Te cunosc?

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Stagiunea s-a închis de ceva vreme, aşa că ar trebui să punem pe tapet şi bunele, şi relele. În topul bunelor, sigur figurează ministagiunea Teatrului Clasic „Ioan Slavici“ din Arad care a delectat în primăvară publicul bucureştean. Orice teatru din Capitală ar fi mândru cu o asemenea garnitură de spectacole: texte contemporane de autori importanţi (Joël Pommerat, Annie Baker, Marius von Mayenburg) şi regizori (Radu Nica, Theodor Cristian Popescu şi Cristi Juncu) care au ceva de spus. O ecuaţie infailibilă!

Primul dintre cele trei spectacole prezentate a fost Reunificarea celor două Corei de Joël Pommerat, în regia lui Radu Nica. Pe scenă, un culoar. De o parte şi de alta, spectatorii privesc de parcă ar fi cercetători atenţi la materialul de studiu din laborator. Sunt aproape, pentru că stau nas în nas cu actorii, şi totuşi detaşaţi, graţie spaţiului dispus în lungime, care subminează obişnuitul aer de intimitate al montărilor cu publicul pe scenă. Lumina plină, puternică şi dispunerea culoarului de joc accentuează aerul de investigaţie. Un vocalist vine şi cântă tare, în mijlocul scenei, muzica semnată de Vlaicu Golcea, injectând energie zdravănă în public. Senzaţia de aproape-departe, vizibil-invizibil, clar-ambiguu o conferă şi decorul format de cuburile din fire libere (scenografia Ioana Popescu) care lasă la vedere sau, după caz, ascund personajele. Clar e tot ce se desfăşoară pe scenă: replicile, propoziţiile, schiţa de relaţie, situaţiile. Şi totuşi, tuşe de ambiguitate macină, la fiecare secvenţă, limpezimea. În întâmplările aparent uşor de recunoscut se strecoară accente neverosimile. Deasupra tuturor, în spectacolul modern al lui Radu Nica, se desluşesc contururile abia presimţite ale unui semn de întrebare.
În fiecare dintre scenele separate (pentru că nici un moment nu are legătură cu celelalte), publicul plonjează brusc în situaţia în plină desfăşurare. Nici vorbă de punctele clasice ale construcţiei: început, pregătire, acumulare, imagine din ce în ce mai plină a caracterelor. Nici un element din biografie care să vină în ajutorul tabloului general. Spectatorul prinde ştefeta din mers, de la mijlocul scenei, fără să aibă habar cine sunt personajele sau ce au făcut până atunci. Măritată de douăzeci de ani, cu copii mari, femeia din faţa consilierei vrea să divorţeze pentru că în cuplul ei, care funcţionează impecabil, nu există dragoste. Nici nu a fost vreodată. „Cum se manifestă lipsa de dragoste?“, o întreabă terapeuta. „În nici un fel“, răspunde pacienta, iar actriţa Dorina Darie-Peter ştie să umple sobrietatea de până atunci cu subtext, înţelegere şi adâncuri presimţite ale personajului.
Dacă viziunea lui Radu Nica eradichează traseele psihologice, rămân, totuşi, mici borne care oferă nota exemplarităţii pentru diferitele situaţii şi tipuri de personaje. Actorii le acoperă de credibilitate, lăsându-le totodată ambiguitatea neştirbită. Balansul între aceşti doi poli şi dozajul operat chirurgical par să fi fost marele pariu câştigat de spectacolul lui Radu Nica. Cu articulaţiile sintaxei dramatice pulverizate, scenele durează câteva minute, iar personajele dispar pentru a intra unele noi, fără nici o legătură cu precedentele. Secţiunile neaşteptate, decupajele rapide prin diferitele situaţii ale lumii de azi se amestecă într-un caleidoscop imens şi lax care mărturiseşte despre starea relaţiei. Căci în toate scenele e vorba despre Ea şi El. Sau despre Ea şi Ea. Sau despre El şi El. Tuşe fragmentare fără biografie şi fără psihologie (cea din urmă suplinită de coregrafia lui Florin Fieroiu), prezentate în alb-negru, fără nuanţe intermediare, ca întreaga cromatică a spectacolului, ca şi costumele frumoase şi elegante, ca şi proiecţiile video ale lui Mihai Păcurar.
Scenele clasice cu un mire de patruzeci şi cinci de ani care, în decursul timpului, s-a sărutat cu toate surorile miresei (Ovidiu Crişan într-un rol excelent, deopotrivă natural şi nuanţat) contrabalansează cu situaţii inedite, ca aceea a preotului ce vrea să se despartă de prostituata pe care o plăteşte de şapte ani. Figura clericală tocmai a intrat într-o nouă relaţie. Dar, cu toată elipsa psihologiei operată de regizor, în ataşamentul femeii exprimat auster, în termenii civilităţii, se ghiceşte un întreg parcurs. Autorul însuşi, Joël Pommerat, subliniază că „acest tip de teatru pune în valoare mai degrabă relaţiile care se nasc între indivizi, sugerate într-un plan relaţional şi existenţial, decât ceea ce spun ei“. Şi continuă: „eu cred că în acest teatru sunt formulate multe banalităţi. Iar în stilul scriiturii sunt greu de găsit elemente ce te îndeamnă înspre cercetare, nefiind foarte originală“.
Începute din miezul acţiunii, scenele au un aer straniu. Personajele sunt reale sau imaginare? Scenele se petrec de-adevăratelea sau încarnează câteva secunde de fantasmă? Femeia se întâlneşte în realitate cu bărbatul enigmatic (atât de expresivul şi experimentatul actor Zoltan Lovas), iubit în copilărie, acel perpetuu EL? Sau într-o nouă proiecţie? Nici autorul Joël Pommerat (în propriul spectacol prezentat anul trecut în festivalul de la Sibiu), nici regizorul Radu Nica nu distrug misterul desfăşurat în lumina plină a scenei (light design, Lucian Moga). Cel mai emoţionant moment va fi acela care dă şi titlul piesei. Un bărbat se duce să-şi viziteze soţia la spital. O scoate la plimbare. Ea nu-şi aduce aminte cine este el: soţul ei de şaptesprezece ani. Întru totul amnezică şi nelămurită, îi vorbeşte când la per tu, când cu „dumneavoastră“. „Locuim împreună?“, întreabă ea mirată. „Nu, tu locuieşti la spital de doi ani“. Spre disperarea neputincioasă a soţului, întrebările se reiau la fiecare vizită. „Avem copii?“ „Doi, de treisprezece şi de şaptesprezece ani“. Şi, totuşi, apropierea lor e caldă şi sinceră. În rolul înduioşător al amnezicei, Dorina Darie-Peter e fetiţa-bătrână, mirată, inocentă şi copilăroasă care vrea să stoarcă informaţii de la bărbatul din faţa ei (Ovidiu Crişan, înţelegător, cu o nefericire reţinută şi demnă, calm şi uman).
Cu asemenea crochiuri ale relaţiei, Reunificarea celor două Corei captivează datorită scriiturii cât şi evoluţiei la obiect a actorilor obligaţi să injecteze viaţă în schiţele de personaj. Efortul echipei formate din Dorina Darie-Peter, Alina Danciu, Cecilia Donat (apariţie expresivă de fiecare dată), Mariana Tofan-Arcereanu, Carmen Vlaga-Bogdan, Ovidiu Crişan, Andrei Elek, Zoltan Lovas şi Ioan Peter este mai mult decât lăudabil. La asemenea spectacole zău că merită să te duci!

teatru1teatru2

 

Foto: (c) Robert Salmon Photography

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper