Un magician al cinematografului: Centenar Orson Welles. De la Cannes la Vene]ia

Un articol de IOAN LAZÃR

Era incomod. Era inventiv. Era indezirabil. De neiertat, pe când se juca de-a diluviul planetar. Catalogat catastrofic, imaginând o colosală mizanscenă radiofonică. Răvăşise lumea sub iminenţa invaziei marţienilor pe Terra. Era sortit să devină un formidabil estetician al imaginii. Dar mai întâi să ne aducem iarăşi şi iarăşi aminte că produsese acel de neiertat thriller bruitist. Devenea repede strivitor şi ca estetician al filmului (plafoanele ce păreau să ne ameninţe fiinţa). Era de-a dreptul furibund. Era sadic prin atâtea inovative stratificări ale cadrului în profunzimea lui seismică. Era capabil de infinitezimale aproximări prosemice. Bănuia şi amenda orice rătăcire sentimentală. Tocmai el, care fantazase liber, speriind de moarte o întreagă Americă, s-a autoamăgit să creadă că gloria sa va creşte direct proporţional cu meritele artistice, cu inteligenţa ieşită din comun, fără să i se joace vreo festă. Nu a fost deloc aşa. Nu a fost, ca să fim drepţi, chiar aşa. A fost invers, din păcate. Urieşesc artisticeşte, omul avea să se prăbuşească supus greutăţii unui Frankenstein cu picioare de lut. Mintea sa depăşea canoanele epocii. Credea în sine, însă a fost tot mai puţin crezut. Era ca un taifun, un tsunami universal. A speriat spiritele conformiste. A crezut fără să intuiască dezastrul de a fi fost tot mai puţin acceptat şi susţinut. Obţinuse favoarea de invidiat de a-şi monta singur filmele, deşi cu timpul o serie de proiecte avea să rămână la discreţia producătorilor sau a posterităţii. Reclamele la mărcile de whisky s-au substituit unui mod de a fi. Toţi s-au temut de el, nu întotdeauna şi el însuşi. Nu e deloc de mirare că unii l-au considerat genial, pe când alţii doar un impostor.
Să mergem pe Coasta de Azur, unde marele cineast a fost sărbătorit în acest an. O parte din programul celebrării veacului trecut de la naştere l-au oferit filmele. Primul pe afiş nu putea fi decât Cetăţeanul Kane (1941), capodopera sa. Cum negativul original s-a pierdut, reconstituirea s-a făcut după trei interpozitive cu concursul Motion Picture Imagery şi cu talentul şi inteligenţa unei superspecialiste în etalonaj, Janet Wilson. Totul, desigur, sub tutela Warner Bros. S-a put vedea şi The Third Man (1949) de Carol Reed, cu Welles actor, dar şi Dama din Shanghai, cu regizorul pe ecran alături de fosta sa soţie, Rita Hayworth, un eşec financiar ce l-a dus la discreditarea sa la Hollywood. Arte Cinema, având o coproducătoare ce se numeşte nici mai mult, nici mai puţin decât Compania de Faruri şi Balize, a completat acest regal cu transmisii şi proiecţii în timpul festivalului: La soif du mal (luni, 11 mai 2015), dar şi cu opera sa audio ce a produs isterie în America, speriată de invazia marţienilor – War of the Worlds, după cartea lui H.G. Wells. Cannes-ul ni l-a adus mai aproape în două documentare: Orson Welles. Autopsia unei legende de Elisabeth Kapnist şi, de asemenea, un portret multimedia, De cealaltă parte a lui Orson Welles, un joc de oglinzi, caleidoscop vizual şi auditiv, cu imagini preluate din arhive. Între multele faţete ale personajului, una m-a impresionat în mod special. Nu e de ici, de colea să-l vezi pe iconoclastul şi tumultuosul june de douăzeci şi patru de ani spăşindu-se, un pic timorat, sub ameninţările autorităţii de la acea vreme, care nu a putut să-i ierte spaima revărsată peste o Americă abia ieşită din Marea Depresiune, trezită sub iminenţa unei invazii a supratereştrilor.
Mitul personalităţii sale de creator genial s-a cristalizat foarte devreme. Deşi se ştie că, într-o carieră de succes de lungă durată, este important să ajungi acolo sus, dar şi mai greu, de fapt, mai de dorit, e să te menţii, totuşi, în acea poziţie privilegiată. Orson ştia să-şi glazureze eşecurile ori abandonările într-o mantie lucitoare de autoironie savantă. Spunea adesea: „Am început de la mare înălţime, aşa că nu-mi râmâne decât să cobor”. Fantezia creatoare, întregul scenariu al biografiei sale de excepţie nu înseamnă altceva decât confirmarea traseelor dedalice, labirintice, tot mai apăsătoare, devenite frâne în derularea proprieii creaţii. Minotaurului i-a fost complicat să inventeze un Icar ispăşitor. A preferat să se sacrifice rătăcind în caruselul de itinerarii ale unei autodistrugătoare căutări de sine. A muncit mult de mic, aşa că a înţeles unde poate duce sacrificiul artei. Marcat de acest complex, nu şi-a găsit niciodată liniştea. „Monstruozitatea” atitudinii sale i-a speriat pe mulţi. Doar cei egali, marii creatori, l-au înţeles şi i-au atribuit calitatea de cetăţean al ecranului (Jean Renoir). Dintre multele femei care şi-au lăsat numele pe genericele filmelor sale (Falstaff, 1966; The Deep, 1970), cel mai bine l-a definit Jeanne Moreau. Aceasta îl considera un copil fragil care foarte uşor putea fi rănit. Niciodată nu ştiai de unde să-l iei, unde se află. Dispărea foarte uşor, plecând dintr-un oraş în altul, dintr-o ţară în alta, de pe un continent pe altul. Unii au bifat treisprezece capodopere în filmografia sa, alţii i-au recunoscut forţa extraordinară, singulară, în tot ceea ce a făcut. Şi ca actor, desigur. Tot ce atingea magicianul se metamorfoza. A fost un maestru al montajului, căruia îi atribuie coeficientul cel mai ridicat de creativitate. Era şi normal, dat fiind acordul mai-marilor de la Hollywood de a-i face cadoul rar lăsându-l să-şi monteze singur Cetăţeanul Kane. Înţelegerea nu a ţinut mult. Primul eşec a echivalat cu anularea acestei decizii. Demonstrase cu virtuozitate ce poate însemna pentru un mare regizor libertatea de a-şi construi filmul fără presiunea producătorilor, în spiritul neîngrădit al fanteziei sale. As al barocului în tot ce a făcut, este deseori menţionat şi pentru contribuţia la dezvoltarea limbajului cinematografic. Planurile în profunzime, mişcările de aparat, jocul scenografiei, ştiinţa relevării distanţelor fizice, între obiecte şi personaje, capacitatea de a-şi găsi colaboratori pe măsură (îl voi numi, în treacăt, doar pe directorul de imagine Gregg Toland, cu miraculoasele sale obiective), de a pune în valoare actori (chiar dacă succesul artistic nu a venit imediat, uneori ducând şi la despărţire, ca în cazul fostei sale soţii, Rita Hayworth). Autorul preferat a fost Shakespeare, dar l-au interesat şi Kafka (Procesul, 1962) sau Cervantes (Don Quijote, 1955). A revenit în mai multe rânduri la Shakeaspeare, uneori şocând, ca atunci când în Macbeth (1948) a distribuit actori de culoare. În Shakespeare şi-a găsit de fiecare dată marile teme şi personaje, experimentând adesea, construind gigantice, dar şi infrastructurale expertize asupra grandorii sufletului uman. Era, fără nici o o îndoială, un mare răsfăţat, un capricios şi nu e de mirare că, retrăgându-şi de la Mostra veneţiană o altă adaptare după Marele Will, Othello, o prezintă anul următor la Cannes, unde obţine Marele Premiu (1952).
Era firesc, aşadar, ca în anul când se împlinea un secol de la ivirea lui pe lume, Cannes-ul să-l sărbătorească aşa cum se cuvine. Cele două documentare mai sus menţionate ni-l arată din faţă şi profil, dar şi din unghiuri subiective, menite a construi un portret complementar al acestui cineast nepereche. Regizor, scenarist, actor, scriitor, autor de emisiuni radiofonice şi de spectacole de televiziune, Orson Welles a lăsat în vremea din urmă impresia că a dispărut din nou. După trei decenii de la moartea sa (1985), la doar şaptezeci de ani, Cetăţeanul Ecranului (mondial, ar fi de adăugat) nu poate fi lesne depăşit. Încă este invidiat şi contestat. Cu atât mai edificator şi mai de salutat este iniţiativa canneză de a ni-l restitui în splendoarea sa. S-au scris şi cărţi despre opera lui. Unul dintre biografii săi cei mai asidui, Joseph McBride, profesor la Berkeley, autorul a trei lucrări, cărora li se adaugă o a patra, în lucru, sublinia un aspect esenţial al personalităţii cineastului – permanenta sa preocupare de a realiza proiecte în manieră personală, independente, capabile să evite maşinăria hollywoodiană. Un alt critic, David Thomson, autorul unei monografii de excepţie, Rosebud, sublinia dimensiunea absconsă, psihanalizând substratul de excepţionalitate, plecând de la precocitatea sa strălucitoare şi de la faptul că nu a avut o copilărie normală. Dimpotrivă, un prieten al cineastului, Henry Jaglom, a ţinut să ne aducă întotdeauna aminte că, de fapt, Orson Welles nu era deloc complicat.
Multora li s-a părut cineastul marilor succese realizate uşor, în condiţii ofertante. Nu a fost decât la început cât de cât aşa. Au urmat momente dramatice, ceea ce pe Welles însuşi l-a condus la concluzia că doar 2% din activitatea sa a fost consumată în mod creator, restul de 98% echivalând cu energia irosită pentru a găsi finaţatori, producători, pentru a transpune proiectele în realitate. Jocurile de oglinzi prin care portretul multimedia (al doilea titlu omagial de la Cannes) se răsfrânge în ochii spectatorilor de astăzi valorifică mai consecvent imaginile de arhivă (sonoră şi vizuală) pe care le restructurează pe şapte paliere, bazate pe tot atâtea cuvinte-cheie: cameleon, derizoriu, angajat, fabulator, magician, rebel, romanesc. Peste aceste atribute se aşterne vocea sa, spre a reuni construcţia ce dă o idee nouă, împrospătată, nu doar a existenţei ascunse, caşetate, deci, mai puţin cunoscute a demiurgului, ci a lui însuşi, crucificat în cazna sisifică, tragică de a se exprima pe sine prin intermediul imaginilor şi al sunetului.
Cannes-ul l-a apreciat şi l-a onorat acum, ca şi altădată, deşi la prima lui venire pe Coasta de Azur s-a plimbat ca un anonim pe faleză, fără a fi recunoscut de mulţimea cinefilă. În septembrie 2015 iată că şi Mostra Internaţională de Artă Cinematografică, aflată la a 72-a ediţie, şi-a inclus în program mai multe momente în măsură să reamintească celor prezenţi în Veneţia, la Lido, pe ţărmul Adriaticii, că se împlinesc treizeci de ani (murise la 10 octombrie 1985) de la trecerea în nefiinţă a cineastului născut cu un secol în urmă. Un film dat dispărut (Negustorul din Veneţia) a fost găsit şi recompus pentru această ediţie, aşa cum disputatul Othello din 1951, mutat în anul următor la Cannes, spre a fi premiat, şi-a aflat un spaţiu de proiecţie în peisajul veneţian. Evocarea lui Welles mai cuprinde o expoziţie (Shakespeare & Cigars), cu celebrele sale cutii pentru trabucuri pe care putem admira picturile a douăsprezece personaje shakespeariene.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper