentimentul dragostei se dezvoltă copleşitor din tocmai această asumare a vitalităţii naturii ambiante: „Vin lângă tine, ca umbra lângă pom,/ Să-ţi leg rănile crude, de om./ Vino să-ţi aştern în casa mea,/ La geamuri pecetluite cu stea;/ La masa mea holdele-n blid să-ţi pun./ Vin lângă tine, cum lumina spre zi/ Să te-nfăş cu mine, oricine ai fi“ (Ascultarea aproapelui călător). În această sinceritate exprimată frust, Yvonne Rossignon se apropie, ca decantare lirică a universului vibrant, în trăiri primare, de poezia Magdei Isanos.
Firesc, poezia primeşte treptat o încărcătură religioasă, nu numaidecât mistică, dar reflexia metafizică se translează în cadenţele dramatice ale rugăciunii şi psalmilor, purtând o neliniştită adulaţie existenţială: „Doamne, nimic nu mi-ai dat care să fie numai al meu./ Nici mâinile mele, nici picioarele mele nu-s ale mele/ Şi tot ce spun e spus în mintea mea de Dumnezeu./ Iar ochii aceştia ai mei care-ncap soarele/ Sunt tot privirile Tale./ A mea e doar neliniştea şi îndoiala, şi plânsul şi tristeţile/ Că văd cum trec prin moarte toate ale Tale. Şi nu înţeleg./ Atunci, de-s ale tale toate câte sunt, de ce le spulberi/ Şi de ce-Ţi ucizi făptura-n toate?/ De ce Te-arăţi şi de ce Te-ntorci în pământ?“ (Îndoială). În această identificare cu firea îndumnezeită, îşi vede rostul de-acum împlinit: „Aşează-mă între frunzele tale,/ Şi mă odihneşte între rădăcini;/ Prelungeşte-mă în vieţi vegetale/ Şi-n fructe de lumină în grădini (…) Mi-am împlinit ursita deplin;/ Am dus creştineşte poverile/ Fără să cârtesc şi să mă-nchin/ Cum ţi-au fost cu mine vrerile“ (Ciclu încheiat).
Poeziile perioadei italiene sunt marcate de o prăbuşire în sine; sunt mai aride, mai cerebrale; e o poezia de notaţie, utilizând aceleaşi culori de pastel („Ursa – norilor/ cu prisaca lunii mai/ printre labe fuge prin tăcute/ aeriene şi răcoroase căi;/ în jur se învârtesc albine/ stelare. Picură prea dulcea lumină/ de miere peste pajiştile sale“ – Noapte de mai), dar predominantă e starea de reflecţie asupra sensurilor trăirii; reculegerea se proiectează asupra vremurilor şi a unei existenţe lipsite de sens: „Singurătatea mea este prea mare/ pentru a fi doar a mea:/ uneori îmi pare că se împarte/ în mii de vieţi ale altora./ Singurătatea mea e mare/ şi sărăcăcios mobilată/ precum o cameră în care rămâi/ veşnic un călător“ (Singurătate).
Creaţiile lirice din diaspora, scrise în limba română, au o altfel de tristeţe, aceea a înstrăinării, a pustiului pe care îl simte imens în jur – o melancolie, dacă vreţi, a depărtării de peisajul naturii natale, poate a depărtării de sine însăşi: „Doamne, depărtările…/ necunoscute, înşelătoarele depărtări/ care ispitesc sufletul/ ca pe frunze, ca pe cocori, toamna./ Eu ştiu că dincolo de pragul acesta/ de colinele pustii, de zile scrumite/ ale depărtării se deschid,/ alte pustietăţi,/ alte cetăţi peste care planează neliniştită/ şi lacomă umbra corbilor şi tăcerea. Tăcerea“ (Doamne, depărtările…). Ileana Corbea surprinde în esenţa ei această poezie, de-acum plină de dramatism: „Poeta se lasă adesea cuprinsă de Tăceri noi, determinată permanent în exil de sentimentul parcurgerii unui timp al disoluţiei“ (Lecturi tardive, în Jurnalul literar, nr. 1-6, ian.-mart. 2012).
În încheierea acestor fugare consemnări pe marginea unui debut editorial tardiv, postum şi de aceea surprinzător poate pentru mulţi, mi se par întru totul potrivite cuvintele Monicăi Lovinescu din Memoriile sale:„Yvonne Rossignon se odihneşte acum într-un cimitir din Roma. Mai rămâne să-i facem loc şi în literatura română“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper